Sari la conținut

Sf Ignatie Briancianinov – La Duminica a 3-a din Postul Mare

Din „Predici la Triod şi Penticostar”, Sfantul Ignatie Briancianinov

Despre purtarea crucii
Predică în Duminica Sfintei Cruci

Iubiţi fraţi! Şi noi suntem ucenicii Domnului nostru Iisus Hristos, fiindcă suntem creştini. Şi noi suntem chemaţi înaintea Domnului în această sfântă biserică pentru a asculta învăţătura Lui. Stăm înaintea feţei Domnului; privirile Lui sunt aţintite asupra noastră, înaintea Lui sunt descoperite sufletele noastre; gândurile noastre de taină şi simţămintele noastre ascunse sunt arătate Lui. El vede toate planurile noastre; El vede faptele drepte şi greşalele făcute de noi din tinereţile noastre; vede toată viaţa noastră, atât trecută cât şi viitoare; „cele nefăcute încă de noi sunt deja scrise în cartea Lui „ (Sfantul Simeon Noul Teolog, dupa cartea scrisă în stihuri, Cuvântul 55).

El vede dinainte ceasul mutării noastre în nemăsurata veşnicie şi ne vesteşte pentru a noastră mântuire porunca Lui cea atotsfântă: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de Sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”.

Prin puterea credinÅ£ei vii să înălţăm către Domnul ochiul nostru gândit – ÅŸi-L vom vedea! ÃŽl vom vedea pe El, Pretutindenea Fiitorul – Care este de faţă aici, împreună cu noi. Să deschidem inima noastră, prăvălind de la intrarea ei greaua piatră a învârtoşării; să ascultăm, să privim, să primim, să ne însuÅŸim învăţătura Domnului nostru.

Ce înseamnă lepădarea de sine?

Lepădarea de sine înseamnă să părăseşti viaţa păcătoasă. Păcatul, prin mijlocirea căruia s-a săvârşit căderea noastră, a cuprins întreaga noastră fire în aşa chip că ni s-a făcut ca şi cum ne-ar fi firesc: lepădarea de păcat s-a făcut lepădare de firea noastră; lepădarea de firea noastră este lepădarea de sine.

Moartea veÅŸnică, ce a lovit sufletul nostru, s-a prefăcut pentru noi în viaţă. Ea cere hrana sa – păcatul, desfătarea sa – păcatul: prin mijlocirea acestei hrane ÅŸi a acestei desfătări, moartea veÅŸnică sprijină ÅŸi păstrează stăpânirea sa asupra omului. ÃŽnsă omul căzut socoate sprijinirea ÅŸi creÅŸterea în el a stăpânirii morÅ£ii creÅŸtere ÅŸi sporire a vieÅ£ii. Astfel, cel molipsit de boala ucigaşă e stăpânit de cerinÅ£a silnică a bolii ÅŸi caută mâncăruri care sporesc boala – le caută ca pe mâncarea cea mai de trebuinţă, ca pe o desfătare de care este neapărată nevoie ÅŸi cât se poate de plăcută.

Împotriva acestei morţi veşnice, care se înfăţişează drept viaţă omenirii bolnave de căderea ei înfricoşătoare, Domnul rosteşte osânda Sa: „Cine voieşte să mântuiască sufletul său sporind în el viaţa căderii, altfel spus moartea veşnică, pierde-l-va pe el: iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie” omorând în sine poftele păcătoase şi lepădându-se de ndulcirea cea păcătoasă, „acela îl va mântui pe el” (Marcu 8, 35). Arătând la întreaga lume care e înfăţişează privirilor noastre cu toate frumuseţile şi ispitele ei, Domnul grăieşte: Ce va olosi omului de ar dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul său? Ce folos pentru om, ce dobândeşte, dacă ar pune stăpânire nu pe vreun lucru de puţină însemnătate, ci chiar pe întreaga lume văzută? Această lume văzută este numai un adăpost vremelnic pentru om!

Nu este pe pământ nici un lucru, nu este pe pământ nici o întâietate pe care să le putem socoti ale noastre. Totul ne este luat de moartea necruţătoare ÅŸi cu neputinţă de ocolit, iar adeseori chiar înainte de moarte ni le iau împrejurările ÅŸi întorsăturile neprevăzute ale sorÅ£ii. Ne dezbrăcăm de însuÅŸi trupul nostru ajunÅŸi în pragul hotărâtor al veÅŸniciei. Bunul nostru, avutul ÅŸi comoara noastră este sufletul nostru – numai sufletul nostru. Ce va da omul în schimb pentru sufletul său? (Marcu 8, 37), spune Cuvântul lui Dumnezeu. N-avem cu ce să acoperim pierderea sufletului atunci când îl ucide moartea veÅŸnică, ce se înfăţiÅŸează în chip amăgitor drept viaţă.

