Sari la conținut

Sf Nicolae Velimirovici – DUMINICA A III-A DIN POSTUL MARE

Din „ Predici” , Sfantul Nicolae Velimirovici

15. DUMINICA A III-A DIN POSTUL MARE: A SFINTEI CRUCI
EVANGHELIA DESPRE CRUCE ŞI MÂNTUIREA SUFLETULUI
Marcu 8:34-38; 9:1

Iisus le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împrăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

Mare este puterea adevărului şi nimic în lume nu poate să-i ia puterea.

Mare este puterea tămăduitoare a adevărului şi nu există nici o suferinţă ori slăbiciune în lume pe care adevărul să nu o poată vindeca.

În suferinţa şi slăbicunea lor, bolnavii caută un doctor care le va da un leac pentru aceste lucruri. Nimeni nu va căuta un doctor care să le dea leacurile cele mai dulci, ci fiecare va voi ca cineva să le dea unul tămăduitor, fie el dulce, amar ori lipsit de gust. Cu cât leacul dat este mai amar şi cu cât lucrarea de vindecare este mai complicată, cu atât se pare că bolnavul are încredere mai mare în doctor.

De ce nu primesc oamenii leacul cel amar, numai atunci când îl oferă mâna lui Dumnezeu? De ce se caută şi se aşteaptă numai bomboane din mâna lui Dumnezeu? Pentru că oamenii nu simt cât de primejdioasă este boala păcatului lor şi cred că se pot vindeca numai cu bomboane.

O, dacă oamenii s-ar întreba de ce toate doctoriile pentru bolile trupeşti sunt atât de amare! Duhul Sfânt le-ar răspunde: pentru a se gândi la amărăciunea leacurilor duhovniceşti. Căci, aşa cum boala trupească dă o închipuire asupra bolii duhovniceşti, tot la fel leacurile pentru bolile trupeşti  au aceeaşi lucrare, prin asemănare cu boala duhovnicească.

Nu sunt bolile sufletului, aceste boli principale şi pricinuitoare de urmări, cu  mult mai grele decât bolile trupului? Atunci, cum să nu fie leacurile duhovniceşti cu mult mai amare decât acelea pentru trup?

Oamenii au mare grijă de trupurile lor; şi atunci când trupurile lor se îmbolnăvesc, nu se dau în lături de la nici un fel de osteneală, timp sau bani pentru a-şi restabili sănătatea. În acest caz, nici un doctor nu este prea scump, nici o staţiune balneo-climaterică nu este prea departe, nici o doctorie nu este prea amară, mai ales când ei sunt conştienţi că se apropie moartea trupească. O, de-ar fi oamenii la fel de preocupaţi pentru sufletele lor! O, de-ar fi ei la fel de stăruitori, căutând vindecarea şi un vindecător pentru sufletele lor!

Este greu de mers cu picioarele goale printre spini, dar dacă omul care este desculţ moare de sete şi există un izvor de apă dincolo de spini, nu se va hotărî mai degrabă să meargă prin spini şi să-şi rănească picioarele în drum spre apă, decât să rămână pe iarba moale, de partea aceasta a spinilor, şi să moară de sete?

„Nu putem lua o doctorie atât de amară”, spun mulÅ£i dintre cei slăbănogiÅ£i de păcat. Tot la fel ÅŸi Doctorul, care iubeÅŸte oamenii, a luat El mai întâi doctoria, cea mai amară doctorie, chiar  dacă El era sănătos, doar pentru a arăta celor bolnavi că nu este cu neputinţă. O, este cu mult mai greu pentru cel sănătos să ia ÅŸi să înghită doctoria omului bolnav decât este pentru cel bolnav! Dar El a luat-o, astfel încât ÅŸi oamenii cei muritori să fie încurajaÅ£i ÅŸi ei să o ia.

„Nu putem trece prin câmpul cu spini cu picioarele goale, oricât de sete ne-ar fi ÅŸi oricât de multă ÅŸi de proaspătă ar fi apa de dincolo de spini”, spun cei vlăguiÅ£i de păcat. Åži aÅŸa Domnul, care iubeÅŸte oamenii, El ÃŽnsuÅŸi a trecut câmpul cu spini cu picioarele goale ÅŸi acum, din partea cealaltă, cheamă însetaÅ£ii la izvorul cu apă vie. „Se poate” – ne strigă El – „Eu am trecut prin spinii cei mai ascuÅ£iÅ£i ÅŸi, călcând peste ei, i-am bătătorit. Atunci, haideÅ£i!”

„Dacă Crucea este leacul, noi nu-l putem lua; ÅŸi dacă Crucea este Calea, noi nu putem porni pe această cale”, spun cei pe care păcatul i-a îmbolnăvit. Åži aÅŸa Domnul, care iubeÅŸte oamenii, a luat Crucea cea mai grea asupra Sa, ca să arate că se poate.

