Sari la conținut

Sf.Nicolae Velimirovici_La Vinerea Mare


din „Predici”
Sfantul Nicolae Velimirovici


19. VINEREA MARE
EVANGHELIA DESPRE DUMNEZEU PRINTRE UCIGÄ‚TORI

Hristos pe Golgota!

Mântuitorul pe Cruce! Cel Unul drept în chinuire mare!

Iubitorul de oameni ucis de oameni!

Să se ruşineze cel care are conştiinţă! Să plângă cel care are inimă!

Să priceapă cel care are minte!

Cu ce putem asemui această întâmplare – tainică precum nesfârÅŸitul, vârtos precum pământul ÅŸi înfricoşător precum iadul? Dintre milioanele de întâmplări care au loc în fiecare zi în întreaga lume, care se pot afla întru priveliÅŸtea ochilor noÅŸtri ÅŸi întru auzul urechilor noastre, cu care faptă putem asemui această lucrare, care nu s-a mai pomenit, a răufăcătorilor de pe Golgota?

Cu un miel printre lupii răpitori?

Sau cu un prunc neprihănit în fălcile unui împărat precum şarpele?

Sau cu o mamă înconjurată de fiii şi fiicele sale nebune?

Sau cu căderea meşteşugarului în maşinăria pe care el însuşi a făcut-o, ca să fie făcut bucăţi bucăţele de roţile maşinăriei?

Cu Abel, care a fost ucis de fratele său?

Dar atunci, păcătosul cel mai mare l-a ucis pe păcătosul cel mai mic, pe când aici, oamenii cei răi se năpustesc asupra celui fără de păcat. Cu Iosif, ai cărui fraţi l-au vândut în Egipt? Dar acesta era un păcat împotriva fratelui lor, nu împotriva unui binefăcător, pe când aici păcatul este împotriva Binefăcătorului.

Cu dreptul Iov, pe care Satan cel trupesc l-a dat spre stricăciune şi putrezire cu duhoare grea, ajungând hrană viermilor? Dar atunci Satan s-a ridicat împotriva plăsmuirii lui Dumnezeu, pe când aici plăsmuirea se ridică împotriva Plăsmuitorului. Cu David cel minunat, împotriva căruia fiul său Absalom a ridicat răzvrătire? Dar aceea era o mică pedeapsă pentru un mare păcat al lui David, pe când aici cel Unul fără de păcat, Preadreptul suferă chinuire aşa de îngrozitoare!
Samariteanul cel milostiv, care a mântuit lumea de stricăciunea furilor, a căzut chiar El în mâinile furilor. Şapte feluri de tâlhari Îl înconjură pe El. Cel dintâi este înfăţişat de Satan, cel de al doilea, de bătrâni şi căpeteniile poporului evreu, cel de al treilea de Iuda, cel de al patrulea de Pilat, al cincilea de Baraba, al şaselea de tâlharul nepocăit de pe cruce şi al şaptelea de tâlharul pocăit. Să zăbovim o clipă şi să ne uităm la ucigătorii cei din jur, în mijlocul cărora Fiul lui Dumnezeu atârnă răstignit pe cruce, însângerat şi plin de răni.

Mai întâi vine Satan, cel care doreşte cel mai mare rău oamenilor. El este tatăl minciunilor şi ucigătorul ucigătorilor. Ispitele prin care atrage el oamenii spre a-i duce la pierzare sunt îndoite: el ispiteşte prin lenevire şi prin suferinţă. La început, el L-a ispitit pe Domnul pe Muntele Ispitirii cu lenevire, putere şi bogăţii; acum, la sfârşit, el îl ispiteşte prin suferinţă. Când fusese biruit şi ruşinat la prima ispitire, el L-a lăsat pe Domnul şi a fugit de la El. Cu toate acestea, el nu L-a lăst cu totul, ci numai pentru o vreme. După cum spune Evanghelia: Diavolul s-a îndepărtat de la El, până la o vreme (Luca 4:13). Acum vremea aceasta a trecut şi el se arată din nou. De data aceasta,el nu mai are nevoie să se arate deschis şi în chip văzut; de data aceasta, el lucrează prin oameni, prin fiii întunericului, care fuseseră orbiţi de marea lumină a lui Hristos şi, în orbirea lor, ei s-au aşezat în mâinile lui Satan, ca să-i slujească lui ca armă împotriva Domnului nostru Iisus Hristos. Dar diavolul se află aici, pe limba fiecăruia dintre cei care Îl hulesc pe Hristos, în gura fiecăruia care scuipă faţa Precuratului Hristos, în inima fiecăruia care arde de focul pizmei şi al urii împotriva Lui.

