Sf.Ioan Gura de Aur_Duminica orbului din naştere_3

Sf.Ioan Gura de Aur_Duminica orbului din naştere_3

din „Comentar la Evanghelia de la Ioan”
Sfantul Ioan Gura de Aur
Editura „Pelerinul Roman” – Oradea

OMILIA 57

„Acestea zicînd, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: Mergi de te spală la scăldătoarea Siloamului (care se tîl cu ieste trimis). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzînd.” (Cap.9 Vers.6- Vers.16).

1. Credinţa orbului din naştere. Bunătatea lui Dumnezeu faţă de toţi .oamenii fără excepţie.

2. Nevoia credinţei peste tot. Este o pace rea şi un război care este bun.

3. Să fugim de cei răi, să ne lipim de oamenii buni. Să tăiem membrele stricate, să ne separăm de prietenii periculoşi. Depărtîndu-ne adesea de ei îi cîştigăm, sînt făcuţi să intre în sine. însoţirea cu cei răi este mai periculoasă decît o ciumă. Copiii răi sînt nişte dezmoşteniţi, trebuie să fugim de prietenii care sînt stricaţi. Nu se cercetează viaţa noastră dar sîntem judecaţi după cei cu care avem de a face. însoţirea cu cei răi, periculoasă pentru sine, sminteşte cu privire la alţii. ‘

1. Cei ce vor să aibă ceva rod din învăţătura noastră nu trebuie să lase să treacă nici ce! mai mic lucru. Motivul pentru care ni se porunceşte să citim cu grijă sfintele Scripturi, este că, cea mai mare parte din timp, ceea ce părea mai uşor de înţeles ascunde ceea ce este cu un sens ascuns, care este de o adîncime destul de mare. Remarcaţi în sfîrşit, ceea ce ne arată nouă lectura pe care urmează s-o facem: „Aceasta zicînd, a scuipat jos”. Pentru ce scuipă Iisus aşa?

Ca să strălucească slava lui Dumnezeu, şi fiindcă el trebuie să facă lucrurile celui ce l-a trimis. în sfîrşit, nu fără motiv a spus evanghelistul toate lucrurile acestea şi a arătat că Iisus a scuipat; ci pentru a arăta că el întărea cuvintele prin faptele sale. Şi pentru ce nu s-a folosit Mîntuitorul de apă pentru a face tină, ci de salivă? El trebuia să-l trimită pe orb la scăldătoarea Siloamului: el a scuipat deci pe pămînt, de teamă ca să nu i se atribuie o parte din vindecare acestei fîntîni, adică apei ei, şi la fel pentru a ne învăţa că virtutea care a format şi a deschis ochii acestui orb, a ieşit din gura sa. în acest sens a zis evanghelistul: „Şi a făcut tină din scuipat”. Apoi i-a poruncit orbului să se spele, ca să nu se creadă că pămîntul a lucrat această minune.

Pentru ce n-a făcut-o Iisus Hristos imediat şi l-a trimis pe orb la Siloam? Aceasta a făcut-o pentru a ruşina mîndria evreilor şi pentru a vă face să cunoaşteţi credinţa orbului. Căci este de crezut că ei l-au văzut toţi pe cînd mergea la scăldătoare, avînd ochii unşi cu tină; o faptă aşa de minunată şi de strălucită şi nemaiauzită ar fi trebuit să atragă asupra lui privirile întregii lumi; toţi, fie că-l cunoşteau sau nu, trebuiau să-l privească cu o atenţie curioasă. Precum nu era prea de crezut că un orb din naştere îşi va primi vederea, Mîntuitorul, făcîndu-l să meargă într-o călătorie lungă, a adunat în jurul lui mai mulţi martori siguri şi nerespinşi ai unui semn atît de nou, ca dînd toată atenţia acestuia, evreii să nu poată spune apoi; el este, acesta nu este el. Mai mult, îi face să vadă că nu este contrar legii, fiindcă îl trimite pe acest om la lacul Siloamului. Şi nu este de crezut şi de temut că ei îi vor atribui slava acestei vindecări lacului, cei mai mulţi spălîndu-şi acolo ochii lor, fără a avea vreun folos.