În pericopa Evanghelică de astăzi, Domnul dă Crucea, acest mijloc amar de vindecare, tuturor celor care doresc să fie mântuiţi de la moarte.

Domnul spune: „Oricine voieÅŸte să vină după Mine să se lepede de sine, să-ÅŸi ia crucea ÅŸi să-Mi urmeze Mie.” Domnul nu-i împinge pe oameni spre Cruce, înaintea Lui, ci îi cheamă să-L urmeze pe El – fiindcă El a purtat Crucea. ÃŽnainte de a da glas acestei chemări, El a proorocit suferinÅ£ele Sale: „Fiul Omului trebuie să pătimească multe … ÅŸi să fie omorât, iar după trei zile să învieze” (Marcu 8:31). De aceea El este Calea.  El a fost Cel dintâi întru suferinţă ÅŸi Cel dintâi întru slavă; El a venit să arate că tot ceea ce oamenii cred că este cu neputinţă, este cu putinţă, ÅŸi pentru ca să facă acest lucru cu putinţă.

El nu-i sileÅŸte pe oameni, nici nu aduce strâmtorare asupra lor, ci propune ÅŸi oferă. „Oricine voieÅŸte…”! Oamenii au căzut în boala păcatului prin propria lor voinţă, ÅŸi numai prin voinÅ£a lor liberă, oamenii trebuie să se vindece de păcat.  El nu ascunde faptul că leacul este amar, foarte amar, dar El l-a făcut pentru oameni mai uÅŸor de luat, luându-l El ÃŽnsuÅŸi mai întâi, chiar dacă El era sănătos, ÅŸi ne-a arătat lucrarea lui minunată.

„Să se lepede de sine”. ÃŽntâiul om, Adam, la fel s-a lepădat de sine atunci când a căzut în păcat, dar el s-a lepădat de sinele cel real, adevărat. Cunoscând de la oameni că ei se leapădă de sine, Domnul ÅŸtie că ei se leapădă de sinele cel mincinos. Mai simplu: Adam a lepădat Adevărul ÅŸi s-a îndreptat spre o minciună; acum Domnul îi cercetează pe urmaÅŸii lui Adam, ca aceÅŸtia să se lepede de minciună ÅŸi să se lipească mai mult de Adevăr, de la care au căzut.

De aceea, a se lepăda de sine înseamnă a se lepăda de firea cea înşelătoare care s-a sălăşluit în noi, în locul firii noastre care ne-a fost dată de către Dumnezeu.

Noi trebuie să ne lepădăm de cele ce sunt pământeşti, care au luat locul duhovniciei din lăuntrul nostru, şi de patimile, care au luat locul faptelor celor bune; frica slugarnică care a întunecat în noi calitatea de fiu al lui Dumnezeu şi nemulţumirea pe care o arătăm împotriva lui Dumnezeu, care a ucis în noi duhul ascultării faţă de El.

Noi trebuie să ne lepădăm de gândurile cele rele, de doririle cele rele şi de faptele cele rele. Trebuie să ne lepădăm de slăvirea idolească a celor ale naturii, şi a trupului nostru.

Pe scurt: trebuie să ne lepădăm de tot ceea ce credem că înseamnă „eu”, dar care în realitate nu Å£ine de noi, ci este diavolul ÅŸi păcatul, stricăciunea, înÅŸelarea ÅŸi moartea. O, să ne lepădăm de obiceiurile cele rele, care au ajuns a doua fire pentru noi; să ne lepădăm de această „a doua fire”, căci nu este firea noastră, aÅŸa cum a făcut-o Dumnezeu, ci o amăgire adunată ÅŸi învârtoÅŸată, ÅŸi propria înÅŸelare din noi înÅŸine – o minciună făţarnică care merge împreună cu numele nostru ÅŸi noi împreună cu aceasta.

Ce înseamnă aceasta: să-ţi iei crucea?

Aceasta înseamnă primirea de bunăvoie a fiecărui mijloc de vindecare care ni se dă  din mâna lui Dumnezeu, oricât de amar ar putea fi.

Cad nenorociri mari asupra ta? Fă ascultare faţă de Voia lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Noe.

Ţi se cere jertfă? Aşează-te în mâinile lui Dumnezeu cu aceeaşi credinţă pe care a avut-o Avraam, atunci când a mers ca să-şi jertfească fiul.

Ţi s-a năruit gospodăria? Ţi-au murit copiii dintr-odată? Îndură toate cu răbdare, lipindu-te de Dumnezeu în inima ta, aşa cum a făcut Iov.

Te părăsesc prietenii şi te-au împresurat duşmanii? Rabdă toate fără cârteală şi cu credinţa că ajutorul lui Dumnezeu este aproape, aşa cum au făcut Apostolii.