Ce înseamnă a-ţi lua crucea?

Crucea era unealtă a pedepsei de ocară pentru robi ÅŸi gloata lipsită de drepturi cetăţeneÅŸti. Lumea trufaşă, lumea vrăjmaşă lui Hristos, îi lipseÅŸte pe ucenicii lui Hristos de drepturile de care se bucură fiii lumii. Dacă aÅ£i fi din lume, le spune Domnul următorilor Săi, lumea ar iubi ce este al său. Iar fiindcă nu sunteÅ£i din lume, ci Eu v-am ales pe voi, pentru aceasta vă urăşte pe voi lumea… Scoate-vă-vor pe voi din sinagogi, ÅŸi va veni vremea ca tot cel ce vă va ucide să i se pară că aduce slujbă lui Dumnezeu (Ioan 15, 19, 16, 2).

A-Å£i lua crucea înseamnă a îndura cu mărime de suflet batjocurile ÅŸi ocările cu care lumea îi acoperă pe următorii lui Hristos, necazurile ÅŸi prigoanele cu care lumea iubitoare de păcat ÅŸi oarbă îi prigoneÅŸte pe următorii lui Hristos. Pentru aceasta, este plăcut înaintea lui Dumnezeu, spune Sfântul Apostol Petru, de rabdă cineva necaz pentru ÅŸtiinÅ£a lui Dumnezeu, pătimind pe nedrept… că spre aceasta aÅ£i fost chemaÅ£i (I Petru 2, 19, 21) de către Domnul, Care i-a vestit pe cei iubiÅ£i ai Săi: în lume necazuri veÅ£i avea: ci îndrăzniÅ£i, Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33).

A-ţi lua crucea înseamnă a răbda cu vitejie, pentru Evanghelie, greaua osteneală nevăzută, chinul şi mucenicia nevăzută în lupta cu propriile patimi, cu păcatul care trăieşte în noi, cu duhurile răutăţii, care cu aprindere se scoală asupra noastră şi ni se împotrivesc cu încrâncenare atunci când hotărâm să lepădăm jugul păcatului şi să ne supunem jugului lui Hristos. Nu ne este nouă lupta, a zis Sfântul Apostol Pavel, împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor şi a domniilor şi a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii întru cele cereşti (Efeseni 6, 12). Armele oştirii noastre nu sunt trupeşti, ci puternice prin Dumnezeu spre surparea tăriilor, surpând izvodirile minţii şi toată înălţarea ce se ridică împotriva ştiinţei lui Dumnezeu, şi robind toată înţelegerea spre ascultarea lui Hristos (II Cor. 10, 4-5). Dobândind biruinţă în acest război nevăzut, însă foarte ostenicios, Apostolul striga: Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care lumea mie s-a răstignit, şi eu lumii (Galateni 6, 14).

A-Å£i lua crucea înseamnă a te pleca supus ÅŸi smerit necazurilor ÅŸi nevoilor pământeÅŸti pe care îi place Proniei dumnezeieÅŸti să le îngăduie asupra noastră spre spălarea păcatelor noastre. Atunci crucea slujeÅŸte omului drept scară de la pământ la cer. Pe această scară a urcat tâlharul pomenit în Evanghelie – a urcat din cele mai cumplite fărădelegi în prealuminatele sălaÅŸuri ale raiului: el a rostit de pe crucea sa cuvinte pline de smerită cugetare; prin smerita cugetare a intrat în cunoaÅŸterea lui Dumnezeu, prin cunoaÅŸterea lui Dumnezeu a dobândit cerul. După dreptate cele vrednice de faptele noastre luăm, a grăit el; pomeneÅŸte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta (Luca 23, 41-42).

Şi noi, iubiţi fraţi, să repetăm cuvintele tâlharului, cuvinte al căror preţ e raiul! Sau, precum Iov, să binecuvântăm pe Domnul, Dreptul şi totodată Milostivul Judecător, Care ne pedepseşte. Dacă am luat cele bune din mâna Domnului, spunea acest pătimitor, să nu răbdăm şi cele rele? Cum a plăcut Domnului, aşa s-a şi făcut (Iov 2, 10; l, 12). împlinească-se asupra noastră nemincinoasa făgăduinţă a lui Dumnezeu: Fericit bărbatul care rabdă ispita: căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El (Iac. l, 12).