Cel de-al doilea ucigaÅŸ sau grup de ucigaÅŸi este reprezentat de căpeteniile ÅŸi bătrânii poporului evreu în domeniul politic, religios ÅŸi cărturăresc. AceÅŸtia sint cărturarii, fariseii, saducheii ÅŸi preoÅ£ii, împreună cu împăratul Irod care se află în fruntea lor. Pizma ÅŸi teama le-au sucit mintea lor către uciderea Domnului – pizmă faţă de Cel Unul mai puternic, mai înÅ£elept ÅŸi mai bun decât ei; ÅŸi teama de a nu-ÅŸi pierde locul, puterea, cinstea ÅŸi bogăţia, dacă oamenii ÃŽl sprijină pe Hristos. „VedeÅ£i că nimic nu folosiÅ£i! Iată, lumea s-a dus după El” (Ioan 12:19) a fost strigătul slăbiciunii, pizmei ÅŸi al fricii lor. Care este cea mai mare facere de rău a lor împotriva Domnului? Fără nici o judecată dreaptă sau osândire după lege, ei L-au prins ÅŸi L-au ucis. Este scris în Evanghelie: Atunci arhiereii ÅŸi bătrânii poporului s-au adunat în curtea arhiereului, care se numea Caiafa, ÅŸi împreună s-au sfătuit ca să prindă pe Iisus, cu vicleÅŸug, ÅŸi să-L ucidă (Matei 26:3-4). Iată că ei nu aÅŸează sfat cum să-L învinuiască ÅŸi să-L ducă pe El la judecată, ci să prindă pe Iisus… ÅŸi să-L ucidă, ÅŸi aceasta cu vicleÅŸug! Când susÅ£inătorul de lege Nicodim spune că Domnul trebuie mai întâi să fie ascultat de către curte, ca aceasta să cunoască ceea ce a făcut El, ei înlătură această sfătuire cu nemulÅ£umire ÅŸi cu zâmbete batjocoritoare (Ioan 7:50-52).

Cel de-al treilea ucigaÅŸ este Iuda, apostolul cel făţarnic, ruÅŸinat. Satan a fost părtaÅŸ la vărsarea de sânge a lui Hristos, din ură faţă de Dumnezeu ÅŸi faţă de om; bătrânii ÅŸi căpeteniile poporului au fost ÅŸi ei părtaÅŸi la aceasta, din pizmă ÅŸi din teamă; Iuda se alătură lui Satan ÅŸi bătrânilor poporului, din lăcomie. Uciderea lui stă în vinderea ÃŽnvăţătorului ÅŸi Binefăcătorului lui pentru treizeci de arginÅ£i. Mai târziu, Iuda recunoaÅŸte uciderea săvârÅŸită de el, în faÅ£a aceloraÅŸi bătrâni, care îl năimiseră pentru vinderea de sânge nevinovat: „Am greÅŸit vânzând sânge nevinovat.”… ÅžI el, aruncând arginÅ£ii în templu, a plecat ÅŸi, ducându-se, s-a spânzurat (Matei 27:4-5). Chiar moartea sa cumplită mărturiseÅŸte împotriva lui, pentru că se scrie despre el: ÅŸi, căzând cu capul înainte, a crăpat pe la mijloc ÅŸi i s-au vărsat toate măruntaiele (Fapte 1:18).