Dar aici, puterea lui Iisus Hristos lucrează totul, lată pentru ce a arătat sfîntul Ioan semnificaţia cuvîntului Siloam: Căci zicînd: Iisus l-a trimis la Siloam, el a adăugat „care se tîlcuieşte trimis”, pentru a vă face să înţelegeţi că Iisus acolo l-a vindecat pe orb; aşa citim la sfîntul Pavel „Şi toţi aceiaşi băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească, ce avea să vină. Iar piatra era Hristos” (1 Cor. 10,4). Cum deci Iisus Hristos era piatra cea duhovnicească, el era la fel Siloamuî duhovnicesc. Apoi, mi se pare că această apă, care se arată aşa dintr¬odată, înseamnă o mare şi adîncă taină. Care este această taină? Venirea lui Iisus Hristos în lume care a avut loc împotriva oricărei aşteptări.

Consideraţi împreună, fraţii mei, supunerea sufletului acestui orb şi ascultarea lui întru totul. El n-a zis: dacă saliva sau tina trebuie să-mi dea vederea, ce nevoie mai am să merg la Siloam? Dar dacă Siloamul este care trebuie să mă vindece, la ce-mi foloseşte această salivă? pentru ce a uns el ochii mei? pentru ce mi-a poruncit să merg să mă spăl? El n-a avut nici măcar gîndul vreuneia din aceste obiecţii, n-a avut în vedere decît să asculte de porunca lui Iisus Hristos. Nimic n-a fost capabil să-l oprească, nici să-l supere.

Dar dacă cineva ne pune nouă această întrebare: Cum acest orb, pentru că şi-a spălat tina care era pusă pe ochii săi, şi-a dobîndit vederea? Nu-i vom da decît acest singur răspuns, că nu ştim nimic. Şi ce este de mirare că nu ştim, pentru că nici evanghelistul, nici cel ce a fost vindecat, n-au ştiut ei înşişi? Cu adevărat, orbul ştia ceea ce a făcut Iisus Hristos, dar felul în care şi-a dobîndit vederea, el n-a putut să-l înţeleagă, nici să-l descopere. Cînd l-au întrebat, el a răspuns: „Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd”. Dar cum se face aceia este ceia ce nu se poate explica. Cînd i-ar fi pus mii de întrebări, el n-ar fi ştiut să răspundă nimic mai mult.

„Iar vecinii şi cei care-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta care şedea şi cerşea?” (8). Unii ziceau el este. Alţii ziceau: Nu, ci seamănă cu el. Dar el zicea: Eu sînt” (9). Noutatea faptului îi aruncă în necredinţă, cu toate apărările luate împotriva îndoielii. Unii ziceau: „Nu este acesta care şedea şi cerşea?”. Vai! cît este de mare umanitatea lui Dumnezeu! Pînă unde coboară ea? Ea îi vindecă cu o infinitate de bunătăţi pe o mulţime de cerşetori săraci, şi prin aceia ea le impune tăcere evreilor; ea nu-i cinsteşte cu grija şi cu providenţa sa numai pe oamenii străluciţi şi mari, ci şi de asemenea pe cei ce sînt de jos şi fără nume în lume. Căci Dumnezeu a venit pentru mîntuirea tuturor oamenilor.

Apoi, paralizatul şi orbul din naştere au avut aceiaşi soartă: nici unul nici celălalt nu l-au cunoscut pe cel ce venea să-i vindece, fiindcă imediat după vindecarea lor Iisus Hristos s-a retras; Mîntuitorul avea obiceiul să facă aşa pentru a lua orice bănuială faţă de minunile sale pe care le făcea. Cum, în sfîrşit, oameni care nu-l cunoşteau pe cel care i-a vindecat, s-ar fi pus să înşele şi să ascundă fapta şi să strice adevărul în favoarea lui? Mai mult, acest orb nu era un necunoscut un vagabond, era un om pe care în toate zilele îl vedeau stînd la poarta templului.

Cum evreii erau toţi în îndoială dacă era acesta, ce zice el? „Eu sînt”. El nu roşeşte pentru infirmitatea sa din trecut, nu se teme de furia poporului, şi nu se teme de loc de a se face cunoscut pentru a înălţa slava binefăcătorului său. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? (10). Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei şi mi-a zis: mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Şi ducîndu-mă deci şi spălîndu-mă, am văzut! (11). Ce spui tu acolo? Un om poate să-i redea vederea unui orb din naştere? Aceasta fiindcă el nu avea încă o idee dreaptă despre Iisus Hristos. „Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei”.

