Sari la conținut

Sf.Nicolae Velimirovici_Duminica orbului din naÅŸtere

din “Predici”

Sfantul Nicolae Velimirovici

25. DUMINICA A VI-A DUPÃ PAŞTI
EVANGHELIA DESPRE VINDECAREA MINUNATÄ‚ A ORBULUI DIN NAÅžTERE

Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! (cf. Psalm 76:13,14). Nu sunt ochi care să vadă toate aceste minuni, nici limbă care să le poată număra, nici minte care să le înţeleagă.

Ochii au văzut; ei au văzut şi au sfârşit în moarte. Limba a numărat şi şi-a pierdut graiul. Mintea a cugetat şi a fost cuprinsă de uitare. Cine poate cunoaşte minunile, fără să cunoască pe Făcătorul de minuni? Şi cine poate să-L vadă pe Făcătorul de minuni şi să rămână viu?

Tot focul de pe pământ a venit şi vine de la soare, ne spun cei care se ocupă de cercetarea acestor lucruri. De ce nu a coborât soarele pe pămât, în loc să se întruchipeze în parte în pământ, în parte în apă, în parte în aer, în parte în lemn şi cărbune, în parte în animale? De ce, în fiecare dintre întruchipările împuţinate, soarele s-a ascuns sub o perdea groasă şi răcoroasă? De ce nu a venit pe pământ în toată întregimea lui, împlinită de focul şi lumina lui, înveşmântat în trup şi înfrânat de trup? Pentru că dacă ar trebui să se apropie foarte mult de pământ, pământul s-ar topi şi s-ar risipi ca aburul şi nu ar mai exista de loc.

Care dintre muritori ar putea sta lângă soare şi să rămână viu? Şi soarele este numai o zidire a lui Dumnezeu; este precum întunericul înaintea luminii lui Dumnezeu. Atunci, cine L-ar putea privi pe Dumnezeu care face minuni şi să fie viu?

Nu-ţi este limpede de ce Domnul Iisus a trebuit să ascundă strălucirea luminoasă a Dumnezeirii Sale sub învelişul gros , întunecat al trupului omenesc? Pentru că cine dintre oameni ar putea să rămână viu înaintea Lui?

Mai mult decât aceasta: dacă nu ar fi fost stăvilit în dezvăluirea Dumnezeirii Sale, care dintre oameni s-ar mai mântui prin voia sa proprie, şi nu prin puterea Dumnezeirii Sale? Este foarte adevărat că dacă ceva ar fi greu pentru Domnul Iisus, fără îndoială că ar fi mai greu pentru El să Se înfrâneze şi să Se stăpânească de la arătarea Dumnezeirii Sale decât să o descopere.

Aceasta este lămurit pentru că El Se înfrâna cu preamare înţelepciune să-Şi arate puterea Sa Dumnezeiască, viaţa Sa pe pământ se afla în armonie desăvârşită cu Dumnezeu şi cu omul.

Fraţii mei, Hristos ca om nu este o minune mai mică decât Hristos ca Dumnezeu. Şi unul şi altul sunt minuni, şi ei sunt împreună Minunea minunilor. Dar aceasta nu este minune lucrată prin magie, vrăjitorie sau îndemânare a mâinii; este minunea înţelepciunii lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu şi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.

Domnul nu a făcut minuni pentru a primi laudă de la oameni. Merge vreunul dintre noi la spital, printre nebuni, surzi şi muţi şi leproşi, ca să primeasc laudă? Îşi vindecă păstorul oile pentru ca acestea să behăie laude pentru el?

Domnul a săvârşit minuni numai pentru a da ajutorul Său milostiv celor care se află în nevoi şi sunt neajutoraţi, şi ca să arate oamenilor că Dumnezeu, în mila şi iubirea Sa, S-a arătat printre oameni.

Pericopa Evanghelică de astăzi istoriseşte una dintre nenumăratele minuni săvârşite de Dumnezeu, prin care se arată iubirea lui Hristos pentru oamenii în suferinţă, şi Dumnezeirea Sa sunt descoperite încă odată.

La vremea aceea, “trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere“.

ÃŽnainte de aceasta, se spune că iudeii au luat pietre ca să arunce în Domnul chiar în Templu, pentru că El vorbise adevărul. Dar în timp ce iudeii cei răi se gândeau doar cum ar putea să se poarte cu răutate faţă de Domnul, El Se gândea doar cum să le facă bine oamenilor. ÃŽn faÅ£a Templului ÅŸedea un om orb din naÅŸtere care cerea milă. Nici unul dintre opresorii cei răi ai lui Hristos, cârmuitorii ruÅŸinaÅ£i ÅŸi bătrânii poporului, nu era pregătit să se gândească la acest om sărman. Chiar dacă vreunul dintre ei îi arunca câţiva bănuÅ£i pe genunchi, făcea aceasta numai ca să se arate înaintea oamenilor, iar nu din iubire ÅŸi milă pentru om. Pe vremea lui Moise, Domnul zicea despre aceÅŸti oameni: ” Căci neam ticălos sunt ei ÅŸi copii în care nu este credincioÅŸie” (Deuteronom 32:20). Domnul cel milostiv S-a oprit lângă acest om, gata să-i fie de un ajutor adevărat.

“Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb“?

ÃŽnainte de aceasta, Domnul vindecase paraliticul de la Scăldătoarea Oilor, ÅŸi îi spusese: „De acum să nu mai păcătuieÅŸti, ca să nu-Å£i fie ceva mai rău” (Ioan 5:14), de unde este limpede că omul acela, care fusese bolnav ani îndelungaÅ£i, îşi adusese suferinÅ£a prin păcatele sale. Dar situaÅ£ia cu omul care s-a născut orb este neclară, ÅŸi ucenicii au întrebat ca să se lumineze: „Cine a păcătuit?”

Faptul că adesea copiii suferă pentru păcatele părinţilor lor, s-a făcut lămurit încă de la începuturi.