Cel de-al patrulea ucigător este Pilat, din partea Cezarului, la Ierusalim ÅŸi, într-un fel ascuns, acesta era în numele lumii păgâne, fără de Dumnezeu, la osândirea Fiului lui Dumnezeu. El nesocoteÅŸte iudeii, tot aÅŸa cum fac ÅŸi iudeii cu el. La început, el nu are nici un gând de a se face părtaÅŸ la osândirea lui Hristos: „LuaÅ£i-L voi ÅŸi judecaÅ£i-L voi după legea voastră” (Ioan 18:31) sunt cuvintele lui la învinuirile aduse lui Hristos. Mai târziu, el este de partea lui Hristos ÅŸi, după o anume judecată, acesta spune iudeilor: „Eu nu găsesc în El nici o vină.” (v.38). ÃŽn cele din urmă, a fost înfricoÅŸat cu ameninţări: „Dacă ÃŽl eliberezi pe Acesta, nu eÅŸti prieten al Cezarului” (Ioan 19:12), Pilat hotărăşte ca să se împlinească cererea lor (Luca 23:24) ÅŸi porunceÅŸte ca Hristos să fie bătut ÅŸi răstignit pe cruce. Pilat se face ucigător, fiindcă stătea întru puterea lui să nu-L dea pe El la ucidere, ci să-L ocrotească pe Cel Unul Drept ÅŸi nu a făcut aceasta. Chiar El spune Domnului: „Nu ÅŸtii că am putere să Te eliberez ÅŸi putere am să te răstignesc?” (Ioan 19:10). Cu spusa aceasta, Pilat îşi asumă părtăşia întru veÅŸnicie asupra morÅ£ii lui Hristos. Ce îl împinge pe Pilat să săvârÅŸească această ucidere ÅŸi ce îl aÅŸează pe el împreună cu ceilalÅ£i ucigători? Slăbiciunea minÅ£ii ÅŸi teama; slăbiciunea minÅ£ii în apărarea dreptăţii ÅŸi teama pentru locul său ÅŸi mila Cezarului.

Cel de-al cincilea ucigător este Baraba. El se află în temniţă pentru o răscoală… ÅŸi pentru omor (Luca 23:19). Pentru asemenea nelegiuiri, lui i se cuvine moartea, atât după legea evreiască, cât ÅŸi după cea romană. Nicidecum el nu a păcătuit împotriva lui Hristos în chip nemijlocit sau conÅŸtient. Este păcatul acelora care l-au aÅŸezat pe el deasupra lui Hristos. Pilat s-a gândit să-l folosească pe Baraba ca mijloc de izbăvire a lui Hristos de la moarte; cu toate acestea, iudeii se folosesc de Preacuratul Hristos pentru a-l slobozi pe Baraba, Pilat aÅŸezând înaintea iudeilor alegerea liberă: Hristos ori Baraba – ÅŸi cine se aseamănă se adună. Dumnezeu sau un ucigaÅŸ? Åži ucigaÅŸii aleg ucigaÅŸul.
Ucigătorul al ÅŸaselea ÅŸi cel de-al ÅŸaptelea  sunt cei care atârnă, fiecare pe crucea lui, pe Golgota, unul de-a dreapta ÅŸi celălalt de-a stânga lui Hristos, aÅŸa cum Proorocul Isaia a văzut ÅŸi a spus mai dinainte: „Cu cei făcători de rele a fost numărat” (Isaia 53:12). Unul dintre aceÅŸti ucigători huleÅŸte, chiar ÅŸi atunci când este dat la moarte, dar celălalt se roagă. Iată doi bărbaÅ£i în aceeaÅŸi situaÅ£ie grea: amândoi răstigniÅ£i pe câte o cruce, amândoi aflaÅ£i la marginea vieÅ£ii acesteia ÅŸi nemaiaÅŸteptând nimic de la ea. Dar ce deosebire mare între aceÅŸtia! Iată răspunsul pentru toÅ£i cei care spun: aÅŸează oamenii în aceleaÅŸi împrejurări materialnice, dă-le aceeaÅŸi cinste ÅŸi aceleaÅŸi stăpâniri ÅŸi ei vor fi cu toÅ£ii în acelaÅŸi duh. Un ucigător, înainte de ultima sa suflare, aduce batjocură Fiului lui Dumnezeu: „Nu eÅŸti Tu Hristosul? MântuieÅŸte-Te pe Tine ÃŽnsuÅ£i ÅŸi pe noi.” (Luca 23:39), dar celălalt se roagă Domnului: „PomeneÅŸte-mă, Doamne, când vei veni, în ÃŽmpărăţia Ta” (23:42). Durerea răstignirii pe cruce îl ucide pe unul în trup ÅŸi în suflet, dar, cu toate că aceeaÅŸi împrejurare ucide trupul celuilalt, în acelaÅŸi timp, îi mântuieÅŸte sufletul său. Crucea lui Hristos este faptă de ruÅŸine pentru unul, dar este mântuire pentru celălalt.