Eşti trimis la moarte pentru Hristos? Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru asemena cinste, ca miile de mucenici creştini.

Nu se va cere de la tine nimic ce nu a mai fost înainte, ci tu vei urma mai degrabă exemplul multora – apostoli, sfinÅ£i, mărturisitori ÅŸi mucenici – care au făcut Voia lui Hristos. Mai mult decât atât, trebuie să ÅŸtim că umblând după răstignirea noastră, Domnul vrea răstignirea omului celui vechi, a omului alcătuit din obiceiurile cele rele ÅŸi din slujirea păcatului. Căci, prin această răstignire, omul cel vechi, deopotrivă cu animalul, este trimis la moarte, iar omul cel nou, alcătuit după asemănarea ÅŸi nemurirea lui Dumnezeu, se înalţă la viaţă.

După cum  spune Apostolul: „Omul cel vechi a fost răstignit” ÅŸi lămureÅŸte de îndată de ce: „pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani 6:6).

Crucea este grea pentru omul cel vechi, trupesc, grea pentru un trup „cu patimi şi cu pofte„ (Galateni 5:24), dar nu este grea pentru omul cel duhovnicesc.

Crucea „pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1:18). De aceea noi ne lăudăm în Crucea lui Hristos şi în crucea pe care o purtăm pentru El.

Domnul nu caută ca noi să luăm Crucea Lui, ci pe a noastră. Crucea Lui este cea mai grea. El nu a fost răstignit pentru păcatele Lui, ci pentru ale noastre şi, de aceea Crucea Lui este cea mai grea. Noi suntem răstigniţi pentru propriile noastre păcate: de aceea crucea noastră este mai uşoară.

Şi, când suferinţele noastre sunt cele mai mari, nu trebuie să spunem că sunt prea mari, că depăşesc toate limitele. Dumnezeu este viu şi El cunoaşte măsura suferinţei noastre şi nu ne va lăsa să suferim mai mult decat ne stă în putinţă să răbdăm.

Măsura suferinÅ£ei noastre nu este mai puÅ£in rânduită ÅŸi socotită,  decât este rânduită ÅŸi socotită măsura zilei ÅŸi a nopÅ£ii, sau decât sunt măsurile stelelor în mersul lor. SporeÅŸte suferinÅ£a noastră? Se face mai grea crucea noastră? Puterea lui Dumnezeu este cea mai mare, după cum spune Apostolul: „Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aÅŸa prisoseÅŸte prin Hristos ÅŸi mângâierea noastră.” (II Corinteni 1:5).

Mai presus de toate, mângâierea noastră este mare, prin faptul că Domnul ne cheamă să-L urmăm. „Să vină după Mine”, spune Domnul.

De ce rosteşte Domnul această chemare celor care îşi iau crucea? Mai întâi, ca să nu cadă şi să fie striviţi sub ea. Oamenii sunt atât de slabi, încât crucea cea mai uşoară este grea pentru omul cel mai puternic, dacă acesta nu o cară cu ajutor din cer.
Vedem cum se deznădăjduiesc credincioşii la cea mai uşoară suflare; cum strigă împotriva cerului şi a pământului la un necaz mic! Cum se clatină neputincioşi dintr-o parte într-alta, căutând vreun sprijin şi ajutor în deşertăciunea acestei lumi şi socotesc, că dacă această lume nu le poate aduce sprijin şi ajutor, atunci întreaga lume este un pustiu al deznădejdii.

De aceea Domnul ne cheamă să-L urmăm, pentru că numai urmându-L pe El vom putea răbda greutatea crucii. În El vom afla putere, curaj şi mângâiere. El ne va fi nouă lumină pe calea cea întunecată, sănătate acolo unde este boală, tovărăşie ne va fi în singurătate, bucurie în suferinţă şi bogăţii în lipsuri. În camera în care se află un om bolnav, se lasă noaptea o lumină aprinsă şi, în noaptea acestei vieţi, este nevoie de lumina cea veşnică a lui Hristos, pentru a ne uşura durerea şi pentru a ne păstra vie nădejdea în zorii zilei.

Cea de a doua pricină pentru care ne cheamă Domnul să-L urmăm, are aceeaşi însemnătate ca şi cea dintâi, şi are legătură cu lepădarea de sine de bună voie şi cu luarea crucii noastre. Mulţi s-au arătat lumii că s-au lepădat de sine, pentru a afla înălţare mai mare în lumea aceasta. Mulţi şi-au adunat încercări şi suferinţe fără număr, pentru a câştiga uimirea şi lauda oamenilor. Mulţi au făcut astfel, şi mai fac aşa şi astăzi, mai ales printre păgâni, pentru a aduna o oarecare putere şi, prin aceasta, să câştige putere asupra celorlalţi, ca să le facă rău oamenilor, sau ca să-i ajute pe cei pe care vor ei, totul numai din invidie şi pentru iubirea de putere.