2. Remarcaţi, dragii mei ascultători, cît de adevărat este acest om: el nu spune din ce a făcut Iisus tina, căci nu spune ceea ce nu ştie. în sfîrşit, el n-a văzut că Iisus a scuipat pe pămînt, ci prin atingere şi simţire a simţit că l-a uns. Şi mi-a zis: „Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală”. El asigura aceia pentru că l-a auzit. Şi de unde cunoştea el glasul lui Iisus Hristos? Prin întreţinerea lui cu ucenicii săi. Toate lucrurile acestea, el le povestea prin mărturia faptelor, arătînd ceea ce se face; felul el nu putea să-l spună. Căci dacă în lucrurile pe care le zărim prin simţuri şi prin atingere, credinţa este necesară, ea este cu atît mai mult în cele care nu se pot vedea. „Şi i-au zis: Unde este Acela? A zis el: Nu ştiu” (12). Dacă ei întrebau „Unde este el” era deja ou scopul de a-l face să moară.

Aici, fraţii mei, consideraţi cît de departe este Iisus Hristos de orice mîndrie şi de laudă, cum se retrage şi se ascunde după ce a făcut o vindecare, cum nu căuta slavă, nici laude de la popor. Priviţi cu cît adevăr răspunde orbul la toate întrebările care i se pun. Evreii îl căutau deci pe Iisus Hristos ca să-l aducă la arhierei, şi, negăsindu-l, ei îl duc pe orb la farisei, ca să-l întrebe mai cu asprime. Evanghelistul arată că era ziua sîmbetei; pentru a face să se vadă sufletui lor rău, şi că ei se foloseau de ocazie şi de pretextul zadarnic de a-l batjocori, pentru că se pare că el a trecut peste lege. Aceia rezultă din faptul că în clipa cînd l-au văzut pe orb, ei nu i-au pus decît această întrebare: „Cum ţi-a deschis el ochii?” Şi priviţi că ei n-au zis: Cum ţi-ai dobîndit vederea, ci: „Cum ţi-a deschis el ochii tăi?” ca să-i dea ocazia să-l calomnieze pe Iisus Hristos, pentru fapta pe care a făcut-o. Dar orbul le răspunde în cuvinte puţine, ca la nişte oameni care nu erau în lipsă de cunoaştere faţă de ceea ce s-a petrecut: el nu-l numeşte pe Iisus, el nu zice: el mi-a zis: „Du-te şi te spală”; ci fără a întîrzia răspunde imediat: „Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd” (15), fariseii ştiau tot ce s-a petrecut, fiindcă deja l-au învinuit foarte mult, şi au zis: Vedeţi ce fapte face Iisus Hristos în ziua sîmbetei, el unge cu tină.

Dar pentru voi, iubiţii mei ascultători, priviţi că orbul nu se tulbură de loc: căci la prima întrebare el a mărturisit adevărul, atunci cînd n-avea să se teamă de nimic, aceia se întăreşte mai mult, dar ceea ce este minunat, ceea ce este uimitor, este că fariseii intimidîndu-l, dîndu-i ocazie să se teamă, el stăruie să susţină adevărul acesta, şi nu se desparte de ceea ce a zis mai înainte. Ce fac deci fariseii, sau ceilalţi care s-au aflat acolo? Ei l-au adus cu ei, nădăjduind să nege ceea ce a zis; dar în zadar se linguşeau, el era cu totul altfel. Ei au învăţat încă într-un mod mult mai exact cum s-a petrecut lucrul, şi aceia li s-a întîmplat totdeauna în toate minunile. Noi vom arăta mai clar în ceia ce urmează.

Ce zic deci fariseii? „Unii” nu toţi, ci cei mai îndrăzneţi, zic: „Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sîmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei” (16). vedeţi că aceşti evrei erau atraşi şi cîştigaţi prin minuni? Fiţi atenţi la ceea ce răspund acum cei ce au trimis să-l caute pe orb mai puţin cîţiva din ei; pe atîta sinedrişti, dorinţa de slavă i-a făcut pe cei mai mulţi să cadă în necredinţă. Cu toate acestea cei mai mulţi din sinedrişti au crezut în el, dar nu îndrăzneau să-l mărturisească public (Ioan 12,42). Poporul era dispreţuit pentru el, fiindcă el lua parte la slava sinagogii. Sinedriştii care erau mai de vază, aveau multă greutate să se declare deschis; reţinuţi, unii, prin iubirea de stăpânire, ceilalţi, prin teama de părerea generală. Pentru aceasta Iisus Hristos le-a zis: „Cum puteţi voi să credeţi, luând slavă de la oameni?” (Ioan 5,44).