Aceste feluri de ucigători se aflau în jurul lui Hristos.

Dar, o, Doamne mult milostive, ajută-ne ca să ne cercetăm vieţile noastre, mai înainte de a osândi pe aceşti ucigători care au răstignit pe Cruce pe Domnul iubirii şi să ne întrebăm dacă nu cumva facem şi noi parte din ceata aceasta. O, dă-ne Doamne putere ca să fim precum cel de-al şaptelea dintre ucigători, care s-a pocăit pe cruce şi, în miezul durerii sale celei trupeşti, a căutat şi a aflat mântuire pentru sufletul său cel păcătos.

Dacă omul scoate din lăuntrul său ură faţă de Dumnezeu şi faţă de om, la fel se face cel mai apropiat prieten al lui Satan şi arma lui cea mai ascuţită.

Dacă omul se află îmbelşugat de pizmă faţă de oamenii bine plăcuţi lui Dumnezeu şi faţă de slujitorii lui Hristos, atunci omul acesta este ucigător şi omorâtor de Dumnezeu, precum Ana şi Caiafa şi precum toate celelalte căpetenii şi bătrâni ai iudeilor.

Dacă omul este lacom, el nu este prea departe de a-L vinde pe Dumnezeu şi pe cel mai apropiat prieten al său, dimpreună cu ucigătorul din lumea aceasta, care este Iuda.

Dacă omul este cuprins de slăbiciunea minţii în apărarea celui drept, şi se află în mare teamă pentru ocupaţia şi uşurătatea vieţii sale, şi acesta va îngădui uciderea celui drept, este şi acesta ucigător, precum şi Pilat a fost.

Dacă omul stârneşte răzvrătire şi vărsare de sânge de om, şi un altul îndură suferinţă în locul lui, fie prin judecare greşită, ori slăbiciune omenească, el este ucigător precum şi Baraba a fost.

Dacă omul huleÅŸte împotriva lui Dumnezeu întreaga lui viaţă, fie prin cuvânt sau prin faptă, ÅŸi această hulă se află pe buzele sale chiar ÅŸi în clipa morÅ£ii sale – el este cu adevărat frate de suflet al ucigătorului hulitor de pe cruce.

Totuşi, fericit este acela care, suferind pentru păcatele sale, nici nu huleşte împotriva nici unui om, nici nu judecă pe nici unul, ci îşi aduce aminte de păcatele sale şi strigă către Dumnezeu, ca să-i dea iertare şi mântuire.

Fericit este cel de-al şaptelea ucigător, care a priceput că durerile sale de pe cruce erau binemeritate pentru păcatele sale şi a priceput că durerile Preacuratului Mântuitor erau suferinţă nemeritată pentru păcatele altora şi acela s-a pocăit, a cerut mila lui Dumnezeu şi s-a aflat cel dintâi în Raiul vieţii veşnice, dimpreună cu Mântuitorul! Aceste descoperiri vin la noi prin el: pocăinţă mântuitoare, chiar în clipa morţii, chipul mântuitor al rugăciunii către Dumnezeu şi grabnica milostivire a lui Dumnezeu. El ne-a lăsat nouă tuturor o pildă minunată, oricare fel de păcat am săvârşit noi, în oricare chip ne-am îndepărtat de Dumnezeu şi ne-am numărat printre ucigători. Fiecare păcat este ucidere împotriva lui Dumnezeu şi cel care săvârşeşte măcar un singur păcat, se numără la un loc cu  ucigătorii: cu alte cuvinte, ei sunt slujitorii lui Satan. De aceea, nimeni să nu cârtească, zicând că suferinţa lui îl duce mai degrabă la pieire decât la mântuire, ci fie ca întunericul suferinţei sale să se lumineze prin cugetarea asupra păcatului său şi prin pocăinţă şi rugăciune. Numai în felul acesta, suferinţa îi va fi lui spre mîntuire, iar nu spre pieire.