Asemenea lepădare de sine nu este adevărată, ci măritoare de sine şi o asemenea cruce nu duce nici pe departe la înviere şi mântuire, ci la pieire şi la lăsarea sinelui în mâinile diavolului.

Cu toate acestea, cel care îşi ia crucea şi Îl urmează pe Hristos, se slobozeşte de toată mândria, de toată slăvirea de sine, care se dobândeşte cu jertfirea celorlalţi, şi se mai lipseşte de toată dorirea pentru slava şi profiturile lumeşti. Aşa cum omul cel bolnav ia doctoria cea amară, nu pentru a arăta că îi stă în putinţă să o înghită, ci pentru a-şi restabili starea de sănătate, tot aşa se leapădă de sine un adevărat creştin: adică, omul este nemulţumit de starea sa de boală, îşi ia crucea ca un leac amar, dar mântuitor, şi Îl urmează pe Hristos, Doctorul şi Mântuitorul său, nu pentru mărire şi laudă din partea oamenilor, ci pentru a-şi mântui sufletul de prostia din viaţa noastră, care aduce moartea, şi de viermele şi de focul din viaţa ce va să vină.

„Căci cine va voi să-ÅŸi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul pentru Mine ÅŸi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.”

Aceste cuvinte sunt pătrunzătoare şi neiertătoare!
Acesta este focul care caută să ardă omul cel vechi, chiar până la rădăcină şi cu tot cu rădăcină!
Domnul nostru Iisus Hristos nu a venit numai pentru a îndrepta lumea, ci şi pentru a o restabili, pentru a o aduce la viaţă nouă; pentru a arunca metalul vechi în foc şi pentru a-l topi în chip nou.

El nu este reformator, ci Ziditor; El nu este cârpaci, ci Å£esător. Cine vrea să păstreze copacul cel bătrân, mâncat de cari, îl va pierde. Tot ce poate face omul se restrânge numai la aspectul cel dinafară – să-l ude, să-l împrejmuiască ÅŸi să-l îngrijească – viermele îl va mânca pe dinăuntru ÅŸi copacul putrezeÅŸte ÅŸi cade. Cel care taie copacul mâncat de vierme ÅŸi îl aruncă în foc cu tot cu viermi ÅŸi apoi îşi îndreaptă atenÅ£ia spre vlăstarele tinere, ocrotindu-le de viermi, va păstra noul copac.

Cel care încearcă să păstreze sufletul cel vechi, asemenea sufletului lui Adam, mâncat şi putrezit de păcat, îl va pierde, pentru că Dumnezeu nu va primi un asemenea suflet alături de El şi tot ceea ce nu se află înaintea feţei lui Dumnezeu este ca şi cum nu are viaţă. Atunci, cel ce îşi pierde sufletul său cel vechi, acela îşi va scăpa sufletul cel nou, născut din Duh (Ioan 3:6) şi se va logodi cu Hristos.

De fapt, sufletul înseamnă viaÅ£a ÅŸi în unele traduceri chiar citim: „cine va voi să-ÅŸi scape viaÅ£a” ÅŸi „cine îşi va pierde viaÅ£a pentru Mine acela o va scăpa”. ÃŽn acest caz, ambele traduceri au acelaÅŸi înÅ£eles. Căci cine va voi cu orice preÅ£ să-ÅŸi scape viaÅ£a sa supusă morÅ£ii, acela îşi va pierde ambele vieÅ£i: cea muritoare ÅŸi cea nemuritoare – cea supusă morÅ£ii pentru că, oricât de mult s-ar strădui să-ÅŸi prelungească această viaţă pe pământ, el trebuie să o piardă în cele din urmă prin moarte; ÅŸi îşi va pierde viaÅ£a sa fără de moarte, pentru că nu a făcut nimic pentru aceasta, nu a suferit nimic ca să o păstreze.

Cine se va strădui să câştige viaÅ£a sa cea fără de moarte prin Hristos, o va primi ÅŸi o va păstra în veÅŸnicie, cu toate că îşi va pierde viaÅ£a sa cea vremelnică, supusă morÅ£ii. Omul îşi poate pierde viaÅ£a sa cea vremelnică, supusă morÅ£ii, pentru Hristos ÅŸi pentru Evanghelie, fie atunci când este nevoie să se jertfească pe sine ÅŸi să moară ca mucenic pentru Hristos ÅŸi pentru sfânta Sa Evanghelie, fie atunci când socoteÅŸte această viaţă ca păcătoasă ÅŸi nevrednică ÅŸi se dă pe sine cu toată inima sa, cu sufletul ÅŸi puterea sa pentru Hristos, intrând în slujba Lui, dându-I Lui toate ÅŸi nădăjduind de la El toate lucrurile. Omul poate să-ÅŸi piardă sufletul, viaÅ£a, sinucigându-se sau printr-o jertfă, pentru o cauză nevrednică – într-o ceartă sau vrajbă. Unuia ca acesta nu i se făgăduieÅŸte că îşi va scăpa sufletul său – viaÅ£a sa, pentru că se spune: „pentru Mine ÅŸi pentru Evanghelie”. Hristos ÅŸi Evanghelia sunt neasemuit mai mari decât sufletul nostru. Acestea sunt cele mai mari bogăţii din existenÅ£a vremelnică ÅŸi din veÅŸnicie ÅŸi nici un om nu ar trebui să ÅŸovăie ca să jertfească totul pentru acele bogăţii trainice.

