Sari la conținut

Sf.Nicolae Velimirovici_Duminica Tomii

din “Predici”
Sfantul Nicolae Velimirovici

21. DUMINICA I-A DUPÃ PAŞTI
EVANGHELIA DESPRE ÃŽNDOIALA ÅžI CREDINÅ¢A SF. APOSTOL TOMA

Ioan 20:19-31

Şi fiind searã, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi, zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut. Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.

Cât de minunată este legătura dintre mamă şi copil! Iubire şi jertfă pe de o parte, şi credinţă şi ascultare pe de alta.
Există pentru copil vreo altă cale spre fericire decât aceea a credinţei în mama sa şi a ascultării faţă de ea? Există ceva mai îngrozitor decât un copil care nu are încredere în mama sa, şi nu o ascultă?
Credinţa este calea cea mai curată spre cunoaştere. Oricine se întoarce de pe această cale capătă ruşine şi necurăţie.
Credinţa este calea cea mai grabnică spre cunoaştere. Oricine se întoarce de pe această cale va primi pedeapsă cu moartea pe calea sa.
Acolo unde există credinţă există şi sfătuire; acolo unde nu există credinţă, sfătuirea nu aduce nici un ajutor.
Acolo unde există credinţă, există dialog; acolo unde credinţa lipseşte, şi dialogul lipseşte; atunci, locul dialogului este luat de îndoială şi ispită.
Un străin nu are nici un fel de încredere într-un străin; o rudenie are încredere într-o rudenie. Atunci când între doi străini vine credinţa, ei se fac rudenii, unul cu altul; atunci când vine o pierdere între rudenii, aceştia se fac străini.
Cum ar putea dormi în pace gospodarul dacă a închis în acelaşi ţarc un lup şi o oaie? Cum se poate afla omul în linişte şi în pace dacă sufletul său ar fi stăpânit de îndoială şi ar fi întors în credinţa sa?
Când credinţa în semenul său este lipsită de îndoieli, atunci sufletul omului este puternic şi se află în pace şi faţa lui este liniştită.
O, ce privelişte întristătoare este atunci când se întâlnesc doi oameni care sunt muritori, amândoi fiind zidirile Lui, ale Celui care a zidit şi serafimii, şi unul vorbeşte către celălalt ca să-l ispitească, şi acela îl ascultă pe celălalt cu îndoială!
Numai o singură privelişte este mai întristătoare decât aceasta, şi anume aceea în care omul cel zidit ascultă cuvintele Ziditorului său din Evanghelie şi se îndoieşte de ele.
Marele Moise numai o singură dată a pus la îndoială cuvântul lui Dumnezeu şi de aceea el a fost pedepsit să rătăcească vreme de patruzeci de ani până să poată intra din nou în ţara sa. Proorocul Zaharia nu a crezut cuvintele Arhanghelului Gavriil despre naşterea Înaintemergătorului Ioan şi de îndată a rămas mut.
Cât de cumplită a fost pedeapsa dată părinţilor noştri celor dintâi pentru cea dintâi îndoială a lor! Adam şi Eva au fost izgoniţi din Rai pentru că au pus la îndoială cuvântul lui Dumnezeu şi au crezut propriilor lor ochi; ei s-au încrezut în ei şi în diavol.
Pe când părinţii cei dintâi ai omului ascultau numai de cuvântul lui Dumnezeu, toate erau pentru ei şi pentru toate zidirile, bune foarte (Facerea 1:31). Dar de îndată ce ei au încălcat această credinţă, Raiul s-a închis şi heruvimi şi sabie de flacără (Facerea 3:24) au fost aşezaţi la porţile Raiului, pentru ca nici un îndoielnic sau necredincios să nu se mai poată întoarce acolo vreodată.
Dintre toate cazurile întristătoare de necredinţă a omului faţă de Dumnezeu, două sunt cele mai întristătoare şi de necrezut pentru o fiinţă cu dreaptă judecată, în întreaga istorie a lumii. Primul este legat de Pomul Cunoaşterii şi cel de al doilea de Pomul Vieţii. În primul caz, Dumnezeu i-a atenţionat pe cei din Rai despre primejdia din partea lui Satan; în cel de al doilea, Dumnezeu a arătat neamului celui muritor al lui Adam viaţa cea fără de moarte întru Hristos Cel înviat. Când Dumnezeu a spus oamenilor să nu se îndrepte către moarte, ei tocmai aceasta au făcut. Când Dumnezeu a chemat oamenii să se apropie de Viaţă, au fost mulţi care nu au vrut să se apropie.
Toţi oamenii iubesc viaţa, iubesc bucuria, doresc nemurirea, tânjesc după bogăţiile fericirii. Cu toate acestea, atunci când Dumnezeu le descopere şi le dăruieşte toate astea, unii sunt şovăielnici şi se îndoiesc. Cei care se sălăşluiesc în această vale a plângerii pun la îndoială că ar exista vreo împărăţie a vieţii, mai bună decât aceasta! Robii morţii pun la îndoială faptul că poate exista un tărâm al lui Dumnezeu, fără moarte. Însoţitorii viermilor şi ai omizilor se îndoiesc că Dumnezeu poate să-i schimbe în împăraţi fără de moarte şi însoţitori ai sfinţilor îngeri.
Îndoiala omului faţă de Dumnezeu este descoperirea de bază a bolii omului din marele spital al lumii. Lumea nu are nici un leac pentru această boală, fiindcă Hristos Cel înviat este singurul leac şi dacă omul nu-L va lua, cum se va putea vindeca?
Domnul Iisus a întărit descoperirea adevărului prin biruirea morţii ca Domn înviat. Dacă omul nu crede în Învierea Sa din morţi, cum poate crede el toate celelalte pe care El le-a spus şi săvârşit? Care minte ar putea înţelege că El a înviat morţii cu adevărat, dacă El a rămas neschimbat în mormânt şi a văzut putreziciune? Care limbă ar fi putut mărturisi că, cuvintele Lui erau cuvintele vieţii, dacă viaţa Lui nu ar fi luat sfârşit pe Crucea de pe Golgota?