Faptul că Dumnezeu îngăduie ca suferinţa să vină asupra copiilor pentru păcatele părinţilor este de asemenea lămurit din Sfânta Scriptură (I Regi 11:12; 21;29). Acest lucru poate să pară nedrept numai celor care s-au obişnuit să privească oamenii ca pe persoane separate, cu totul despărţite una de alta. Dar celui care priveşte omenirea ca un organism întreg, aceasta nu i se va părea nici nedrept nici nefiresc. Când un om păcătos se răneşte, ceilalţi, care nu au păcătuit, suferă.

Este mult mai greu de lămurit cum şi când putea să fi păcătuit omul cel născut orb, şi de a lămuri pricinele orbirii sale. Ca oameni simpli, ucenicii iau în socotinţă cea de a doua posibilitate, fără să se gândească îndelung la aceasta, sau să creadă că ar putea exista şi o a treia posibilitate. În acest caz, pentru ei era cel mai probabil că părinţii orbului păcătuiseră.

Dar amintindu-ne cuvintele lui Hristos adresate slăbănogului: „Să nu mai păcătuieÅŸti” – ei au făcut o legătură între o împrejurare ÅŸi cealaltă, ca ÅŸi cum ar spune: Ne este lămurit din cuvintele Tale că cel ce suferă îşi pricinuise suferinÅ£a sa: dar este adevărat aceasta ÅŸi pentru împrejurarea de faţă? A păcătuit orbul, ori – dacă nu el – atunci părinÅ£ii lui? Dacă Domnul Åži-ar fi întrebat atunci ucenicii: „Cum credeÅ£i voi că a putut păcătui acesta, ca să se nască orb?”, ucenicii s-ar fi aflat în încurcătură, ÅŸi, ca o ultimă rezolvare, poate că ar fi invocat păcatul comun întregii omeniri prin păcatul lui Adam, după cum spune psalmistul: „Că iată întru fărădelegi m-am zămislit ÅŸi în păcate m-a născut maica mea” (Psalm 50:6).

Este foarte puÅ£in probabil ca ucenicii să fi vorbit ÅŸi despre ceea ce socoteau anumiÅ£i cărturari ÅŸi farisei – gândind că nu era de la ei, ci venea din orientul îndepărtat – că sufletul omenesc mai trăise în vreun alt trup înainte de naÅŸterea sa, a trăit într-un chip ce merita răsplată sau pedeapsă în această viaţă prezentă. Aceasta este o presupunere filozofică care nu era uÅŸor de cunoscut pescarilor acelora simpli ÅŸi cu gândire dreaptă, din Galileea.

Cel mai înÅ£elept rabi a răspuns la întrebarea ucenicilor: „Nici el n-a păcătuit, nici părinÅ£ii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, aÅŸa cum spune Ioan Gură de Aur: „pricina orbirii lui nu se află nici în păcatul lui, nici în cel al părinÅ£ilor lui.” Despre Iov nu se spune nici că a păcătuit el, nici că părinÅ£ii lui păcătuiseră, ci faptul că el a fost lovit de o boală cumplită, a fost astfel silit să strige: „Trupul meu e plin de păduchi … pielea mea crapă ÅŸi se zbârceÅŸte” (Iov 7:5).

Pe lângă păcatul părinţilor şi cel propriu, trebuie să mai existe şi alte pricini ale suferinţei oamenilor pe pământ. În cazul omului născut orb, pricina stătea în aceea “ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu“.

Binecuvântaţi sunt cei în care se arată lucrările lui Dumnezeu; care le simt, şi le folosesc pentru mântuirea sufletului lor.

Binecuvântat este omul cel sărac pe care mila lui Dumnezeu îl face bogat şi vestit, şi el simte această milă a lui Dumnezeu cu recunoştinţă.

Binecuvântat este deznădăjduitul neputincios căruia Dumnezeu îi dă înapoi sănătatea, şi el îşi înalţă inima la Dumnezeu ca spre singurul şi neaşteptatul său Binefăcător.

O, cum se văd lucrările lui Dumnezeu în fiecare zi, în fiecare dintre noi! Bucuraţi-vă pentru toţi cei cărora, prin aceste lucrări, Dumnezeu le deschide ochii cei duhovniceşti, ca să vadă vedenia lui Dumnezeu! Amar de toţi cei care, cu mâinile îmbelşugate de darurile lui Dumnezeu, Îi întorc spatele şi merg orbeşte, urmând căile lor întunecate şi pline de slavă deşartă. Lucrările lui Dumnezeu se arată în noi toţi în fiecare zi, fiindcă Dumnezeu este cu noi toţi în toate zilele vieţii noastre pe pământ. Lucrările lui Dumnezeu în noi sunt pentru mântuirea fiecăruia dintre noi în parte. Dar lucrările lui Dumnezeu în omul care s-a născut orb sunt spre mântuirea multora. Prin lucrările acestea, se vădeşte cu adevărat faptul că Dumnezeu coborâse cu adevărat între oameni. Prin lucrările acestea, se arată că printre oameni se află cu mult mai mulţi orbi în duh decât în trup.

Mai mult, se arată prin acestea cum cel înÅ£elept, dându-i-se lui un dar trupesc de la Dumnezeu, îl va folosi ca să-ÅŸi sporească sufletul cu dreaptă credinţă. Văzând mai dinainte toate aceste roade ale tămăduirii omului născut orb, Domnul spune ucenicilor Săi cu bucurie mare: „Nici el n-a păcătuit, nici părinÅ£ii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” Ca ÅŸi cum ar spune: lasă acum întrebarea despre cine a păcătuit: el sau altul.

Nu are asta însemnătate acum. Dacă el ÅŸi părinÅ£ii săi au păcătuit, aÅŸ putea în clipa aceasta să le iert păcatele luându-le asupra Mea, asigurându-i că sunt iertaÅ£i. Toate astea au acum o însemnătate mai mică pentru ceea ce trebuie să se lucreze. Åži lucrările lui Dumnezeu – nu una, ci multe – trebuie să fie lucrătoare în el, ÅŸi se va spune în Evanghelie că sunt spre mântuirea multora. Cu adevărar, anii de suferinţă ai omului născut orb vor fi răsplătiÅ£i însutit. Cu adevărat, răsplata pentru cei care suferă pentru Dumnezeu, măcar ÅŸi o zi, este nepieritoare.