Şi acum, când i-am cercetat pe toţi ucigaşii care se strânseseră împrejurul Domnului Hristos, să zăbovim o clipă şi înaintea Domnului Însuşi şi să observăm cum arată El printre ucigători. Mai presus de toate, să zăbovim o clipă cu mare grijă în Grădina Ghetsimani, unde dormeau ucenicii obosiţi, în timp ce Domnul se ruga în genunchi şi era în chinuire mare:
„Părinte, de voieÅŸti, să treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” (Luca 22:42).

Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ (Luca 22:44).

Dumnezeirea lui Hristos este nedespărţită de omenitatea Sa, deşi uneori este mai desluşită pentru ochii noştri o latură, alteori cealaltă.

În Pruncul slab din peşteră, Îl vedem ca om. În fuga în Egipt sau în anii lucrării ascunse în Nazaret, Îl vedem iarăşi ca om.

Fiind flămând şi însetat, obosit de călătoriile Sale, Îl vedem ca om.

Dar când ÃŽl vedem înviind morÅ£i, înmulÅ£ind pâinea, vindecând îndrăciÅ£ii ÅŸi leproÅŸii, potolind furtuna, oprind vântul ÅŸi umblând pe apă ca pe pămînt uscat – atunci, cu adevărat noi nu vedem un om, ci pe Dumnezeu. ÃŽn Grădina Ghetsimani ÃŽl vedem atât ca Dumnezeu, cât ÅŸi ca om. Ca Dumnezeu – fiindcă în vreme ce trei dintre cei mai mari bărbaÅ£i din lume, primii trei Apostoli ai Săi, dorm de oboseală, El priveghează neostenit, rugându-Se în genunchi.  Ca Dumnezeu – căci cine ar fi fost vreodată în stare sau ar fi cutezat să se adreseze lui Dumnezeu folosind cuvântul „Părinte” în afară de Cel Unul Născut Fiu al Său, care, ca Fiu, cunoÅŸtea unitatea care exista între El ca Fiu ÅŸiTatăl Său. Ca Dumnezeu – căci, care dintre muritori ar fi cutezat să spună că, la cuvîntul său vor zbura la el pe pământ „douăsprezece legiuni de îngeri” (Matei 26:53)? Ca om – pentru că El, ca om, îngenunchează pe pământul murdar; ca om, El transpiră sub chinuire; ca om, El Se luptă cu Sine ÃŽnsuÅŸi; ca om, El se micÅŸorează din pricina suferinÅ£ei ÅŸi a morÅ£ii; ca  om, Se roagă să treacă de la El paharul amar al suferinÅ£ei.

Cine poate să povestească ÅŸi să preÅ£uiască cu dreptate suferinÅ£ele lui Hristos din noaptea aceea cumplită, dinainte de răstignirea pe Cruce, suferinÅ£a sufletului ÅŸi a trupului? Dacă durerea trupească a fost mai mare pe Cruce, aici durerea din suflet I-a fost mai mare. Pentru că se spune că era în chinurile morÅ£ii. Aceasta este chinuirea lăuntrică, chinuirea sufletului; firea Lui omenească este aceea care caută mângâiere de la Tatăl; este vorbirea tainică a omului cu Dumnezeirea cea nevăzută, despre ceva de care depinde întreaga lume zidită, de la începuturi până la sfârÅŸit. Pe de o parte se află chinurile îngrozitoare ale Omului a cărui sudoare curge precum picăturile de sânge în răcoarea nopÅ£ii; ÅŸi pe de altă parte se află planul lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. Acestea două se aflau în război ÅŸi trebuiau să fie aÅŸezate în pace. Omul a spus: „Părinte, de voieÅŸti, treacă de la Mine acest pahar.” Omul-Dumnezeu (Fiul cel ascultător) a adăugat: „dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22:42). Åži Dumnezeu a hotărât că paharul trebuie să fie băut. Åži atunci când Omul a primit hotărârea lui Dumnezeu, sufletul Său a aflat iarăşi pace, o pace necunoscută pe pământ, care nu poate fi tulburată prin vindere, scuipare, batjocorire, loviri sau cununa de spini, nici prin minciuni, defăimare, nerecunoÅŸtinţă ori strigăte fără de judecată, ori chiar durerea răstignirii. Domnul nostru Iisus Hristos a câştigat cea mai mare izbândă asupra lui Satan în Grădina Ghetsimani ÅŸi a făcut aceasta întru ascultarea Sa faţă de Dumnezeu Tatăl. Prin neascultarea de Dumnezeu, Adam a fost învins de către Satan; prin ascultare faţă de Dumnezeu, Hristos l-a învins pe Satan, dând mântuire lui Adam ÅŸi urmaÅŸilor săi. ÃŽn Grădina Edenului, Satan a învins omul; în Grădina Ghetsimani, Omul l-a învins pe Satan. Acesta este războiul pe care îl relatează Evanghelia. Era trebuincios ca omul să fie biruitor – omul, nu Dumnezeu, aÅŸa încât toÅ£i oamenii să poată avea înaintea lor acest pildă a războiului ÅŸi a biruinÅ£ei – o pildă omenească, care să poată fi urmată. AÅŸadar, Dumnezeu L-a lăsat pe Omul Iisus să lupte cu Satan ÅŸi cu toate puterile aceluia. De aici chinurile îngrozitoare ale Omului; de aici strigătul: „treacă de la mine acest pahar!” De aici sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau de pe faÅ£a Lui. Dar, dacă trupul este neputincios, duhul este întru tărie. Åži duhul a fost biruitor, mai întâi asupra trupului ÅŸi apoi asupra lui Satan. Poate că Satan nu a fost în stare să priceapă că el a fost cu totul biruit în Grădina Ghetsimani ÅŸi a continuat să se veselească de batjocorirea, răstignirea ÅŸi moartea Domnului. Dar atunci când Domnul, prin moarte ÅŸi îngropare, a coborât ca un trăsnet în împărăţia lui Satan, atunci Satan ÅŸi-a dat seama că izbânda sa aparentă de pe Golgota a fost pur ÅŸi simplu culminarea înfrângerii sale din Grădina Ghetsimani.