A-Å£i lua crucea înseamnă a te supune de bună voie ÅŸi cu osârdie lipsurilor ÅŸi nevoinÅ£elor prin care se înfrânează pornirile dobitoceÅŸti ale trupului nostru. O astfel de răstignire a trupului a folosit asupra sa ÅŸi Sfântul Apostol Pavel: îmi chinuiesc trupul meu ÅŸi îl supun robiei, spune el, ca nu cumva, altora propovăduind, însumi să mă arăt netrebnic (I Cor. 9, 27). Cei ce sunt în trup, adică cei ce nu-ÅŸi înfrânează trupul, ci îi îngăduie să precumpănească asupra sufletului, lui Dumnezeu a plăcea nu pot. Åži ca atare, trăind după trup, suntem datori să trăim nu pentru trup! De vieÅ£uiÅ£i după trup, veÅ£i muri cu moartea cea veÅŸnică; iar de veÅ£i omorî cu duhul faptele trupului, veÅ£i fi vii cu viaÅ£a cea veÅŸnică, fericită (Romani 8, 8, 12-13). Trupul este înfrânat fiinÅ£ial prin duh – aÅŸadar, numai duhul poate stăpâni asupra trupului ÅŸi-l poate cârmui, atunci când trupul este pregătit pentru supunere prin răstignirea lui.

Trupul e răstignit prin post, prin priveghere, prin metanii şi alte osteneli trupeşti puse asupra lui cu înţelepciune şi cu măsură. Nevoinţa trupească făcută cu înţelepciune şi cu măsură slobozeşte trupul de greutate şi grosime, îi întăreşte puterile, îl păstrează mereu uşor şi în stare de lucrare. Cei ce sunt ai lui Hristos, spune Apostolul, şi-au răstignit trupul cu patimile şi poftele (Galateni 5, 24).

Ce înseamnă a lua crucea, şi anume crucea ta?

Înseamnă că fiecare creştin trebuie să îndure cu răbdare anume acele necazuri şi prigoane din partea lumii ce se abat asupra lui, şi nu altele. Asta înseamnă că fiecare creştin este dator să lupte cu bărbăţie şi cu statornicie anume cu acele patimi şi cu acele gânduri păcătoase care apar în el.

Asta înseamnă că fiecare creÅŸtin este dator ca, plin de supunere înaintea voii lui Dumnezeu, mărturisind dreapta judecată ÅŸi milostivirea lui Dumnezeu, dând mulÅ£umită lui Dumnezeu, să îndure anume necazurile ÅŸi lipsurile cărora le îngăduie dumnezeiasca Pronie să se abată asupra lui, iar nu altele, pe care i le zugrăveÅŸte ÅŸi cu care îl îmbie închipuirea trufaşă. Asta înseamnă că trebuie să ne mulÅ£umim anume cu acele nevoinÅ£e trupeÅŸti care sunt potrivite cu puterile noastre trupeÅŸti, de care are anume nevoie trupul nostru pentru a fi Å£inut în rânduială, iar nicidecum să năzuim, târâţi de râvna pe care o insuflă slava deÅŸartă – precum spune Sfântul Ioan Scărarul – către post foarte aspru, priveghere foarte multă ÅŸi alte nevoinÅ£e lipsite de măsură, care zdruncină sănătatea trupească ÅŸi îndreaptă duhul nostru spre părere de sine ÅŸi amăgire de sine.

Toată omenirea se osteneÅŸte ÅŸi suferă pe pământ – dar ce deosebire între o suferinţă ÅŸi alta!

Cât de felurite sunt patimile care se luptă cu noi! Cât de felurite sunt necazurile şi ispitele pe care ni le trimite Dumnezeu pentru tămăduirea noastră, pentru spălarea păcatelor noastre! Ce deosebire între oameni chiar în privinţa puterilor trupeşti, chiar în privinţa sănătăţii! Chiar aşa: fiecare om are crucea sa. Şi fiecărui creştin i s-a poruncit să ia cu lepădare de sine tocmai această cruce a sa şi să urmeze lui Hristos. Cine a luat crucea sa lepădându-se de sine, acela sa împăcat cu sine însuşi, cu împrejurările în care se află, cu starea sa cea din afară şi cea lăuntrică; numai acela poate urma lui Hristos cu înţelegere şi fără rătăcire.