Un înÅ£elept tălmăcitor al Evangheliei, Nichifor, spune despre omul acesta care s-a născut orb: „Omul care s-a născut orb, care nu ÅŸtiuse niciodată ce putea să însemne vederea, va simÅ£i o mâhnire cu mai mică decât omul care văzuse odinioară, ÅŸi apoi ÅŸi-a pierdut vederea. Acesta fusese orb, ÅŸi a primit mai târziu răsplata pentru această stare de jale aproape nesimÅ£ită. Căci el a primit vederea de două ori: vederea trupească, prin care el a văzut lumea din jurul lui; ÅŸi vederea duhovnicească, prin care el L-a recunoscut pe Ziditorul lumii.

„Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, nimeni nu poate să lucreze.”

Astfel a vorbit Domnul ucenicilor. Cu aceste cuvinte, El le-a desluÅŸit pricinele pentru care El urma să săvârÅŸească minunea asupra orbului. „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, nu a omului”, El a vrut să spună, „ÅŸi lucrările lui Dumnezeu sunt ziditoare ÅŸi minunate, ale Celui care M-a trimis pe Mine”, El a vorbit cu smerenie ÅŸi iubire pentru Tatăl – „El săvârÅŸeÅŸte lucrările acestea pentru Mine, Fiul Său Cel Unul Născut, săvârÅŸeÅŸte de asemenea numai astfel de lucrări. Folosirea puterii Å£ine de obiÅŸnuinÅ£a omenească; aceasta nu este de la Mine.

Oamenii sunt încurajaţi de pizmă şi răzbunare, dar Eu sunt încurajat de milă şi adevăr.

Oamenii pot arunca cu pietre în Mine, dar Eu voi continua să le dau lor pâinea vieÅ£ii.” Dar pentru câtă vreme? “Până este ziuă“: altfel spus, cât Å£ine viaÅ£a. Vine noaptea: adică, moartea, când “nimeni nu poate să lucreze“.

Aceasta se spune ca o problemă generală, şi nu este adevărat şi pentru Domnul, căci El a săvârşit lucrări şi în moarte, pogorându-Se în iad, biruindu-l şi eliberând pe strămoşii noştri cei drepţi şi pe cei plăcuţi lui Dumnezeu; şi după Înviere, din lumea cea nevăzută, El a continuat să facă minuni până în ziua de astăzi, şi va mai face aceasta până la sfârşitul veacurilor. Pentru El, nu poate veni niciodată noaptea ca să-L oprească pe El din lucrare.

Ziua Lui cuprinde veacurile în toată întregimea lor, ÅŸi depăşeÅŸte capătul lor până în veÅŸnicie. Cu adevărat, atâta timp cât este ziua Lui, El lucrează fără încetare. Åži astfel oamenii, urmând pilda Său, trebuie să fie lucrători în toată vremea zilelor lor; de la naÅŸtere până la moarte. Căci pentru oameni va veni noaptea – moartea – ÅŸi atunci nimeni nu va mai putea lucra după cum doreÅŸte. Este adevărat că sfinÅ£ii sunt lucrători după moartea lor, lucrând prin Biserica lui Dumnezeu de pe pământ în felurite chipuri, ÅŸi ajutând-o; dar ei nu mai lucrează după voia lor, ci a lui Dumnezeu: Dumnezeu lucrează Voia Lui prin ei, din iubirea Sa de oameni, fiindcă aceÅŸtia L-au iubit pe Dumnezeu în timpul zilelor lor de pe pământ.

După moarte, nimeni nu poate să mai săvârÅŸească nici o lucrare care să-i fie de folos lui în lumea aceea sau, cu nici un chip, nu poate să-ÅŸi mai îmbunătăţească soarta în lumea aceea. După moarte, nimeni nu poate să câştige vreun fel de preÅ£uire de la Dumnezeu; nici măcar un sfânt nu poate dobândi preÅ£uire mai mare decât aceea pe care o are deja, căci meritul se dobândeÅŸte numai în această viaţă. Bogăţia duhovnicească, ori pierzarea duhovnicească se dobândeÅŸte numai aici pe pământ. AÅŸadar aceste cuvinte ale Mântuitorului: „vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze”, nu trebuie tălmăcite ca o expresie a stării Sale la moarte sau după moarte, ci ca o atenÅ£ionare grea ÅŸi potrivită a lumii.

„Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt”, spune Domnul ÃŽnsuÅŸi. Prin El, prin Cuvântul lui Dumnezeu Cel veÅŸnic, a fost zidit tot ceea ce există. Prin El, a fost dată vederea heruvimilor celor cu mulÅ£i ochi ÅŸi orbilor ÅŸi ţărânei celei stricăcioase din care ÅŸi-au luat chip toate fiinÅ£ele zidite. El a dat lumină soarelui; El a dat vedere tuturor celor ce văd. Dar, aÅŸa cum a dat vederea trupească, El a dat omului darul vederii lăuntrice, vederea înÅ£elegerii. Prin lumina Lui soarele străluceÅŸte; prin vederea Lui ochii văd; prin vederea Lui mintea omului vede.

El este adevărata lumină a lumii întregi – de la începuturi până la sfârÅŸit. Ca Mântuitor al lumii, ca Dumnezeu întrupat, El a venit ca o lumină nouă pentru lume, să sfărâme întunericul care s-a adunat în lume, să lumineze înÅ£elegerea întunecată a oamenilor, să refacă vederea celor orbiÅ£i din pricina păcatului; altfel spus, ca să fie lumină oamenilor în viaţă ÅŸi în mormânt, pe pământ ÅŸi în cer, în trup ÅŸi în minte. „Atât cât sunt în lume” – a spus El celor ce erau pe vremea Lui pe pământ, ca ei să-L cunoască pe El ca lumina spre care năzuiseră ei, ÅŸi să nu rămână în întuneric. „UmblaÅ£i cât aveÅ£i lumină, ca să nu vă prindă întunericul” (Ioan 12:35)!