O, fraţii mei, Domnul a înviat şi este viu! Ce altă mărturie mai poate fi adusă când aceasta este lucrarea cea mai doveditoare din întreaga istorie a lumii? Dumnezeu a rânduit aceasta prin Voia Lui, din iubirea Sa pentru oameni.
Dintre toate faptele din istoria omenirii, nici măcar unul singur nu este dovedit atât de limpede precum fapta Învierii Domnului. Domnul Iisus a venit printre oameni atunci când credinţa oamenilor era cea mai slabă; şi astfel Voia lui Dumnezeu a rânduit ca Învierea Domnului să poată fi pricepută de oamenii cu credinţa cea mai slabă.
De ce Dumnezeu nu le-a spus lui Adam ÅŸi Evei mai mult despre primejdia de a mânca din Pomul oprit din Rai? De ce nu le-a dat El măcar o singură dovadă, ci numai le-a făcut pe scurt oprire? Pentru că Adam ÅŸi Eva erau atunci fără de păcat ÅŸi fiind neprihăniÅ£i, erau puternici în credinţă. Dar Dumnezeu a dovedit ÃŽnvierea lui Hristos cu multe dovezi, ÅŸi mai mult decât dovezi – cu înfăţişări văzute. Aceasta fiindcă la vremea ÃŽnvierii lui Hristos, omenirea era plină de păcat, foarte păcătoasă, ÅŸi foarte slabă în credinţă.
Evanghelia de astăzi aduce o dovadă minunată a Învierii lui Hristos, o dovadă întărită prin credinţa Apostolului Toma şi împreună cu credinţa lui Toma, credinţa altor mii de creştini de la începutul istoriei mântuirii până în zilele noastre.
Åži fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), ÅŸi uÅŸile fiind încuiate, unde erau adunaÅ£i ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus ÅŸi a stat în mijloc ÅŸi le-a zis: Pace vouă! Prima zi a săptămânii este ziua care urmează după sâmbătă. Acest lucru este lămurit în Evanghelia Sfântului Evanghelist Marcu, unde se spune: Åži după ce a trecut ziua sâmbetei … în prima zi a săptămânii (Marcu 16:1-2). Aceasta este ziua de Duminică; tocmai ziua în care Domnul a înviat dis-de-dimineaţă. De aceea, în seara aceleiaÅŸi zile, târziu, ucenicii erau strânÅŸi laolaltă, cu toÅ£ii în afară de Toma, într-o casă din Ierusalim. Toate trebuiau să se întâmple după cum fuseseră proorocite: păstorul fusese bătut ÅŸi oile risipite (Marcu 14:27). Dar Apostolii nu erau ca oile lipsite de minte, ca să se risipească în toate părÅ£ile; ei degrabă s-au strâns din nou într-un loc, ca să aÅŸtepte întâmplările următoare ÅŸi ca să se încurajeze unii pe alÅ£ii. Ei Å£ineau uÅŸa încuiată de frica iudeilor, cu toÅ£ii păstrând vie în minte proorocia ÃŽnvăţătorului lor, fără nici o îndoială, atunci când El le vorbise de vremea chinuirii de către sinedriÅŸti ÅŸi de bătăile cu biciul din sinagogile lor (Matei 10:17). Puteau uita ei aceste cuvinte îngrozitoare „Vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu” (Ioan 16:2)? ÃŽnfricoÅŸarea Apostolilor din zilele acelea era de la sine înÅ£eles, când se săvârÅŸeau nelegiuiri fără de minte, cu multă cruzime, împotriva ÃŽnvăţătorului lor, chiar înaintea ochilor lor. Oameni slabi cum erau, la ce se puteau aÅŸtepta pentru ei de la bătrânii iudei, însetaÅ£i de sânge, când ei le cunoÅŸteau deja ticăloÅŸia cumplită de la judecarea celui fără de păcat ÅŸi Atotputernicul Hristos, Făcătorul de minuni? Dar Hristos, chiar ÅŸi în mormânt, îi păstra în mintea Sa, ca să nu li se întâmple nici un rău, ca să nu se vândă unul pe altul ÅŸi ca să nu se împrăştie în cele patru colÅ£uri ale pământului înainte de a-L vedea pe El viu ÅŸi slăvit.
Åži iată, în cea de a patra seară de când ucenicii se despărÅ£iseră de Domnul lor – când El a fost luat ÅŸi dus la judecată – ÅŸi prima după ÃŽnvierea Sa, Domnul S-a înfăţiÅŸat lor viu ÅŸi slăvit. El a venit ÅŸi a stat în mijlocul lor, uÅŸile fiind închise ÅŸi încuiate. AÅŸa cum toate minunile sunt săvârÅŸite de către Domnul Iisus cu mare socoteală, pentru a fi de folos oamenilor, ÅŸi aceasta este tot la fel. Evanghelistul nostru nu lasă loc nici pentru cea mai mică îndoială că Domnul a intrat în încăperea încuiată în chip minunat. Domnul S-a arătat ucenicilor Săi în chipul acesta, mai întâi, pentru a nu-i speria bătând la uşă. Ei erau deja destul de îngroziÅ£i de iudei, ÅŸi Domnul cel iubitor nu voia să le sporească frica nici măcar o clipă. ÃŽn al doilea rând – ceea ce este de însemnătate cu mult mai mare – pentru a arăta că tăria Sa atotputernică era înapoi cu El după se păruse că era neajutorat ÅŸi după înfrângerea cea văzută din ultimele trei zile. ÃŽndată după aceasta, El exprimă aceasta cu cuvintele: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer ÅŸi pe pământ” (Matei 28:18). Fără această mare minune, cum ar fi putut să refacă credinÅ£a ÅŸovăielnică în El, a ucenicilor Lui? Cum S-ar fi arătat Biruitor cel biruit? Fiind batjocorit, scuipat, bătut, ucis ÅŸi îngropat, cum ar fi putut El să Se arate întru slava Sa în alt chip? Cum ar fi putut în alt chip să-Åži lămurească prietenii că suferinÅ£a ÅŸi moartea nu luaseră nimic din puterea Lui, ci dimpotrivă, mai mult a sporit puterea Lui ca om? ÃŽn sfârÅŸit, ce fel de zidire ar fi în stare să se împotrivească Preasfântului ÅŸi Preacuratului? ÃŽntreaga natură se află sub stăpânirea sfinÅ£eniei ÅŸi a curăţiei. Pe când El Se afla în trup muritor, Voia Lui era în stare să supună marea ÅŸi vânturile. Atunci, ar putea uÅŸile de lemn ÅŸi pereÅ£ii de piatră să-I stea în cale Lui ÅŸi trupului Său slăvit? Când El doar doreÅŸte aceasta – ÅŸi El săvârÅŸeÅŸte aceasta la vremea potrivită, ca în acest caz – întreaga zidire se schimbă: spaÅ£iu ÅŸi timp, tăria ÅŸi fluiditatea unui obiect, înălÅ£imea ÅŸi adâncimea, cele dinăuntru ÅŸi cele din afară – toate se fac la fel: slabe, deschise, supuse ÅŸi goale de orice fel de putere împotrivitoare.