ÃŽn acelaÅŸi chip în care Domnul Iisus a flămânzit ÅŸi a însetat ca om; în acelaÅŸi chip în care El era obosit ca om, că El mânca ÅŸi dormea ca om, umbla ÅŸi vorbea, plângea ÅŸi se bucura, tot aÅŸa a ÅŸi suferit ca om. Atunci nimeni dintre noi să nu spună: era uÅŸor pentru El să sufere – El era Dumnezeu! – dar cum să înving eu suferinÅ£a? Asemenea cuvinte sunt vorbe goale, care se împiedică din necunoaÅŸtere ÅŸi din moleÅŸeala duhului. Hristos nu a aflat suferinÅ£a uÅŸoară, căci El nu a suferit ca Dumnezeu, ci ca om. Åži, mai mult decât atât, suferinÅ£a a fost cu mult mai grea pentru El, Cel Unul curat ÅŸi Fără de Păcat, decât pentru noi, care ne facem vinovaÅ£i ÅŸi plini de păcat.  Cînd suferim, să nu uităm niciodată că noi suferim pentru păcatele noastre. Domnul nostru Iisus Hristos nu a suferit din pricina Lui, nici pentru El, ci din pricina oamenilor ÅŸi pentru oameni, pentru mulÅ£i oameni ÅŸi pentru păcatele tuturor oamenilor. Åži când un singur păcat a adus moartea lui Adam; când un singur păcat a aÅŸezat semnul veÅŸnic al ruÅŸinii pe fruntea lui Cain; când, pentru două sau trei păcate, David a suferit atât de mult; când pentru multe păcate, Ierusalimul a fost distrus ÅŸi Israelul  a fost luat în robie – vă puteÅ£i închipul suferinÅ£a pe care a îndurat-o El, când apăsau asupra Lui munÅ£i uriaÅŸi de păcate, ale tuturor oamenilor din toate vremurile! Acestea erau păcate grele: păcate datorită cărora s-a deschis pământul ÅŸi a înghiÅ£it oameni ÅŸi animale; păcate datorită cărora au pierit cetăţi ÅŸi popoare întregi; păcate datorită cărora a venit Potopul ÅŸi foametea ÅŸi seceta ÅŸi ciuma ÅŸi lăcustele ÅŸi omizile; păcate care au adus războaie între popoare, pierderi ÅŸi distrugeri; păcate care au deschis porÅ£ile sufletului omenesc spre năpustirea duhurilor celor rele; păcate din pricina cărora s-a întunecat soarele, s-a învolburat marea ÅŸi râurile au secat. Ce rost are să le numărăm pe toate? Se poate număra nisipul mării sau iarba plaiurilor? Toate aceste păcate, fiecare dintre ele fiind la fel de aducătoare de moarte, precum otrava celui mai veninos ÅŸarpe – pentru că plata păcatului este moartea (Romani 6:23) – fiecare păcat a apăsat asupra neprihănitului Om Iisus Hristos. El a luat păcatele noastre asupra Lui. Atunci, ni se mai pare nouă de nepriceput faptul că sudoarea ÃŽi curge de pe frunte ca picături de sânge? Este de nepriceput cererea Lui: „treacă de la Mine acest pahar”? Iată, „cu greu va muri cineva pentru un drept… dar… pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoÅŸi” (Romani 5:7-8). ÃŽnchipuieÅŸte-te pe tine să fii dus la eÅŸafod pentru un om drept ÅŸi gândeÅŸte-te ce greu ar fi. Åži mai închipuieÅŸte-Å£i că te afli pe eÅŸafod pentru un ucigaÅŸ – ÅŸi acel ucigaÅŸ este tocmai unul care a săvârÅŸit ucidere împotriva ta. GândeÅŸte-te că eÅŸti osândit la moarte pentru izbăvirea lui! Numai la gândul acesta va curge sudoare pe tot trupul tău! Åži numai atunci îţi stă în putinţă să pricepi sudoarea de sânge a lui Hristos. Åži atunci vei striga cu glas mare, plin de înfricoÅŸare, uimire ÅŸi dus până la marginea răbdării sufleteÅŸti: Iată Omul care este Dumnezeu!