Vai de cei care L-au văzut pe El faţă către faţă, ÅŸi nu L-au cunoscut pe El, dar nu L-au primit ÅŸi au rămas în întunericul lor aducător de moarte. Dar acest răspuns al Lui ni se spune ÅŸi nouă; noi suntem în vremea Lui, căci El este viu pentru veÅŸnicie. Åži astăzi noi avem adeverirea cuvintelor Lui: „Cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.”

Câtă vreme El este în sufletul omului, El este lumina acelui om.

Câtă vreme El se află în mijlocul unui popor, El este lumina acelui popor.

Câtă vreme El se află într-o şcoală, El este lumina acelei şcoli.

Câtă vreme El este într-un atelier, El este lumina muncii şi muncitorilor.

Oricare este locul de unde El pleacă, se aÅŸează întunericul desăvârÅŸit: sufletul omului fără Dumnezeu se face iad; poporul fără de Dumnezeu se face o haită de lupi înfometaÅ£i ÅŸi răpitori; ÅŸcoala fără de Dumnezeu se face o fabrică-otravă a prostiei; atelierul fără de Dumnezeu se face un loc al nemulÅ£umirii ÅŸi urii. Åži gândiÅ£i-vă la spitalele ÅŸi temniÅ£ele fără de Dumnezeu – ele se fac peÅŸteri întunecate ale disperării! ÃŽntr-adevăr, cine se gândeÅŸte la zilele vieÅ£ii lui, la zilele fără Hristos ÅŸi zilele cu El, acest om are în el un mărturisitor al adevărului acelor cuvinte ale Domnului: „Cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.”

“Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis) “.

De aceea el a mers pe cale, ÅŸi s-a spălat ÅŸi a văzut. Tot ceea ce spusese Domnul ucenicilor Săi până atunci, se petrecuse în faÅ£a orbului, cu scopul precis ca orbul să audă cuvintele Lui, căci Domnul dăduse întâietate deschiderii ochilor duhovniceÅŸti ai orbului. Este mai greu de deschis ochii duhovniceÅŸti decât cei trupeÅŸti; mai greu ÅŸi de mai mare preÅ£. Pentru a arăta că este mai uÅŸor de dat vederea trupească, ÅŸi că aceasta este de mai mică însemnătate, Domnul a scuipat pe pământ, a făcut tină din scuipat ÅŸi a uns cu tină ochii orbului, ca ÅŸi cum ar spune: „Iată că din scuipat batjocorit ÅŸi din ţărână, din tină batjocorită, el îşi va primi vederea trupească ÅŸi va vedea.

Dar cum va primi vederea duhovnicească? GândiÅ£i-vă mai mult la duh decât la trup, căci trupul este veÅŸmântul ÅŸi arma duhului.” ÃŽn chipul acesta, Domnul a mai vrut să amintească ucenicilor despre facerea omului din ţărâna pământului. Atunci El a dovedit că El este Ziditorul care a făcut trupul omului din ţărână, atunci când a făcut ochii orbului din tină. Domnul a mai vrut să arate ucenicilor cum curge puterea Sa Dumnezeiască din duhul Lui, nu numai prin cuvintele Sale, prin care El a înviat morÅ£i ÅŸi a dat vederea multor orbi; nici numai prin mâinile Sale, pe care le punea peste bolnavi ca să-i tămăduiască; nici numai prin atingerea veÅŸmântului Său, prin care, femeia cu scurgere de sânge numai s-a atins de veÅŸmântul lui, s-a vindecat de îndată – dar chiar ÅŸi prin scuipatul Său.

Dar de ce Domnul îl trimite pe orb la scăldătoarea Siloamului? De ce nu i-a redat vederea de îndată, ci l-a trimis la apă, cu ochii unşi cu tină, ca să se spele? Aceasta este singura împrejurare din Evanghelie în care Domnul Se foloseşte de lucruri făcute în facerea minunilor Sale. Poate că Domnul a voit prin aceasta să cinstească natura zidită. Poate fi bine pentru oameni, să  căute ajutor pentru bolile lor folosind leacuri naturale şi ape minerale. Dar oamenii trebuie să ştie că toate leacurile naturale şi toate apele minerale sunt slujitori ai puterii lui Dumnezeu. Fără puterea lui Dumnezeu, toate leacurile sunt nimic, şi toate izvoarele de ape minerale sunt apă moartă.

Câţi orbi se spălaseră în scăldătoarea Siloamului până atunci, fără să primească tămăduirea nădăjduită? De câte ori trebuie să se fi spălat orbul în scăldătoarea aceea fără nici o izbândă? Puterea lui Hristos a tămăduit pe acest orb, iar nu Scăldătoarea Siloamului; fără această putere, orbul s-ar fi putut spăla în fiecare zi în acea scăldătoare, ÅŸi să se fi întors acasă tot orb. „Siloamul, care se tâlcuieÅŸte: trimis”, lămureÅŸte Evanghelistul. Numele tainic al acestei ape vindecătoare nu este simbolic al Vestitorului ÅŸi Doctorului făcător de minuni din cer, Domnul Hristos? Dacă s-ar socoti înÅ£elesul duhovnicesc mai larg al întregii întâmplări, s-ar putea spune că omul născut orb reprezintă întreaga omenire, ÅŸi Scăldătoarea Siloamului ÃŽl reprezintă chiar pe Domnul, care a fost trimis din cer, pentru a da înapoi vederea întregii omeniri, care orbise din pricina păcatului, cu ajutorul apei vii a Duhului Sfânt, prin sfinÅ£irea Botezului.

Cât de blând şi ascultător era orbul! El nu numai că a îngăduit Domnului să ungă cu tină ochii lui, dar apoi, a şi ascultat îndată porunca de a merge la Scăldătoarea Siloamului ca să se spele. Spunând când omul acela era de faţă că El este lumina lumii, Domnul răspunde duhului orbului, ca să se nască credinţa în duhul lui. Acum, El îl învaţă ascultarea, trimiţându-l la Scăldătoarea Siloamului, căci credinţa este nedespărţită de ascultare.