„Pace vouă!” Biruitorul morÅ£ii întâmpină mica Sa oÅŸtire cu aceste cuvinte. „Domnul va binecuvânta pe poporul Său cu pace” (Psalm 28:11) – astfel, prin întunecimea cea neagră a veacurilor, proorocul David a văzut mai dinainte această clipă de înflăcărare. „Pace vouă” – aceasta este, de fapt, o întâmpinare obiÅŸnuită în răsărit, dar pe buzele lui Hristos s-a aÅŸezat o mulÅ£umire deosebită ÅŸi un înÅ£eles deosebit. Mai devreme, despărÅ£indu-Se de ucenicii Săi, Domnul spusese: „Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră” (Ioan 14:27). ÃŽn vasul gol al lumii El a turnat vinul Său; El a dat dulceaţă cerească întâmpinării Sale obiÅŸnuite. Atunci când oamenii, pierzându-ÅŸi pacea lor lăuntrică ÅŸi s-au plecat grijilor pământeÅŸti, spun: „Pace vouă!”, ei dau ceva ce nu au nici ei înÅŸiÅŸi. Din această întâmpinare al lor, nu sporeÅŸte nici pacea lor nici pacea acelora cărora le este îndreptată această întâmpinare. Când ei spun aceasta, ei vorbesc din obiÅŸnuinţă ÅŸi din politeÅ£e, necugetat ÅŸi fără sens; ei spun acelaÅŸi lucru atunci când se adună ca să se veselească ÅŸi când se adună ca să deschidă procese ÅŸi ca să se înÅŸele unii pe alÅ£ii. Cu Hristos este altfel. El dă numai ceea ce are cu adevărat. Pacea Lui este pacea Biruitorului a cărui biruinţă este întreagă. De aceea pacea Lui este bucurie, curaj, sănătate, liniÅŸte ÅŸi putere. El nu o dă aÅŸa cum o dă lumea: El nu o dă numai cu buzele, ci cu tot sufletul Său, cu toată inima ÅŸi cu toată mintea Sa, aÅŸa cum iubirea se dă pe sine iubirii. Dând lor pacea Sa, El – în chip tainic – aduce în ei fiinÅ£a Lui. Aceasta este pacea lui Dumnezeu, care covârÅŸeÅŸte orice minte (Filipeni 4:7). Asemenea pace semnifică stăpânirea lui Dumnezeu în sufletul omului. Asemenea pace este întregul desăvâtÅŸit, roada ÅŸi cununa vieÅ£ii duhovniceÅŸti a primilor creÅŸtini.
Întâmpindu-Şi ucenicii, Domnul a pornit să-i întărească în credinţa că El nu era duh, aşa cum au putut crede unii dintre ei în clipa aceea (Luca 24:37), ci era cu adevărat Învăţătorul şi Domnul lor Cel viu.
Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. De ce le-a arătat Domnul mâinile Sale şi coasta Sa? În chip limpede a făcut aceasta pentru rănile pe care le primise pe Cruce de la cuie şi de la spadă. Arătându-le rănile Sale, Domnul a căutat să-i lămurească, şi ca să le fie lor aceasta spre aducere aminte. Pentru a-i încredinţa că era El, căci cine altcineva ar fi avut asemenea răni pe mâini şi în coastă? Ca să le amintească că El purta urmele acestor răni întru slava Sa fără de moarte, ca o mărturie nesfârşită a iubirii Lui şi suferinţei Lui pentru omenire.
Atunci ucenicii s-au veselit, pentru că L-au văzut ÅŸi L-au recunoscut pe Domnul. Mântuitorul, în judecata Sa cea limpede, vestise mai dinainte chiar ÅŸi această clipă de bucurie, când El a mai venit odată ca să stea cu ucenicii Săi. Aceasta s-a întâmplat chiar înainte de patima Sa, când ucenicii erau foarte îndureraÅ£i. El, care era om, avea cea mai mare nevoie de mângâiere în ajunul suferinÅ£ei Sale pe Cruce, a uitat de Sine, ÅŸi S-a sârguit să-Åži mângâie ucenicii cei îndureraÅ£i: „Deci ÅŸi voi acum sunteÅ£i triÅŸti, dar iarăşi vă voi vedea ÅŸi se va bucura inima voastră” (Ioan 16:22). Acum, în clipa aceasta, se împlineÅŸte această proorocire minunată! Inimile lor întristate se umplu degrabă cu bucurie multă!