Ce înseamnă a urma lui Hristos?

ÃŽnseamnă a cerceta ÅŸi a-Å£i însuÅŸi învăţătura Evangheliei, a avea Evanghelia ca singur îndreptar al lucrării minÅ£ii, al lucrării inimii, al lucrării trupului, înseamnă a-Å£i lua felul de a gândi din Evanghelie, a-Å£i rândui simÅ£irile inimii potrivit Evangheliei ÅŸi a sluji drept chip viu al Evangheliei prin toate faptele, prin toate miÅŸcările tainice ÅŸi vădite. De o asemenea urmare a lui Hristos este în stare, repetăm, numai acela care, fugind de amăgirea prin smerenie (Coloseni 2, 18), a hotărât să dobândească adevărata smerită cugetare acolo unde odihneÅŸte ea – în ascultarea ÅŸi supunerea faţă de Dumnezeu. Cel ce a intrat în supunerea faţă de Dumnezeu unită cu deplină lepădare de sine, care ÅŸi-a luat crucea sa, a recunoscut ÅŸi a mărturisit această cruce ca fiind a sa.

IubiÅ£i fraÅ£i! ÃŽnchinându-ne astăzi, după rânduială sfintei Biserici, cinstitei Cruci a Domnului cu trupurile noastre, să ne închinăm ei ÅŸi cu duhul! Să cinstim cinstita Cruce a lui Hristos – unealta biruinÅ£ei ÅŸi semnul slavei lui Hristos – mărturisind fiecare de pe crucea sa:

„După dreptate cele vrednice de faptele mele iau; pomeneÅŸte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”. Prin recunoaÅŸterea propriei păcătoÅŸenii, prin mulÅ£umită adusă Domnului, prin supunerea faţă de Dumnezeu facem din crucea noastră – unealtă a pedepsei ÅŸi semn al necinstei – unealtă a biruinÅ£ei ÅŸi semn al slavei, asemeni Crucii Domnului. Să ne deschidem prin cruce raiul. Să nu ne îngăduim atât de vătămătoarea cârtire, ÅŸi mai ales să nu ne îngăduim hula cea pierzătoare de suflet, care adeseori se aude din gura păcătosului orbit, învârtoÅŸat, care se sfâşie ÅŸi se zbate pe crucea sa, străduindu-se în zadar să scape de cruce.

Pentru cel ce cârteÅŸte ÅŸi huleÅŸte, crucea se face nesuferit de grea, trăgând în iad pe omul răstignit pe ea. „Ce am făcut?” – strigă păcătosul care nu-ÅŸi recunoaÅŸte starea, ÅŸi îl învinuieÅŸte de nedreptate ÅŸi nemilostivire pe Dreptul Judecător ÅŸi Milostivul Dumnezeu, defăima ÅŸi tăgăduieÅŸte purtarea de grijă a lui Dumnezeu; văzându-L răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, cere de la El în batjocură ÅŸi cu viclenie: Dacă Tu eÅŸti Hristosul, mântuieÅŸte-Te pe Tine ÅŸi pe noi (Luca 23, 39), pogoară- Te de pe cruce (Matei 27, 40)! ÃŽnsă Domnul nostru Iisus Hristos bine a voit a Se sui cu trupul pe cruce ÅŸi moarte a răbda55, pentru ca prin cruce să împace omenirea cu Dumnezeu, ca prin moarte să mântuiască omenirea de moartea veÅŸnică.

Pregătindu-i pe SfinÅ£ii Apostoli de marea întâmplare care avea să se săvârÅŸească – răscumpărarea neamului omenesc prin pătimirile ÅŸi moartea de ocară a Dumnezeu-Omului, Domnul le-a vestit Apostolilor din timp că trebuie să fie dat în mâinile păcătoÅŸilor, să pătimească mult, să fie omorât ÅŸi să învie. Această prevestire le-a părut câtorva dintre SfinÅ£ii Apostoli ciudată ÅŸi cu neputinţă de împlinit. Atunci Domnul ia chemat înaintea Sa pe ucenicii Săi ÅŸi le-a zis: Cel ce voieÅŸte să vină după Mine să se lepede de Sine ÅŸi să-ÅŸi ia crucea sa ÅŸi să-Mi urmeze Mie. Amin.

Lasă un răspuns