De ce adaugă Domnul: „ÅŸi Evanghelia”? Nu este destul să spună doar: „pentru Mine”? Nu este. Domnul spune: „pentru Mine ÅŸi pentru Evanghelie”  pentru a spori pricinele de a muri pentru sine, ÅŸi de a trăi pentru Dumnezeu ÅŸi, prin aceasta, pentru a spori numărul celor care sunt mântuiÅ£i. Atunci, se mântuieÅŸte cel a cărui viaţă ÅŸi-o pierde pentru Hristos Cel viu ÅŸi fără de moarte. Åži se mai mântuieÅŸte cel care îşi pierde viaÅ£a pentru lucrările cel din lume ale lui Hristos ÅŸi pentru învăţătura Lui. ÃŽn cele din urmă, se mântuieÅŸte cel care îşi pierde viaÅ£a sa doar pentru o singură poruncă a lui Hristos sau pentru un singur cuvânt al Lui. Domnul este Dătătorul-de-lege al vieÅ£ii; cine se jertfeÅŸte pe sine pentru Dătătorul-de-lege, s-a jertfit pentru legile Lui ÅŸi, tot aÅŸa: cine se jertfeÅŸte pentru legile Lui s-a jertfit pe sine pentru El. Fiind întocmai acelaÅŸi lucru, El cu lucrările Lui ÅŸi cu învăţătura Lui, Domnul deschide în acest chip multora prilejul de a se mântui.

„Căci ce-i foloseÅŸte omului să câştige lumea întreagă dacă-ÅŸi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” Aceste cuvinte aruncă multă lumină ÅŸi asupra celor de dinainte, ducând la înÅ£elegerea lor. De aici se vede că Domnul socoteÅŸte sufletul omului ca fiind de preÅ£ mai mare decât lumea întreagă. Din aceste cuvinte se mai vede ce fel de suflet trebuie să piardă omul, pentru a-ÅŸi scăpa sufletul său: unul stricăcios, un suflet înghiÅ£it de lume, plecat în faÅ£a lumii, înrobit lumii. Dacă omul pierde un aÅŸa numit „suflet”, el îşi va scăpa sufletul său cel adevărat; dacă el se leapădă de viaÅ£a cea făţarnică, el va primi viaÅ£a cea adevărată.

La ce foloseşte să cucereşti lumea întreagă când lumea este sortită stricăciunii şi să-ţi pierzi sufletul când acesta este sortit nemuririi? Lumea se apropie de sfârşit şi la urmă va fi aruncată ca o haină veche. Sufletele adevărate, sufletele care Îl iubesc pe Hristos, se vor înălţa atunci spre împărăţia vieţii veşnice. Sfârşitul lumii este începutul vieţii celei noi pentru suflet. Atunci, la ce foloseşte omului întreaga lume, când îndată el trebuie să se despartă de ea şi când întreaga lume, într-un viitor nu prea îndepărtat, trebuie să se sfârşească şi să dispară ca un vis care aparţine trecutului? La ce-i va folosi un leş lipsit de ajutor? Şi ce îi va da el în schimb pentru sufletul său? Iată, dacă lumea întreagă ar fi a lui, Dumnezeu nu ar primi-o în locul sufletului său. Cu toate acestea, lumea nu este a omului, ci a lui Dumnezeu: Dumnezeu a făcut-o şi a dat-o omului ca să se folosească de ea, pentru un bun mai mare, mai mare şi de mai mare preţ decât lumea.
Cel mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, a fost sufletul după asemănarea Lui. Åži, la vremea potrivită, Dumnezeu va căuta să ia înapoi acest dar foarte mare. Omul nu poate da lui Dumnezeu nimic în locul sufletului său. Sufletul este împăratul ÅŸi tot restul este rob. Dumnezeu nu va primi un rob în locul împăratului, nu va primi nimic vremelnic în locul a ceea ce este veÅŸnic. O, ce va da păcătosul în locul sufletului său? ÃŽn vreme ce omul se mai află în trup în această lume, el se supune foarte multor lucruri, pe care lumea le socoteÅŸte de mare preÅ£; dar atunci când el se desparte de trup, abia atunci îşi dă seama – o, să nu fie prea târziu! – că departe de Dumnezeu ÅŸi de suflet, nimic nu are nici un preÅ£. Atunci nu-i va mai sta lui în putinţă să dea nimic în schimb pentru sufletul său. O, în ce stare anevoioasă se află sufletul păcătos, atunci când află că toate legăturile sale cu Dumnezeu ÅŸi cu lumea sunt rupte ÅŸi că el se găseÅŸte gol ÅŸi în lipsuri în lumea duhovnicească! La cine să strige pentru ajutor? Numele cui să-l cheme? De veÅŸmântul cui să se apuce în căderea sa, în prăpastia fără de sfârÅŸit pentru toată veÅŸnicia? BinecuvântaÅ£i sunt cei care, în viaÅ£a aceasta, au ajuns să-L iubească pe Hristos ÅŸi au învăţat să-I cheme numele ziua ÅŸi noaptea, o dată cu respiraÅ£ia ÅŸi cu bătaia inimii. Deasupra prăpastiei, ei vor ÅŸti la cine să strige pentru ajutor. Ei vor ÅŸti ce nume să cheme. Ei vor ÅŸti de al cui veÅŸmânt să se apuce. Cu adevărat, ei vor fi păziÅ£i de primejdii sub aripa Domnului lor cel iubit.