Åži Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit ÅŸi Eu pe voi. De ce spune Domnul „Pace vouă” a doua oară? Pentru că El vrea să-i întărească cu pace îndoită pentru lupta care îi aÅŸteaptă ÅŸi în care îi trimite El. El le dă mai întâi pacea lăuntrică ÅŸi apoi pacea dinafară; cu alte cuvinte: pacea cu ei ÅŸi pacea cu lumea. Când El a spus: „Pace vouă” prima oară, El le-a arătat că El, Domnul lor cel adevărat, se afla împreună cu ei în trup ÅŸi suflet. Prin aceasta El a vrut să le spună: „Când aveÅ£i lupte lăuntrice cu patimile, ÅŸi cu gândurile ÅŸi cu dorinÅ£ele acestei lumi, ÅŸi Eu sunt în mijlocul vostru – adică, în inimile voastre – nu vă temeÅ£i de nimic. Eu sunt Pacea, ÅŸi Ziditorul păcii în inimile voastre.” Åži acum, când El îi trimite în lume – în lupta dinafară cu lumea – El îi salută încă o dată ÅŸi le dă pace, ca să nu se teamă de lume, ci să rabde în luptă ÅŸi să fie semănătorii păcii în inimile oamenilor. El le dă lor pace bogată, pentru că ei nu au nevoie de pace numai în lăuntrul lor ÅŸi numai pentru ei, ci ei trebuie să o dea ÅŸi la alÅ£ii, aÅŸa cum le poruncise El mai dinainte: „Åži intrând în casă, uraÅ£i-i zicând: ‘Pace casei acesteia.’ Åži dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea” (Matei 10:12-13). Această pace îndoită dându-le lor, se mai poate tălmăci ca dându-le pacea sufletului ÅŸi pacea trupului, aÅŸa cum socotesc unii PărinÅ£i. De altfel, pacea din trup ÅŸi pacea din lume reprezintă una ÅŸi aceeaÅŸi pace, căci, ce altceva este lumea decât pofta trupului ÅŸi pofta ochilor (I Ioan 2:16)?
ÃŽndestulându-i astfel îndoit cu pace îmbelÅŸugată, Domnul îi trimite în lume. Cum îi trimite El în lume? „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit ÅŸi Eu pe voi.” Tatăl L-a trimis pe Fiul Său din iubire pentru oameni. „ÃŽn aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi ÅŸi a trimis pe Fiul Său” (I Ioan 4:10; cf. Ioan 3:16). Din iubirea Sa pentru oameni, iată, Domnul Iisus îi trimite pe ucenicii Săi. Mai mult, Tatăl L-a trimis pe Fiul Său în lume cu putere ÅŸi tărie: „Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu (Matei 11:27); toate câte are Tatăl ale Mele sunt” (Ioan 16:15). Åži iată, Domnul cel înviat dă putere ÅŸi tărie de a dezlega ÅŸi a lega, ucenicilor Săi, după cum se va vedea puÅ£in mai târziu. Mai mult, chiar Domnul a spus că El a fost trimis de către Tatăl, nu ca să facă Voia Sa ci Voia Tatălui (Ioan 6:38). La fel, El ÃŽÅŸi trimite acum ucenicii Săi, nu ca să facă voia lor, ci a Lui. DeÅŸi El a fost trimis de către Tatăl, Domnul nu a fost niciodată, nici măcar pentru o clipă despărÅ£it de Tatăl Său: „Eu nu sunt singur, ci Eu ÅŸi Cel ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 8:16). La fel, ÃŽÅŸi trimite ÅŸi El ucenicii în lume, promiţându-le că El va fi cu ei „în toate zilele, până la sfârÅŸitul veacului” (Matei 28:20). Mai mult, pentru a-i învăţa smerenia pe oamenii cei mândri lipsiÅ£i de minte, Domnul le arată că toate lucrările ale Lui sunt (Ioan 5:19) ÅŸi toată învăţătura Lui (Ioan 7:16) de la Tatăl este. Åži El le aminteÅŸte ucenicilor Săi de smerenie, spunându-le: „Fără Mine nu puteÅ£i face nimic” (Ioan 15:5). ÃŽn sfârÅŸit, El îi trimite pe ei ca oi printre lupi – aÅŸa cum ÅŸi El a fost trimis. Ei fuseseră de faţă ÅŸi au văzut cum păcătoÅŸii, precum lupii, urlau prin preajmă în ultimele zile, ÅŸi cum aceia I-au adus Lui chinuire de moarte, precum lupii poftitori de sânge. Dar El este acum mărturia lor cea vie că păcătoÅŸii, atunci când se ucid pe ei înÅŸiÅŸi sau pe altcineva, ei întotdeauna se ucid pe ei ÅŸi nu pe alÅ£ii. BiruinÅ£a Lui este garanÅ£ia biruinÅ£ei lor viitoare.
Åži zicând acestea, a suflat asupra lor ÅŸi le-a zis: LuaÅ£i Duh Sfânt; cărora veÅ£i ierta păcatele, le vor fi iertate ÅŸi cărora le veÅ£i Å£ine, vor fi Å£inute. Am văzut atunci cum, Domnul Åži-a întărit mai întâi ucenicii cu pace îmbelÅŸugată, ÅŸi cum le-a zidit încrederea, asemănând apostolatul lor cu al Lui ÅŸi trimiţându-i pe ei în acelaÅŸi chip în care fusese El trimis de către Tatăl. Vedem acum desluÅŸit cum le-a dat El putere ÅŸi tărie. El le dă putere suflând asupra lor, ÅŸi tăria le-o dă prin cuvântul pe care El îl spune lor. ÃŽnnoitorul lumii lucrează întocmai ca ÅŸi Ziditorul ei. Făcând om din ţărâna pământului, Ziditorul a suflat în faÅ£a lui suflare de viaţă ÅŸi s-a făcut omul fiinţă vie (Facerea 2:7). ÃŽnnoitorul lumii lucrează acum în acelaÅŸi chip. El suflă suflare de viaţă în faÅ£a oamenilor care se slăbănogiseră din pricina păcatului. Prin suflarea Sa dătătoare de viaţă, El învie din morÅ£i sufletele oamenilor, ÅŸi le înnoieÅŸte pe cele legate de cele lumeÅŸti, pe cele nepăsătoare. Suflând în faÅ£a ucenicilor, Domnul le spune: „LuaÅ£i Duh Sfânt!” Aceasta este prima dăruire de Duh Sfânt. Cea de a doua va fi în ziua cincizecimii, după această seară minunată. Prima dare de Duh Sfânt este pentru reînsufleÅ£irea ÅŸi întărirea ucenicilor, ÅŸi cea de a doua este pentru slujirea Apostolilor în lume – pentru a aduce lumii viaţă nouă. Dându-le putere în chipul acesta, Domnul le dă ÅŸi puterea de a ierta păcatele ÅŸi de a le Å£ine. O, cât de mult rabdă lumea de la oamenii care se leapădă de această putere de la ei înÅŸiÅŸi, fără să aibă în ei puterea lui Dumnezeu, fără să aibă Duhul Sfânt! Un om slab care pune stăpânire pe puterea care este a judecătorilor ÅŸi bătrânilor pricinuieÅŸte mare nenorocire omenirii. El este un leÅŸ legat la ÅŸaua unui cal fără frâu. Aceasta se întâmplă printre păgâni, unde puterea este călcată în picioare; dar nu trebuie să fie la fel ÅŸi printre creÅŸtini, unde Dumnezeu dă putere celor cărora li se dă celor dintâi Duhul Sfânt. Iată cu câtă înÅ£elepciune sunt rânduite ÅŸi plănuite toate în împărăţia pe care Hristos o zideÅŸte!