Omul care crede în Dumnezeu ascultă Voia lui Dumnezeu îndată şi de bună voie.

O, fraÅ£ii mei, credinÅ£a ne ajută foarte puÅ£in dacă facem Voia lui Dumnezeu fără ascultare ÅŸi cu cârteală! UitaÅ£i-vă la orbul acesta: el, cu credinţă ÅŸi ascultare, a mers îndată la Siloam, s-a spălat ÅŸi a văzut! Ioan Gură de Aur spune: „Dacă cineva întreabă: ‘Cum a văzut el, spălându-se de tină?’, acela nu va auzi de la noi nimic altceva, decât că noi nu ÅŸtim cum s-a întâmplat. ‘Åži cel fel de minune este aceasta dacă noi nu ÅŸtim?’ Evanghelistul nu ÅŸtia, ÅŸi nici omul cel tămăduit.” Cu toate acestea, de ce se pune această întrebare numai în acest caz? Dacă aÅŸa stau lucrurile, fraÅ£ilor, să se cerceteze ÅŸi sutele ÅŸi sutele de împrejurări ale vindecărilor săvârÅŸite de Hristos.

Să întrebe lumea întreagă, toate epocile istoriei omeneÅŸti cum s-au întâmplat toate – ÅŸi nu vor primi nici un răspuns. Lucrarea cui a fost, rămâne taina cunoscută numai de El. Nici măcar Apostolul Pavel, care era cu mult mai înÅ£elept ÅŸi mai învăţat decât acest orb, nu ar putea spune cum el, ca ÅŸi Saul, a orbit, sau cum ÅŸi-a recăpătat vederea când Anania, în numele lui Hristos, ÅŸi-a pus mâinile pe el (Fapte 9:10-18), schimbându-l în Paul.

Åži de fapt, chiar omul care s-a născut orb nu cunoÅŸtea cum primise vederea ceea ce se vede din cuvintele sale. Când s-a întors de la apa Siloamului văzând, mulÅ£i se întrebau dacă era el sau altul „care semăna cu el”. Åži când el a spus „Eu sunt”, ei l-au întrebat cum s-au deschis ochii lui. Ca răspuns, el a povestit pe scurt toată întâmplarea, dar nu a putut spune cum văzuse. „Ducându-mă ÅŸi spălându-mă, am văzut.” Când l-au dus pe el înaintea fariseilor, ÅŸi ei l-au întrebat cum a văzut, el le-a răspuns: „El (Iisus) a făcut tină ÅŸi a uns ochii mei, … ÅŸi spălându-mă am văzut.” Asta a fost tot ce a putut spune el, dând o descriere amănunÅ£ită ÅŸi fără frică a împrejurării care a avut loc.

Lumina lui Hristos, prin care El luminează lumea şi dă pricepere oamenilor, se arată înaintea ochilor noştri în adevărata ei strălucire, numai atunci când noi o privim prin împotrivirea faţă de întunericul oamenilor. Şi ce a urmat după vindecarea minunată a orbului reprezintă, cu adevărat, întunericul cel mai gros şi mai îngheţat al inimii şi al minţii omeneşti; un întuneric care, în Evanghelia de astăzi, stă ca o umbră adâncă sub lumina aprinsă a Soarelui Hristos.

Acesta este întunericul cumplit al inimilor ÅŸi minÅ£ilor oarbe ale fariseilor. Fariseii, nu numai că nu s-au bucurat că cerÅŸetorul orb din faÅ£a Templului putea acum să vadă, ci ei se simÅ£eau chiar batjocoriÅ£i ÅŸi amărâţi. Templul lor fusese deja schimbat într-un păzitor al zilei de sâmbătă, în acelaÅŸi chip în care întreaga lor credinţă se schimbase în slăvirea zilei de sâmbătă precum un zeu. Ei nu au întrebat orbul cu duioÅŸie, cum trăise el atât de mulÅ£i ani în întuneric, ci l-au lovit cu îmbufnare cu întrebarea iscoditoare: cum de ai cutezat să-Å£i capeÅ£i vederea în zi de sâmbătă? Åži cum de a cutezat cel ce te-a vindecat să facă aceasta în zi de sâmbătă? Au zis ei: „Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu Å£ine sâmbăta.”

Pentru ei, omul este „de la Dumnezeu” dacă se odihneÅŸte în ziua de sâmbătă, fără să-ÅŸi lase cămara lui, ca să nu încalce ziua sâmbetei umblând, lucrând ori văzând cu ochii; iar nu acest om care, în ziua de sâmbătă, dă vedere orbului! Åži, potrivit judecăţii lor întunecate, cei dintâi Å£ineau ziua de sâmbătă aÅŸa cum trebuia, iar cei din urmă nu!

Dar când s-a iscat între ei o neînţelegere despre Hristos, ei l-au întrebat pe orb ce credea el: Iar “el a zis că prooroc este“. Este puţin probabil ca ei să-l fi întrebat ca să audă de la el adevărul, ci ca să dobândească de la el o osândire a lui Hristos ca încălcător al zilei de sâmbătă. Dar orbul a mărturisit cu îndrăzneală despre Hristos, folosind cuvintele după cum a priceput el, ca să grăiască cel mai bine şi cu cea mai mare tărie din lume.

Cei mai buni ÅŸi cu cea mai mare tări între oameni erau proorocii, despre care el trebuie să fi auzit ÅŸi ÅŸtiut. Åži el a cugetat în chipul acesta ÅŸi a răspuns: „Prooroc este.”

Primind un răspuns atât de neaşteptat şi nedorit, nu le-a mai rămas nimic iudeilor mânioşi în neajutorarea lor, decât să nu mărturisească minunea şi să susţină că ei nu credeau că omul fusese vreodată orb şi şi-a căpătat vederea: “Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut“. Adică: ei nu puteau să nu creadă într-o asemenea lucrare săvârşită în mijlocul mulţimii, dar se făceau că nu pricep nimic, pentru a nu da nici un preţ întâmplării, şi astfel să oprească într-un fel răspândirea bunului renume al Făcătorului de Minuni Hristos.