Avem acum toate pricinile să ne temem pentru toţi cei care, în viaţa aceasta, nu au frică de păcat. Domnul spune:
„Căci de cel ce se va ruÅŸina de Mine ÅŸi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat ÅŸi păcătos, ÅŸi Fiul Omului Se va ruÅŸina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinÅ£ii îngeri.”

Ascultaţi acestea, toţi credincioşii, şi nu vă bizuiţi prea mult pe milostivirea lui Dumnezeu! Cu adevărat, milostivirea lui Dumnezeu se va revărsa asupra hulitorilor nepocăiţi numai în această viaţă, pentru că, la Înfricoşătoarea  Judecată, dreptatea va sta în locul milostivirii. Ascultaţi acestea, toţi credincioşii, în fiecare zi, apropiindu-vă de moartea fără de scăpare: ascultaţi şi puneţi acestea în inima şi în sufletul vostru. Aceste cuvinte nu au fost rostite de către vrăjmaşul vostru, ci de către Prietenul vostru Cel mai mare. Aceleaşi buze care i-au iertat pe vrăjmaşii Săi, când Se afla pe Cruce, au rostit şi aceste cuvinte înfricoşătoare, dar drepte.

De cel ce se ruşinează de Hristos în lumea aceasta, şi Hristos Se va ruşina la sfârşitul lumii.

De cel ce se ruşinează de Hristos înaintea păcătoşilor, şi Hristos Se va ruşina înaintea sfinţilor îngeri.

De ce te vei mândri, o, omule, dacă Hristos se ruşinează de voi? Dacă voi vă ruşinaţi de viaţă, aceasta înseamnă că veţi primi strălucire în moarte; dacă vă ruşinaţi de adevăr, vă mândriţi cu minciunile; dacă voi vă ruşinaţi de milostivire, aflaţi mândrie în facerea de rău; dacă voi vă ruşinaţi de dreptate, aflaţi mândrie în nedreptate.

Dacă voi vă ruşinaţi să suferiţi pe cruce, aceasta înseamnă că aflaţi mândrie în blasfemia idolească; dacă vă ruşinaţi de viaţa fără de moarte, aflaţi mândrie în stricăciunea morţii şi putreziciunea mormântului! În această situaţie, înaintea cui vă puteţi ruşina de Hristos? Este mai bine înaintea omului decât înaintea lui Hristos? Nu; pentru că nu este nimeni mai bun decât Hristos. Aceasta înseamnă că voi vă ruşinaţi de Hristos înaintea cuiva mai mic decât Hristos. Te ruşinezi de tatăl tău înaintea unui urs, sau se ruşinează o fiică de mama ei înaintea vulpii? Atunci, de ce să te ruşinezi de Cel mai bun înaintea celui rău, de Preacuratul înaintea celui necurat, de Atotputernicul înaintea celui fără de putere, de Preaînţeleptul înaintea celui prost?

De ce să te ruşinezi de Domnul cel măreţ înaintea neamului desfrânat şi păcătos? Se întâmplă aceasta pentru că neamul acesta joacă într-una înaintea ochilor tăi? Încă puţin, numai puţin, şi Domnul va veni întru slavă pe nori de îngeri şi neamul acesta va pieri dinaintea tălpilor Sale, întocmai ca pulberea înaintea vântului puternic. Te vei ruşina atunci în faţa adevărului, nu de Împăratul slavei, ci de tine însuţi, dar atunci ruşinea ta nu-ţi va fi de nici un folos. Este mai bine să te ruşinezi acum, când ruşinea te mai poate ajuta, să te ruşinezi de fiecare lucru înaintea lui Hristos, iar nu de Hristos înaintea fiecărui lucru.