Ei care căutau să-l omoare pe nedrept pe Iisus Hristos se mândreau că lucrează spre slava lui Dumnezeu şi ziceau că cel ce vindeca orbii nu putea să fie trimis de Dumnezeu, fiindcă nu păzea sîmbăta: la care ceilalţi se opuneau că un om rău n-ar fi ştiut să facă asemenea semne. Aceia, ascunzând cu viclenie minunea, vesteau ceea ce se numea călcarea legii. Ei nu ziceau: El vindecă în ziua sîmbetei; ci el nu păzeşte sîmbăta. Aceştia arată o slăbiciune mare de spirit: atunci cînd trebuiau să arate că nu era călcată sîmbăta, ei nu obiectează decît minunile, şi aceia se întîmpla fiindcă ei îl luau drept un om, altfel ei ar fi putut să-l apere, şi să răspundă că cel ce a făcut sîmbăta este stăpînul sîmbetei (Mc. 2,28); dar ei nu aveau încă această părere dreaptă despre el. De altfel niciunul din ei nu îndrăznea să-şi arate pe faţă gîndul său, ci se exprimă toţi sub formă de îndoială, unii fiind opriţi prin frică, ceilalţi din iubire pentru demnităţi. „Şi era dezbinare între ei”: şi această dezbinare, care s-a ridicat la început în popor, se răspîndeşte apoi şi printre sinedrişti. „Unii ziceau: este un om bun, alţii ziceau: nu, ci amăgeşte poporul” (Ioan 7,12).

Remarcaţi că sinedriştii, a căror dezbinare o urmează pe cea a poporului, au arătat mai multă neputinţă ca şi el? Dar, ceea ce este uimitor, este că după ce s-au împărţit aşa, ei n-au mai arătat nici tărie, nici curaj, în faţa fariseilor. Dacă dezbinarea lor era desăvîrşita, ei ar fi cunoscut imediat adevărul: căci este o dezbinare dreaptă şi mîntuitoare. Pentru aceasta zicea Iisus Hristos: „N-am venit să aduc pace pe pămînt, ci sabie” (Mt. 10,34). în sfîrşit, este o pace rea şi un război care este bun şi folositor.

Spre exemplu, fiii lui Adam care zidesc un turn, s-au unit împreună pentru pierzarea lor şi au fost dezbinaţi, cu toate că în ciuda lor, pentru binele şi pentru folosul lor. (Fac. 11) Core şi ceata sa s-au unit pentru rău: împărţirea lor a fost deci fericită (leş. 13). Iuda la fel a făcut foarte rău că s-a unit cu evreii (Mt. 26). Poate deci să fie o pace rea şi un război bun. lată pentru ce zice Iisus Hristos: „Dacă te sminteşte ochiul tău, scoate-l: şi dacă piciorul tău te sminteşte, taie-l” (Mt. 5,29: 18,9). Dacă trebuie să tăiem membrele rele de la trup din care fac parte, cu atît mai mult trebuie să ne ferim de prietenii a căror însoţire ne pierde sufletul. Pacea deci nu este totdeauna bună; la fel precum războiul nu este totdeauna rău.

3. Eu spun aceste lucruri, dragii mei ascultători, ca să fugiţi de cei răi şi ca să vă ataşaţi de oamenii buni. Dacă tăiem membrele cu gangrena care sînt de nevindecat, de teamă ca să nu strice şi restul trupului, dacă tăiem unele din membrele noastre, nu din dispreţ, ci în interesul celorlalte, cu cît mai mult trebuie să facem noi la fel privitor la cei a căror însoţire ne este dăunătoare? Că dacă putem să-i vindecăm fără niciun risc, trebuie să facem tot efortul nostru pentru aceia. Dar dacă sînt de necorectat, şi dacă ne sînt o ocazie de cădere, trebuie să-i tăiem şi să-i aruncăm de la noi. Adesea aceasta va fi un mare cîştig. Pentru aceasta le dă acest aviz Pavel corintenilor: „Ridicaţi răul din mijlocul vostru” (1. Cor. 5,13). Şi iarăşi: „Pentru a-l scoate din mijlocuf vostru pe cel care a făcut o asemenea faptă atît de urîtă” (Ibid. 2).