Puterea de a ierta păcatele ÅŸi a le Å£ine, puterea de a lăsa ÅŸi a lega, o făgăduise Domnul mai dinainte Apostolului Petru (Matei 16:19), ÅŸi apoi celorlalÅ£i Apostoli (Matei 18:18). Aici Domnul ÃŽÅŸi împlineÅŸte făgăduinÅ£a, chiar în ziua preaslăvitei Sale ÃŽnvieri. De data aceasta, El nu îl alege pe Petru dintre ceilalÅ£i, ci le dă putere ÅŸi tărie la toÅ£i deopotrivă. Domnul nu i-a dat niciodată lui Petru o putere ÅŸi tărie aparte, ci lui i-a făcut numai o făgăduinţă în chip nemijlocit, ÅŸi aceea a fost într-o clipă de străfulgerare a insuflării cu privire la îndatorirea lui Petru, când el l-a mărturisit pe Hristos ca „Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16:16). Ca semn că El dovedeÅŸte această mărturisire, ÅŸi iarăşi pentru a-i întări pe toÅ£i ucenicii Săi în această credinţă, Domnul îi face lui Petru aceeaÅŸi făgăduinţă pe care o face puÅ£in mai târziu tuturor ucenicilor Săi, ÅŸi pe care El o împlineÅŸte acum pentru toÅ£i deopotrivă, în ziua ÃŽnvierii Lui. Apostolii au trecut mai târziu această putere ÅŸi tărie urmaÅŸilor lor, episcopilor, ÅŸi episcopii preoÅ£ilor, ÅŸi astfel această putere ÅŸi tărie sunt lucrătoare ÅŸi se află întru tărie până în ziua de astăzi în Biserica lui Dumnezeu.
Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalÅ£i ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, ÅŸi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, ÅŸi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. „Didimus” (Geamănul) nu era porecla lui Toma, ci felul iudaic al numelui. Probabil că numele său i-a fost dat de către o rânduială tainică ÅŸi de nepătruns, pentru a semnifica cele două laturi ale sufletului său, cu chipurile de îndoială ÅŸi de credinţă. ÃŽn tot timpul cât el L-a urmat pe Hristos nu se întăreÅŸte în chip deosebit nici îndoiala nici credinÅ£a sa. Cu un anumit prilej, iese la iveală curajul ÅŸi evlavia sa faţă de Domnul, deÅŸi aceasta vine din nepriceperea sa. Aceasta s-a întâmplat atunci când ei au primit vestea morÅ£ii lui Lazăr, ÅŸi Domnul Åži-a chemat ucenicii, zicând: „Să mergem la el.” Toma a crezut că Domnul îi chema pe ei la moarte, căci nu-I stătea lui în putinţă să vadă mai dinainte scopul lui Hristos de a-l învia pe Lazăr. Evanghelistul scrie astfel: Deci a zis Toma, care se numeÅŸte Geamănul, celorlalÅ£i ucenici: Să mergem ÅŸi noi ÅŸi să murim cu El. (Ioan 11:16). Cu toate că aceste cuvinte fuseseră rostite fără înÅ£elegerea lor, ele se sălăşluiau în inima cea plină de curaj ÅŸi de evlavie. Cu prilejul acela, Toma a fost de faţă la învierea lui Lazăr, tot aÅŸa cum fusese de faţă ÅŸi cu un alt prilej, al învierii fiului văduvei din Nain. La învierea fiicei lui Iair, el nu se afla de faţă în cămara unde era fata cea moartă, fiind chemaÅ£i înăuntru numai cei trei ucenici mai mari, dar nu se pomeneÅŸte că Toma ÅŸi-ar fi arătat vreo îndoială cu privire la această minune a Domnului. La urma urmei el a fost de faţă la toate marile minuni pe care le-a săvârÅŸit Domnul Hristos în cei câţiva ani. El cunoÅŸtea proorocia lui Hristos că El va învia a treia zi. Acum el află de la cei zece prieteni că Domnul li S-a arătat lor viu, ÅŸi că le-a arătat lor rănile Lui. El a aflat că Petru ÅŸi Ioan găsiseră mormântul gol, ÅŸi poate că aflase aceasta de la femeile mironosiÅ£e. El a aflat că Maria Magdalena ÃŽl văzuse pe Domnul înviat, ÅŸi că ea vorbise cu El. Toma a mai aflat că doi ucenici, îndreptându-se către Emaus, au călătorit dimpreună cu Domnul Cel viu. Toma a văzut ÅŸi a cunoscut toate acestea, dar nu le crede pe toate. El nu le crede pentru că el nu L-a văzut pe Cel ÃŽnviat. NecredinÅ£a sa se lărgeÅŸte chiar ÅŸi văzându-L pe El, dacă nu-I pipăie rănile din mâinile Sale. ÃŽntr-adevăr, privind omeneÅŸte, aceasta este îndârjire rară ÅŸi de neînchipuit, ÅŸi stăruinţă în necredinţă! Dar aceasta se poate înÅ£elege când se priveÅŸte cu judecată Dumnezeiască, fiindcă hotărârea în credinţă depinde de harul lui Dumnezeu. Cine poate înÅ£elege adâncurile tainice ale Voii lui Dumnezeu? Cine poate să spună că Dumnezeu, prin rânduiala Sa, nu a dorit aici să se folosească de necredinÅ£a lui Toma pentru credinÅ£a multora? ÃŽn orice caz, s-au arătat aici desluÅŸit două lucruri: boala cumplită a firii omeneÅŸti, scoasă la iveală prin necredinÅ£a învârtoÅŸată a unuia dintre Apostoli (care avea pricini fără de număr pentru a crede), ÅŸi înÅ£elepciunea ÅŸi iubirea cea mai bogată a lui Dumnezeu. ÃŽn curăţia ÅŸi sfinÅ£enia Sa, Dumnezeu nu Se foloseÅŸte de răul care poate veni dimpreună cu binele, nici nu Se foloseÅŸte de mijloace rele pentru a ajunge la scopuri bune, ci, în înÅ£elepciunea ÅŸi iubirea Sa de oameni, Domnul îndreaptă căile noastre cele rele ÅŸi le întoarce în bine.