Şi ei au pretins cu făţărnicie că nu credeau ce vedeau şi au mers la părinţii orbului să-i întrebe pe ei. Dar ei nu au făcut aceasta ca să lămurească situaţia şi să afle adevărul cel adevărat, ci nădăjduind ca părinţii lui să nu întărească minunea ori să aducă îndoiala sau să-i micşoreze însemnătatea. “Dar părinţii lui, fiind cu mare grijă, din frica de bătrâni, au adeverit că el era fiul lor, şi că fusese orb, Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, nou nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine“.

Iată încă o dezamăgire pentru bătrânii iudei urâtori de Dumnezeu! Ce pot face ei acum? Dacă omul insistă să umble în întunericul din adâncul pământului, fără să aibă nici o dorinţă de a ieşi la lumina soarelui, cum se poate aştepta el să treacă de pe o cale întunecată pe alta?

Primind un răspuns atât de neaÅŸteptat ÅŸi de nedorit ÅŸi din partea părinÅ£ilor aceluia, fariseii cei răi îşi găsesc acum scăparea în mijloacele cele mai aspre ÅŸi cele mai însemnate: pieirea conÅŸtiinÅ£ei omului. Ei au întrebat orbul din nou ÅŸi i-au dat o părere josnică ÅŸi necinstită: „Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ÅŸtim că omul acesta e păcătos.” Cu alte cuvinte: noi am cercetat problema în întregime, ÅŸi am aflat că noi toÅ£i avem dreptate: ÅŸi tu ÅŸi noi. Tu ai spus adevărul când ai zis că fuseseÅŸi orb ÅŸi Å£i-ai căpătat vederea. Dar am avut dreptate ÅŸi noi când ne-am îndoit că acest păcătos Å£i-a deschis Å£ie ochii. Noi ÅŸtim că el este păcătos, ÅŸi că el nu ar fi putut face aceasta. Dar cu privire la chipul în care s-a făcut aceasta, noi am ajuns la credinÅ£a că numai lui Dumnezeu ÃŽi stătea în putinţă să facă aceasta. AÅŸadar “dă slavă lui Dumnezeu“, ÅŸi leapădă-te de acest păcătos, neavând nici o legătură cu el.

O, iudei bolnavi! ÃŽn orbirea lor, ei nu puteau să vadă că lepădându-se de Hristos, ei ÃŽl recunoÅŸteau, de fapt, pe El ca Dumnezeu. “Dă slavă lui Dumnezeu! “ – căci numai Dumnezeu putea face aceasta. Dar Domnul Iisus a făcut aceasta – ÅŸi aceasta înseamnă că Domnul Iisus este Dumnezeu! „Cădea-vor în mreaja lor păcătoÅŸii … ” (Psalm 140:10).

“Orbul a dat un răspuns înţelept fariseilor făţarnici: A răspuns deci acela: Dacă este păcătos nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb acum văd“. El vrea să spună: Eu sunt om simplu, fără şcoală, şi voi sunteţi învăţaţi şi cu îndemânare în vorbiri despre păcătuire şi nepăcătuire. Voi Îl preţuiţi pe Tămăduitorul meu după ziua de sâmbătă, iar eu după minunea pe care a făcut-o. Dacă este păcătos, şi în ce măsură, potrivit preţuirii voastre, eu nu ştiu. Eu ştiu numai că El a făcut o minune cu mine şi asta înseamnă pentru mine cât întreaga zidire a lumii. Până când El mi-a deschis ochii, lumea era pentru mine ca şi cum nu ar fi existat.

Călătorind pe toate căile întunecate de sub pământ, fariseii nu aveau unde merge în altă parte, ci stăteau pe loc ÅŸi întrebau orbul: „Ce Å£i-a făcut? Cum Å£i-a deschis ochii? Ei au pus această întrebare cu ÅŸiretenie iscusită, nădăjduind să audă ceva nou de la om, care putea sluji pentru a da o însemnătate mai mică minunii sau pentru a-L osândi pe Hristos.

Dar acest om simplu ÅŸi cinstit în judecata sa, a căpătat scârbă mare de mânuirea aceasta a bătrânilor poporului, faţă de care, până atunci, simÅ£ise un respect oarecare, necunoscându-i pe ei bine. De aceea el le-a răspuns scurt: „V-am spus acum ÅŸi n-aÅ£i auzit? De ce voiÅ£i să auziÅ£i iarăşi? Nu cumva voiÅ£i ÅŸi voi să vă faceÅ£i ucenici ai Lui?” El nu le putea da un răspuns mai răstit ÅŸi mai potrivit. După asemenea răspuns, împotrivitorii lui au luat o poziÅ£ie de apărare:

“Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise.Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este“.

Ei s-au folosit de Moise ca să se îndreptăţească; ei s-au folosit de Moise ca să se laude. Ei l-au recunoscut ca învăţător al lor, ÅŸi că ei îi erau ucenici. Dar Domnul ÃŽÅŸi făcuse deja lămurită credinÅ£a cu privire la această problemă: ” Cărturarii ÅŸi fariseii au ÅŸezut în scaunul lui Moise … ÅŸi le place să stea în capul mesei la ospeÅ£e ÅŸi în băncile dintâi, în sinagogi … că mâncaÅ£i casele văduvelor ÅŸi cu făţărnicie vă rugaÅ£i îndelung“ (Matei 23:2, 6, 14; cf. Luca 20:47).

Ce fel de ucenici ai lui Moise sunt aceÅŸtia? Iar Domnul le-a spus: „Oare nu Moise v-a dat Legea? Åži nimeni dintre voi nu Å£ine Legea.” (Ioan 7:19).

Neîmplinind Legea lui Moise, ÅŸi încălcând-o prin făţărnicia ÅŸi lăcomia lor, ei nu numai că au încetat de a fi ucenici ai lui Moise, dar ÅŸi faţă de Moise s-au făcut trădători ÅŸi încălcători de lege. Moise a încetat de a fi învăţătorul lor, ÅŸi s-a făcut osânditorul lor înaintea lui Dumnezeu. „Să nu socotiÅ£i că Eu vă voi învinui la Tatăl; cel ce vă învinuieÅŸte este Moise, în care voi aÅ£i nădăjduit” (Ioan 5:45).