Căci însoţirea cu cei răi este periculoasă şi fatală. Ciuma nu face aşa de mari ravagii, şi boala nu-i strică aşa de repede pe cei ce sînt infectaţi, ca nedreptatea prietenilor să nu le devină dăunătoare prietenilor lor: în sfîrşit, „însoţirile rele strică obiceiurile bune” (I Cor. 15,33). Un prooroc zice iarăşi: „Fugi din mijlocul lor şi te depărtează de ei” (lerem. 51,6). Deci nimeni să nu-şi facă prieten din cel ce este rău. Dacă, atunci cînd copiii noştri sînt răi îi dezmoştenim, fără a mai privi atunci nici la natură, nici la legile ei, nici la legătura pe care o formează ea; noi trebuie cu atît mai mult, să fugim de cunoştinţele noastre şi de prietenii noştri, dacă sînt răi; căci, cînd nu ne-ar face nici un rău, cu toate acestea nu ne putem feri ca ei să nu ne producă o faimă rea, fiindcă străinii nu cercetează viaţa noastră, ci judecă despre noi prin cei ce ne cercetează.

Eu vă chem la aceasta în mod egal şi pe femei şi pe fiice, şi vă zic la toţi cu apostolul: „Aveţi grijă să faceţi binele nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci şi înaintea oamenilor” (Rom. 12,17).

Să facem deci tot posibilul pentru a nu fi un subiect de sminteală şi de cădere aproapelui nostru.

Oricît de curată şi de sfînta ar fi viaţa noastră, dacă îi smintim pe alţii, totul este pierdut pentru noi.

Şi cum, trăind în mod sfînt putem să fim subiect de sminteală? Aceasta se întîmpla cînd întîlnirea cu cei răi ne dă o faimă rea. în sfîrşit, dacă ne văd sigur pe noi netemîndu-ne de întîlnirea lor, cu toate că nu ni se întîmpla nici un rău, noi sîntem atunci altora o piatră de sminteală. Vorbirea mea vă priveşte pe toţi, bărbaţi, femei şi fiice, şi las la conştiinţa voastră să cerceteze cîte rele se nasc din această însoţire. Pentru mine, cu adevărat, eu nu bănuiesc niciun rău, poate la fel fac cele mai strălucite persoane: dar propria voastră desăvârşire poate răni conştiinţa fratelui vostru care este mai simplă şi mai slabă, şi sînteţi obligaţi să priviţi la slăbiciunea lui. Şi chiar cînd n-ar fi rănit, acest neam ce vă vede se va sminti.

Ori, sfîntul Pavel porunceşte „să nu dăm pricină de sminteală nici evreului, nici neamurilor, nici Bisericii lui Dumnezeu” (I Cor. 10,32). Pentru mine, încă odată, eu nu bănuiesc niciun rău la o fecioară, căci eu iubesc fecioria, şi iubirea n-are bănuieli rele (I Cor. 13,5). Eu iubesc foarte mult această stare, şi n-aş putea gîndi nimic rău. Dar chiar aceleaşi sentimente, cum îi vom face noi pe străini să le aibă căci trebuie să avem privirea îndreptată şi spre ei.

Să ne rînduim aşa de bine viaţa noastră, ca necredinciosul să nu afle nimic în noi ca să ne reproşeze.

Pentru cei ce trăiesc bine slăvesc pe Dumnezeu, la fel cei ce trăiesc rău sînt pricină de hulă împotriva lui. Dar, ferească Dumnezeu ca să fie oameni de aceia printre voi, ci mai bine să strălucească faptele noastre în aşa fel ca Tatăl nostru cel din ceruri să fie preamărit (Mt. 5,16) şi ca să ne bucurăm de slava lui. pe care v-o doresc prin harul şi bunătatea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care şi cu care slavă se cuvine Tatălui şi Duhului Sfînt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

One Reply to “Sf.Ioan Gura de Aur_Duminica orbului din naştere_3”