Toma spune hotărât că el nu va crede până nu-şi va pune degetul său şi mâna sa în rănile lui Hristos. El spune aceasta, în chip de netăgăduit, pentru că prietenii săi au spus cum le-a arătat Domnul rănile din mâinile Lui şi din coasta Sa. Dar iată cum îl întăreşte în credinţă bunul Iisus Hristos pe şovăielnicul Toma:
Åži după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, ÅŸi Toma, împreună cu ei. Åži a venit Iisus, uÅŸile fiind încuiate, ÅŸi a stat în mijloc ÅŸi a zis: Pace vouă! Iarăşi în zi de Duminică, ucenicii se strânseseră din nou împreună, ÅŸi iarăşi uÅŸile erau încuiate ÅŸi iarăşi Iisus S-a aflat în mijlocul lor ÅŸi a zis: „Pace vouă!” Totul era ca atunci când El S-a arătat prima oară, cu singura deosebire că Toma se afla acum cu ceilalÅ£i. Se părea că Domnul a voit să se arate lui Toma chiar în aceleaÅŸi împrejurări, pentru a lămuri înaintea lui Toma tot ceea ce spuseseră cei zece ucenici despre prima Lui înfăţiÅŸare. Dar de ce a aÅŸteptat Domnul opt zile? De ce nu S-a arătat El mai devreme? Mai întâi, pentru ca toate împrejurările să fie întocmai aceleaÅŸi: fiindcă El S-a arătat prima oară în zi de Duminică, El trebuia să Se arate acum din nou, tot în zi de Duminică. ÃŽn al doilea rând, pentru ca necredinÅ£a lui Toma să fie scoasă la iveală ÅŸi aÅŸteptând să se facă mai puternică. ÃŽn al treilea rând, pentru a-i obiÅŸnui pe ucenicii Săi cu răbdarea ÅŸi îndurarea în rugăciunea pentru întărirea credinÅ£ei prietenului lor, pentru ca ucenicii să se roage ca Domnul să Se arate din nou pentru Toma. ÃŽn al patrulea rând, pentru ca ucenicii să-ÅŸi dea seama de neajutorarea lor ÅŸi de neputinÅ£a lor de a-L arăta pe Domnul înviat fără ajutorul Lui. ÃŽn cele din urmă, poate, pentru că numărul opt semnifică zilele cele de pe urmă, ajunul celei de a doua Veniri a lui Hristos, când oamenii, ca ÅŸi Toma, vor fi foarte slabi în credinţă, mergând numai după simÅ£urile lor ÅŸi crezând numai ceea ce pot simÅ£i cu simÅ£urile lor. Pentru că atunci oamenii vor spune ca ÅŸi Toma: Dacă eu nu văd nu voi crede. Åži li se va da lor să vadă. „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Matei 24:30).
Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace ÅŸi vezi mâinile Mele ÅŸi adu mâna ta ÅŸi o pune în coasta Mea ÅŸi nu fi necredincios, ci credincios. Iar Toma I-a răspuns ÅŸi I-a zis: „Domnul meu ÅŸi Dumnezeul meu.”
Domnul S-a arătat a doua oară pentru Toma – pentru un singur om, un păcătos. Cel care este înconjurat de cetele îngerilor, care ÃŽl întâmpină cu bucurie pe Biruitorul morÅ£ii, ÃŽÅŸi lasă turma Sa cea cerească ÅŸi Se grăbeÅŸte ca să mântuiască oile cele rătăcite. ToÅ£i cei care ajung la slavă ÅŸi putere mare în lumea aceasta, să-ÅŸi uite prietenii cei slabi ÅŸi cu capul plecat ÅŸi, cu ruÅŸine ÅŸi cu nesuferire, să se întoarcă de la ei ÅŸi să se ruÅŸineze la exemplul Lui. Din iubirea Sa pentru oameni, Domnul nu S-a abătut de la nici un fel de umilire sau strădanie. Din iubirea Lui pentru oameni, El – care se afla întru toată slava ÅŸi întru toată puterea – S-a pogorât pentru a doua oară într-o cămăruţă din Ierusalim. O, cămara aceea binecuvântată, din care au venit mai multe binecuvântări asupra omenirii decât ar putea fi în toate palatele împăraÅ£ilor!