De ce spune Domnul: „de Mine ÅŸi de cuvintele Mele”? Cine se  ruÅŸinează de „Mine” înseamnă: cine pune la îndoială Dumnezeirea Mea, ÅŸi întruparea Mea Dumnezeiască, de către Preasfânta Fecioară, ÅŸi suferinÅ£ele Mele pe Cruce, ÅŸi ÃŽnvierea Mea, ÅŸi cine se ruÅŸinează de sărăcia Mea pe pământ ÅŸi de dragostea Mea pentru păcătoÅŸi.

Cine se ruÅŸinează de „cuvintele Mele” înseamnă: cine pune la îndoială Evanghelia ori nu primeÅŸte învăţătura Mea, sau cine răsuceÅŸte cuvintele Mele ÅŸi, prin erezie, aduce neodihnă ÅŸi vrajbă printre credincioÅŸi, sau cine este înfumurat în faÅ£a descoperirii ÅŸi învăţăturii Mele, înlocuindu-le cu alte teorii personale, sau cine se ascunde dinadins ÅŸi păstrează tăcerea despre cuvintele Mele, înaintea tăriei mari ÅŸi puternice a acestei lumi, se va ruÅŸina de Mine ÅŸi se va înfricoÅŸa pentru el.

Cuvintele lui Dumnezeu sunt testamentul de-viaţă-dătător pentru lume, aÅŸa cum sunt ÅŸi suferinÅ£ele Lui, Trupul ÅŸi Sângele Lui. Domnul nu desparte de Sine cuvintele Sale, nici nu dă o preÅ£uire mai mare acestora decât Persoanei Sale. Cuvântul Său este de nedespărÅ£it de El. Cuvântul Lui are aceeaÅŸi tărie ca ÅŸi Persoana Lui ÅŸi de aceea El spune ucenicilor Săi: „Acum voi sunteÅ£i curaÅ£i, pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (Ioan 15:3). Prin cuvântul Său, El a curăţit sufletele, a vindecat bolnavii, a alungat duhurile rele ÅŸi a înviat morÅ£ii. Cuvântul Lui este lucrător, curăţitor ÅŸi de-viaţă-dătător. Atunci, cum poate fi acesta străin, când ni se spune în Evanghelie: „ÅŸi cuvântul era la Dumnezeu” (Ioan 1:1)?

Domnul numeşte acest neam desfrânat în sensul mai larg al cuvântului, ca şi vechii prooroci care au nimit mărirea zeilor desfrânare (Iezechiel 23:37).

Cine leapădă pe femeia sa şi merge după femeia altuia săvârşeşte adulter şi cine se leapădă de Dumnezeul Cel viu şi se aprinde de iubire pentru lumea zidită săvârşeşte de asemenea adulter.

Cine se leapădă de credinţa în Domnul, pentru a se încrede în oameni şi cine lasă dragostea pentru Dumnezeu şi o îndreaptă către oameni şi lucruri, acesta săvârşeşte adulter.

Pe scurt, toate păcatele care despart sufletul vostru de Dumnezeu ÅŸi îl leagă de ceva sau cineva, care este departe de Dumnezeu, se poate numi printr-un termen general – adulter, întrucât toÅ£i poartă semnele bărbatului sau femeii adultere. Atunci, cine se ruÅŸinează de Domnul Hristos, Mirele sufletului omului, înaintea unui asemenea neam adulter, este întocmai ca mirele care se ruÅŸinează de mireasa sa înaintea oamenilor desfrânaÅ£i. Domnul nu vorbeÅŸte despre neam ca fiind numai păcătos, ci adulter ÅŸi păcătos. De ce? Pentru a-l vădi mai ales ca adulter. Sub cuvîntul „adulter” se înÅ£eleg aici păcatele cele mai grele, cele mai otrăvitoare ÅŸi păcatele cele de moarte, care adesea întorc omul de pe calea urmării lui Hristos, a tăgăduirii de sine, a crucii sale, a naÅŸterii sale celei din nou.

Dar cercetaÅ£i sfârÅŸitul neobiÅŸnuit al pericopei Evanghelice de astăzi: „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea până nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.” S-ar zice la prima vedere că aceste cuvinte nu au nici o legătură cu cele dinainte. TotuÅŸi legătura este limpede ÅŸi acesta este un sfârÅŸit minunat.

Domnul nu-i va lăsa pe credincioşii Săi fără sprijin.

Chemându-i să-şi ia crucea, să se lepede de sine şi de sufletele lor, şi înştiinţându-i de pedepsele înfricoşătoare dacă se ruşinează de El şi de cuvintele Sale, Domnul le pune acum în privelişte un curcubeu pe cerurile după furtună.