Nădăjduirea voastră în Moise este deÅŸartă, căci voi aÅ£i tăiat Legea lui din rădăcini. Nădejdea voastră în Moise este mincinoasă, căci voi vă încredeÅ£i numai în puterea ÅŸi bogăţia voastră ÅŸi în nimic altceva. Că dacă aÅ£i fi crezut lui Moise, aÅ£i fi crezut ÅŸi Mie, căci despre Mine a scris acela (Ioan 5:46; cf. Deuteronom 18:15-19). Dar, cum sufletele fariseilor, legate de cele pământeÅŸti, nu mai puteau crede în Moise, ÅŸi mai puÅ£in decât atât erau în stare să creadă în Domnul Iisus. VedeÅ£i cum aceÅŸti farisei, aÅŸa numiÅ£ii ucenici ai lui Moise, se folosesc de minciuni? CerÅŸetorului celui simplu, neÅŸtiutor, ei îi spun despre Domnul: „… iar pe Acesta nu-L ÅŸtim de unde este.” Ei ÅŸtiau foarte bine de unde este Domnul. AceÅŸti prigonitori ai Lui, aceÅŸti împăraÅ£i ÅŸi cârmuitori ai poporului, ar fi trebuit să ÅŸtie foarte bine.

Locuitorii Ierusalimului au zis: „Pe Acesta ÃŽl ÅŸtim de unde este. ÃŽnsă Hristosul, când va veni, nimeni nu ÅŸtie de unde este” (Ioan 7:27). Poate că fariseii ÅŸtiau de unde este Domnul, poate că nu ÅŸtiau. Dacă ÅŸtiau – aÅŸa cum ÅŸtiau alÅ£i locuitori ai Ierusalimului – atunci ei au minÅ£it pe omul născut orb când au spus: „Nu ÅŸtim de unde este.” Dacă nu ÅŸtiau ÅŸi, după atâta iscodire, sfădire, prigonire ÅŸi zarvă despre El, după pogorârea Lui, cuvintele Lui ÅŸi lucrările Lui, ei se făceau că nu ÅŸtiu de unde este El, atunci asta înseamnă că El este Hristosul. Căci crescuse credinÅ£a: „ÃŽnsă Hristosul, când va veni, nimeni nu ÅŸtie de unde este.” Iată cum aceasta întăreÅŸte încă odată cuvintele proorocului: „Cădea-vor în mreaja lor păcătoÅŸii” (Psalm 140:10).

Totuşi, toate astea au slujit ca să arate cerşetorului slăbiciunea morală deznădăjduită şi nimicnicia acestor bătrâni ticăloşi ai poporului. De aceea, acesta îi judeca tot mai tare, şi tot mai deschis mărturisindu-L pe Domnul. Ultimelor cuvinte ale lor, el le-a răspuns în chipul acesta:

„Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ÅŸtiÅ£i de unde este ÅŸi El mi-a deschis ochii.” Adică: “Ce fel de cârmuitori ÅŸi bătrâni ai poporului sunteÅ£i voi, că ÅŸtiÅ£i toate mărunÅ£iÅŸurile neînsemnate ale tipicului, ÅŸi nu ÅŸtiÅ£i despre omul care mi-a făcut o asemenea minune? Cine ar trebui să ÅŸtie, dacă nu voi care staÅ£i în jilÅ£ul lui Moise? Cine poate desluÅŸi toate cele despre acest om oamenilor dacă nu voi, care în fiecare sâmbătă îl tălmăciÅ£i pe sfântul Moise ÅŸi pe prooroci?” Åži omul acesta simplu continuă grăirile lui despre învăţătorii mincinoÅŸi ai poporului, zicând:

„Åži noi ÅŸtim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoÅŸi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu ÅŸi face voia Lui, pe acesta îl ascultă.” Cu aceste cuvinte răspunde omul cel simplu, cuvintelor fariseilor: „Noi ÅŸtim că Omul acesta e păcătos.”

Acum omul spune: „… Noi ÅŸtim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoÅŸi.” ÃŽn Sfânta Scriptură nu se află nici o mărturisire când Dumnezeu ascultă pe vreun păcătos ÅŸi, la cererea păcătosului, să facă cea mai mică minune. „Când ridicaÅ£i mâinile voastre către Mine”, vorbeÅŸte Dumnezeu prin proorocul, „Eu ÃŽmi întorc ochii aiurea, ÅŸi când înmulÅ£iÅ£i rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge” (Isaia 1:15).

Åži Saul s-a rugat lui Dumnezeu în deÅŸert pe când era păcătos: Dumnezeu nu-l asculta. Dumnezeu nu-l ascultă pe păcătos, ÅŸi cu atât mai puÅ£in să săvârÅŸească vreo minune printr-un păcătos, decât numai dacă păcătosul se pocăieÅŸte cu adevărat, îşi spală păcatele sale cu lacrimi, ajungând să-ÅŸi urască păcatele sale, hotărându-se să facă Voia lui Dumnezeu ÅŸi, pocăit fiind ÅŸi hotărât, cade în rugăciune din toată inima lui, înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu îl iartă pe el, aÅŸa cum a iertat pe păcătoasa, ÅŸi pe Zaheu vameÅŸul, ÅŸi pe tâlharul de pe cruce – ÅŸi după aceea ei nu mai sunt păcătoÅŸi. Atunci când ei nu sunt păcătoÅŸi, Dumnezeu îi ascultă pe ei ca pe cei pocăiÅ£i pentru păcatele lor. Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoÅŸii care se roagă Lui ÅŸi rămân în păcatul lor. „Domnul se Å£ine departe de cei nelegiuiÅ£i, dar ascultă rugăciunea celor drepÅ£i” (Pilde 15:29).