Când Domnul S-a arătat lui Toma, Toma a strigat cu bucurie: „Domnul meu ÅŸi Dumnezeul meu!” Cu aceste cuvinte, Toma L-a recunoscut pe Hristos atât ca Om cât ÅŸi ca Dumnezeu, amândoi într-Unul, Persoană vie. Numai pipăirea slăvitului Domn era destul pentru a-i da lui Toma acea binecuvântare de către Duhul, acea renaÅŸtere a vieÅ£ii ÅŸi acea putere de a ierta ÅŸi de a Å£ine păcatele, pe care o dăduse Domnul celorlalÅ£i ucenici prin cuvânt ÅŸi suflare asupra lor, cu opt zile mai devreme. Fiindcă atunci când Domnul, neaflându-Se încă întru slavă, ci fiind în trup muritor, a fost în stare să vindece femeia cu scurgere de sânge doar prin atingerea veÅŸmântului Său, umplând-o de putere ÅŸi sănătate, cu atât mai mult putea El, în trupul Său cel înviat ÅŸi slăvit, să-i dea lui Toma, prin pipăire, toată puterea ÅŸi tăria pe care le dăduse celorlalÅ£i Apostoli în altă zi. Desigur, nu lipseÅŸte posibilitatea ca Domnul să-i fi dat lui Toma putere ÅŸi tărie în acelaÅŸi chip în care le dăduse celorlalÅ£i ucenici mai dinainte, cu toate că nu se spune aceasta în Evanghelie, fiindcă în nici un caz nu s-a scris tot ceea ce a spus ÅŸi a făcut Domnul după slăvita Sa ÃŽnviere, aÅŸa cum chiar Evanghelistul spune lămurit puÅ£in mai departe. Important este că Toma, într-un fel sau altul, a primit de la Domnul aceeaÅŸi putere ÅŸi tărie ca ÅŸi ceilalÅ£i Apostoli. Aceasta se lămureÅŸte desluÅŸit prin slujirea sa apostolică, prin minunile sale ÅŸi prin moartea sa mucenicească. (Din viaÅ£a Apostolului Toma se vede că el a fost dat morÅ£ii pentru propovăduirea fără de frică a Domnului Hristos cel înviat. Cinci soldaÅ£i au străpuns cu cinci suliÅ£e pe acest oÅŸtean curajos al lui Hristos.)
Zidind din nou ÅŸi întărind credinÅ£a lui Toma, Domnul l-a mustrat cu blândeÅ£e: Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. FericiÅ£i cei ce n-au văzut ÅŸi au crezut. Tu Toma, ai crezut în Mine mai mult cu simÅ£urile tale decât cu duhul tău. Tu ai vrut să te încredinÅ£ezi cu ajutorul simÅ£urilor tale, ÅŸi astfel Å£i-am dat prilejul să faci aceasta, ÅŸi tu te-ai lămurit doar dacă M-ai văzut ÅŸi M-ai pipăit. Dar, „fericiÅ£i cei ce n-au văzut ÅŸi au crezut”: cei care nu au văzut cu ochii lor dar au socotit cu duhurile lor ÅŸi au crezut cu inimile lor. FericiÅ£i cei care vin la credinÅ£a în Hristos ÅŸi la Evanghelia Sa fără să-L vadă cu ochii lor trupeÅŸti sau pipăindu-L cu mâinile sale. Fericit este copilul care crede tot ceea ce spune mama sa fără să meargă, ÅŸovăielnic, ca să cerceteze cu ochii ÅŸi cu mâinile. „Cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; ÅŸi ceea ce este nu, nu” (Matei 5:37). Domnul a spus deja de multe ori că El va învia din nou, ÅŸi că El trebuie crezut. Dar, pentru ca necredinciosul să fie lămurit, ÅŸi ca ÅŸovăielnicul să fie întărit, Domnul nu a lăsat aceasta numai în seama proorocirii învierii Sale din morÅ£i, ci S-a arătat de multe ori după ÃŽnvierea Sa. Pentru El, lucrul de cea mai mare însemnătate era ca Apostolii, ÅŸi prin ei credincioÅŸii, să aibă credinţă neschimbată în învierea Sa din morÅ£i. Aceasta este temelia credinÅ£ei ÅŸi cununa bucuriei pentru creÅŸtin. De aceea, Domnul cel AtotînÅ£elept a făcut tot posibilul ca să încredinÅ£eze sufletele ÅŸi simÅ£urile Apostolilor Săi, pentru ca nici unul dintre ei să nu se clatine vreodată în credinÅ£a sa că El, Domnul se afla viu ÅŸi întru slavă. Cu toate că Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseÅŸte la nimic (Ioan 6:63), ÅŸi cu toate că simÅ£urile pot înÅŸela omul mai îndată decât sufletul, Domnul cel îngăduitor S-a plecat către slăbiciunea omului ÅŸi a pus în lucrare toate cele cu putinţă ca să întărească simÅ£irea  cu simÅ£urile oamenilor ÅŸi logica simÅ£urilor. Astfel că ÃŽnvierea Domnului a rămas cu adevărat până în ziua de astăzi fapta cea mai dovedită din istoria omenirii. Care faptă din trecutul îndepărtat este dovedită cu atâta înÅ£elepciune ÅŸi grijă ca aceasta?
Deci ÅŸi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeÅ£i că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu ÅŸi, crezând, să aveÅ£i viaţă în numele Lui. Este foarte probabil că Evanghelistul Ioan se gândeÅŸte aici la minunile săvârÅŸite de Iisus după ÃŽnviere. Aceasta se vede mai întâi din istorisirea de mai înainte a înfăţişării Domnului Celui înviat. Se mai vede din Faptele Apostolilor, în care se spune că Domnul S-a ÅŸi înfăţiÅŸat pe Sine viu, după patima Sa, prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile ÅŸi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 1:3). Unde s-au scris toate aceste dovezi de netăgăduit săvârÅŸite, în timpul acestor patruzeci de zile? Nicăieri. Chiar ÅŸi Ioan recunoaÅŸte că nu toate sunt scrise în această carte – în Evanghelie. ÃŽn sfârÅŸit, faptul că Evanghelistul se gândeÅŸte aici numai la minunile săvârÅŸite după ÃŽnvierea Domnului ÅŸi nu la cele pe care El le-a săvârÅŸit în timpul vieÅ£ii Sale, se vede din cuvintele cu care acelaÅŸi Evanghelist încheie Evanghelia: Dar sunt ÅŸi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus ÅŸi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărÅ£ile ce s-ar fi scris. (Ioan 21:25). Aceste cuvinte se referă la minunile pe care le-a săvârÅŸit Domnul în viaÅ£a Sa pământească, atât înainte cât ÅŸi după ÃŽnvierea Sa. Cu toate acestea, cuvintele din Evanghelia de astăzi nu pot avea acelaÅŸi înÅ£eles ca ÅŸi acelea cu care îşi încheie Evanghelia Sf. Ioan. Ce sens ar avea să le repete?