El se grăbeşte să vorbească despre răsplată pentru cei care Îl ascultă şi Îl urmează purtându-şi crucea. Această răsplată li se va da unora înainte de sfârşitul lumii şi de Înfricoşătoarea Judecată, chiar înainte de sfârşitul vieţii lor aici pe pământ. Ei nu vor gusta moartea „până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere”.

Cât de înţelept este Domnul în propovăduirea Sa! El nu vorbeşte niciodată de pedeapsă fără să pomenească de răsplată, nici nu aduce osândire fără lăudare, nici nu duce omul pe calea spinoasă, fără să pomenească de bucuria de la sfârşitul călătoriei, nici nu rosteşte ameninţări fără să dea mângâiere. El nu lasă cerurile să rămână acoperite cu nori întunecaţi, fără să arate strălucirea luminoasă a soarelui şi frumuseţea curcubeului.

Cine sunt cei care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea ÃŽmpărăţia lui Dumnezeu venind întru putere? Vorbind ucenicilor Săi ÅŸi unei mari mulÅ£imi de oameni, Domnul spune: „Sunt unii, din cei ce stau aici”.
Atunci, la cine Se gândeşte Domnul?

Mai întâi la cei care au împlinit poruncile Lui, lepădându-se de sine şi luându-şi crucea. Aflându-se încă în lumea aceasta, ei vor simţi în ei puterea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Duhul lui Dumnezeu va pogorî peste ei, pentru a-i curăţi şi a-i sfinţi şi pentru a le deschide uşile tainelor cereşti, aşa cum s-a întâmplat mai târziu cu Apostolii şi cu Arhidiaconul Ştefan.

În ziua de Rusalii, nu au văzut Apostoli Împărăţia lui Dumnezeu întru putere, în clipa în care li s-a dat putere de sus?

Iar Ştefan, „fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu” (Fapte 7:55).

Şi nu a văzut Ioan Evanghelisutl Împărăţia lui Dumnezeu înaintea morţii trupeşti? Şi Apostolul Pavel nu a fost ridicat în al treilea cer, înainte de a gusta moartea? Dar să lăsăm Apostolii deoparte. Cine ştie câţi dintre cei care stăteau şi ascultau cuvântul lui Hristos au simţit puterea Duhului Sfânt şi au văzut Împărăţia lui Dumnezeu, venind înainte ca ei să părăsească lumea aceasta?

Pe lângă această tălmăcire, unele comentarii asupra Evangheliei, dau acestor cuvinte ale lui Hristos, care s-au citit mai sus, un alt înţeles. Ele socotesc că aceste cuvinte ale Mîntuitorului vorbesc despre cei trei ucenici: Petru, Iacov şi Ioan, care L-au văzut pe Domnul schimbându-Se la faţă pe muntele Taborului, îndată după aceasta, când El a vorbit cu Moise şi cu Ilie. Fără îndoială că aceasta este o înţelegere corectă, dar nici nu o înlătură pe cealaltă. Cei trei Apostoli au văzut cu adevărat Împărăţia lui Dumnezeu întru putere, pe muntele Tabor, când Domnul Iisus S-a arătat întru slava cea cerească, iar Moise şi Ilie s-au arătat din lumea cealaltă, fiecare stând de o parte a Domnului Slavei. Dar nu trebuie să credem că acesta a fost singurul prilej în care oameni muritori au văzut Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere. Această împrejurare de pe Tabor a fost cu  adevărat măreaţă, dar ea nu înlătură nenumărate alte situaţii, când oameni muritori au văzut, în această viaţă (deşi într-un alt chip), Împărăţia lui Dumnezeu întru putere şi slavă.

Dacă dorim cu adevărat, putem şi noi vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere şi slavă, înainte de a gusta moartea. Împrejurările în care aceasta ni se va descoperi, sunt arătate cu limpezime în Evanghelia de astăzi. Să ne ostenim să ne pierdem sufletul nostru cel vechi, viaţa noastră păcătoasă, şi să învăţăm că este mai mare preţ pentru om să-şi scape sufletul său, decât să câştige lumea întreagă.

AÅŸa ne vom învrednici prin mila lui Dumnezeu, să vedem ÃŽmpărăţia lui Dumnezeu, întru putere mare ÅŸi fără de asemănare întru slavă, unde îngerii, dimpreună cu sfinÅ£ii, dau slavă Dumnezeului Celui viu, zi ÅŸi noapte: Tatălui ÅŸi Fiului ÅŸi Sfântului Duh – Treimii celei deofiinţă ÅŸi nedespărÅ£ite, acum ÅŸi pururea ÅŸi-n vecii vecilor. Amin.

Această Evanghelie se mai citeşte în Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie).

Lasă un răspuns