Acest om simplu, învăţându-i pe învăţătorii cei mincinoşi, care sunt cei pe care îi ascultă Dumnezeu şi care sunt cei pe care nu-i ascultă El, strigă acum cu glas mare că Hristos este cel mai mare făcător de minuni din toată istoria lumii.

„Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naÅŸtere. De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic.” AÅŸa ÃŽl proslăvea omul pe Tămăduitorul său. Prin aceasta, se face desluÅŸit că acesta era următor al Lui. Åži prin aceasta el le arată fariseilor că toate încercările lor de manevrare pentru a nu recunoaÅŸte nici cea mai mică minune sau de a o suci după judecata lor, ca ÅŸi cum Domnul ar fi un păcătos, sunt deÅŸarte.

Auzind aceste ultime cuvinte de la săracul care fusese vindecat, fariseii i-au spus lui: „ÃŽn păcate te-ai născut tot, ÅŸi tu ne înveÅ£i pe noi?” Åži l-au dat afară. Făţarnicii ÅŸi mincinoÅŸii, în deznădejdea lor mânioasă, întotdeauna ajung la război în cele din urmă. Fariseii, văzând că au fost izgoniÅ£i cu toate socotelile lor, ÅŸi că toate maÅŸinaÅ£iunile lor se dovediseră zadarnice, atunci – mânioÅŸi ÅŸi ruÅŸinaÅ£i – au mustrat acest om simplu, cinstit, numindu-l păcătos înrăit ÅŸi l-au dat afară.

Până aici, Evanghelistul înfăţişează norul gros, întunecat, care s-a arătat degrabă pe feţele fariseilor după descoperirea luminii minunate a Mântuitorului Hristos şi a lucrării Sale Dumnezeieşti.

Lumina este adevărul; întunericul este minciuna.

Lumina este iubire; întunericul este ură.

Lumina este tărie; întunericul este lipsa de tărie.

Începând Evanghelia de astăzi cu lumină, Evanghelistul o sfârşeşte cu lumină: lumină, nu întuneric. După săvârşirea minunii, Domnul Iisus S-a îndepărtat, lăsându-l pe omul pe care îl vindecase singur o vreme, ca să ţină piept ispitelor fariseilor şi să se ridice pentru adevăr asupra minciunii, apoi S-a arătat din nou şi a mers ca să întâmpine pe cel pe care El dorea să-l mântuiască.

„Åži a auzit Iisus că l-au dat afară. Åži, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu”? Orbul care fusese tămăduit trecuse de prima încercare: el se arătase blând ÅŸi ascultător când Domnul l-a trimis cu tină pe ochi ca să se spele la Scăldătoarea Siloamului. Aceasta a fost proba de ascultare. Apoi a trecut a doua probă: el s-a arătat stăruitor pe când se afla în ispită, ÅŸi nu L-a vândut pe Domnul fariseilor mincinoÅŸi. Aceasta este proba ispitei. Apoi Domnul a încercat proba a treia ÅŸi cea din urmă; proba cea mai mare: aceea a credinÅ£ei adevărate. „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”

„El a răspuns ÅŸi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El”?

El Îl cunoscuse pe Hristos ca pe un făcător de minuni. El Îl numise prooroc faţă de farisei, dar el nu cunoştea nume mai mare cu care să-L numească. El încă nu era în stare să-L numească Fiul lui Dumnezeu. Ascultător întru toate către Domnul, ca cel mai mare binefăcător care Se afla sub soare, acesta dorea să audă de la El cine era Fiul lui Dumnezeu, ca să creadă în El.

„Åži a zis Iisus: L-ai ÅŸi văzut! Åži Cel ce vorbeÅŸte cu tine, Acela este”. Iar el a zis: „Cred, Doamne”, ÅŸi s-a închinat Lui. Domnul vorbeÅŸte cu blândeÅ£e ÅŸi duioÅŸie cu cei pe care El îi mântuieÅŸte, ca doctorul cel bun cu bolnavii pe care îi vindecă.

AÅŸadar El nu-i porunceÅŸte: „Crezi în Mine!”, ÅŸi nici nu-l sileÅŸte cu cuvintele: „Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!”, ci îi spune: „L-ai ÅŸi văzut! Åži Cel ce vorbeÅŸte cu tine, Acela este.” FiinÅ£ei omeneÅŸti libere ÅŸi cu judecată, Domnul îi dă locul unde să cugete ÅŸi să hotărască pentru sine. De îndată ce omul care fusese tămăduit, a auzit cât de mare este Vindecătorul, cu mult mai mare decât proorocul, el a strigat îndată cu bucurie: „Cred, Doamne!”

El a strigat nu numai cu buzele, ci I s-a închinat Lui, ca o mărturie mai mare pentru credinÅ£a lui. (Ioan Gură de Aur spune: „Prin aceasta el a mărturisit puterea Lui Dumnezeiască; ÅŸi că nu trebuie să se creadă că era numai vorbă simplă, mai era ÅŸi fapta.”) AÅŸa cum ochii lui trupeÅŸti fuseseră deschiÅŸi mai înainte, tot aÅŸa erau acum deschiÅŸi ochii lui duhovniceÅŸti. Åži el privea atât cu ochii săi trupeÅŸti cât ÅŸi cu cei duhovniceÅŸti, ÅŸi a văzut înaintea lui pe Omul-Dumnezeu, Dumnezeu în trup omenesc.

Dumnezeul nostru este cu adevărat mare, ÅŸi face minuni; ÅŸi minunile Lui nu au sfârÅŸit. Noi credem că Domnul Iisus Hristos este Mântuitorul nostru; noi credem că Tu eÅŸti Fiul lui Dumnezeu ÅŸi Lumina lumii. Noi, dimpreună cu cetele îngerilor ÅŸi ale sfinÅ£ilor din ceruri, ÅŸi cu întreagă Biserica Ta de pe pământ, Te slăvim pe Tine, Preasfinte Doamne: Tatăl, Fiul ÅŸi Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă ÅŸi nedespărÅ£ită, acum ÅŸi pururea ÅŸi-n vecii vecilor. Amin.

Lasă un răspuns