Tot ceea ce este scris în Evanghelie este scris cu un singur scop: ca să credeÅ£i că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă: să nu aÅŸteptaÅ£i un alt Mesia ÅŸi Mântuitor al lumii, fiindcă Cel care trebuia să vină a venit. Cel despre care proorocii Iudeii ÅŸi sibilele păgâne au spus mai dinainte, a venit întru adevăr. Se mai scrie ÅŸi, crezând, să aveÅ£i viaţă în numele Lui; că prin această credinţă, care a fost întărită pentru Toma prin simÅ£irile sale, să aveÅ£i viaţă veÅŸnică. Se vede din aceasta că aceste cuvinte de încheiere din Evanghelia de astăzi se leagă de întâmplarea de dinainte cu privire la Toma ÅŸi necredinÅ£a lui. Atunci, Domnul nu S-a arătat lui Toma numai pentru acesta, ci pentru noi toÅ£i, cei care căutăm adevărul ÅŸi viaÅ£a. ÃŽnfăţişându-Se lui Toma, Domnul Cel preabun ne-a ajutat pe noi toÅ£i să credem mai lesne în El, Cel înviat ÅŸi viu ÅŸi, prin această credinţă, să avem adevărul veÅŸnic ÅŸi viaÅ£a veÅŸnică. „ÃŽn numele Lui”, adaugă Evanghelistul. De ce „în numele Lui”? Pentru că „nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte 4:12), „pentru că oricine va chema numele Domnului se va mântui” (Romani 10:13). Numai viaÅ£a care se caută ÅŸi se dobândeÅŸte în numele Domnului Iisus este viaţă adevărată. Tot restul este moarte ÅŸi putreziciune. ÃŽn pustietatea fierbinte a istoriei omenirii, Hristos Cel înviat este singurul izvor de apă, bun ÅŸi credincios, care potoleÅŸte, întăreÅŸte ÅŸi reînvie. Tot restul care poate să pară izvor de apă pentru călătorul ostenit ÅŸi însetat, nu este izvor ci lucirea nisipului încins, precum strălucirea apei dintr-un vrăjitorie diavolească.
Sensul adânc al Evangheliei de astăzi se referă la drama interioară a sufletului omului. Cel care doreÅŸte ca Domnul Cel înviat ÅŸi viu să Se arate în sufletul său prin Duhul lui Dumnezeu, trebuie să închidă ÅŸi să încuie cămara sufletului său, ca să-l păzească de năvălirea lumii din afară, lumea materialnică. După cum spune Mitropolitul Teofil [Theolipt?] în „Filocalia”: ÃŽnvaţă înÅ£elepciunea de la albine: când acestea văd un roi de viespi în jurul lor, ele stau în stup, ÅŸi astfel scapă de vătămarea răufăcătorilor lor” – tot la fel cum Apostolii pleacă din faÅ£a iudeilor însetaÅ£i de sânge ÅŸi cu iubire pentru cele materialnice. ÃŽntr-un sens adânc, iudeii reprezintă pe cei care sunt legaÅ£i de simÅ£uri, ÅŸi de cele materialnice. Unui asemenea suflet păzit cu înflăcărare, sub lacăt ÅŸi cheie, Domnul i Se va arăta întru slavă. Mirele slăvit Se va arăta astfel miresei celei înÅ£elepte. Când Domnul Se va arăta, frica lumii din afară va dispărea ÅŸi sufletul se va umple de pace. Åži nu numai pace. Domnul aduce întotdeauna multe ÅŸi felurite daruri: dând pace, El dă în acelaÅŸi timp bucurie, putere ÅŸi curaj; El întăreÅŸte credinÅ£a; El dă tărie vieÅ£ii. Dar iarăşi când Domnul ni Se arată ÅŸi ne aduce toate aceste daruri de mare preÅ£, încă mai rămâne o îndoială într-o adâncitură a sufletelor noastre. Această adâncitură semnifică îndoiala lui Toma. Pentru ca această adâncitură să se lumineze ÅŸi să se încălzească cu harul Duhului Sfânt, noi trebuie să stăruim în rugăciune către Domnul ÅŸi să aÅŸteptăm cu răbdare; în sufletele noastre, noi trebuie să ne închidem ÅŸi să ne încuiem de lumea din afară, de poftele trupeÅŸti ÅŸi de îndemnări. Atunci Domnul, care iubeÅŸte oamenii, ne va milostivi pe noi ÅŸi ne va împlini rugăciunile noastre. Åži El Se va arăta din nou, prin prezenÅ£a Sa harică, va lumina chiar ÅŸi cel mai întunecat ungher al sufletelor noastre. Atunci, ÅŸi numai atunci, ne vom putea numi suflete vii ÅŸi fii ai lui Dumnezeu prin harul Său. Åži toate acestea vor fi prin ajutorul Domnului ÅŸi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, căruia I Se cuvine toată slava, cinstea ÅŸi închinăciunea dimpreună cu Tatăl ÅŸi cu Duhul Sfânt – Treimea Cea deofiinţă ÅŸi nedespărÅ£ită, acum ÅŸi pururea ÅŸi-n vecii vecilor. Amin.

Lasă un răspuns