„Iată Omul!” a strigat Pilat mulÅ£imii de iudei, aducându-le pe Hristos purtând pe cap cunună de spini ÅŸi hlamidă roÅŸie avea pe El. De ce a zis Pilat aceasta? A fost din uimire faţă de cinstea, pacea ÅŸi  tăcerea lui Hristos, sau cu scopul de a stârni simpatia iudeilor? Poate că a fost ÅŸi una ÅŸi alta. Să strigăm cu uimire: „Iată Omul!” Iată Omul viu, adevărat ÅŸi biruitor, omul aÅŸa cum l-a alcătuit Dumnezeu, atunci cînd l-a făcut pe Adam. Iată Omul – blând, smerit ÅŸi ascultător faţă de Voia lui Dumnezeu, aÅŸa cum a fost Adam în Rai înainte de a păcătui ÅŸi de a fi izgonit. Iată Omul lipsit de ură sau rău, cu liniÅŸtea de nezdruncinat în mijlocul vijeliei de ură ÅŸi de răutate, din partea oamenilor ÅŸi a dracilor! Lupta Lui a fost purtată în Grădina Ghetsimani. ÃŽn clipa când El a strigat, pentru a treia ÅŸi ultima oară, „Facă-se voia Ta”, pacea s-a sălăşluit în sufletul Său. Această pace L-a sporit pe El în cinste, ceea ce i-a supărat pe iudei ÅŸi l-a făcut pe Pilat să se minuneze. El Åži-a dat trupul în Voia Tatălui Său, tot aÅŸa cum, puÅ£in mai târziu, Åži-a dat sufletul în mâinile Tatălui Său. El Åži-a supus în întregime voia Sa omenească Voii DumnezeieÅŸti a Tatălui Său ceresc. Nedorind rău nici unui om, Mielul cel cu înÅ£elepciunea întreagă, a căzut în genunchi sub greutatea Crucii pe drumul spre Golgota. Nu lemnul Crucii era atât de greu, ci păcatele lumii; păcatele care, împreună cu trupul Său, urmau să fie răstignite pe lemnul Crucii.

Dar ce spunem noi atunci când vorbim despre faptul că Hristos nu voia răul nici unui om la această vreme cumplită? Noi am spus lucrurile numai pe jumătate. El voia binele pentru toţi oamenii şi pentru toate lucrurile. Şi chiar şi acum nu am spus totul. El nu numai că a dorit binele, dar a şi lucrat pentru binele tuturor până în clipa morţii Sale. Chiar şi de pe Cruce, El a lucrat pentru binele tuturor, chiar şi pentru binele celor care L-au răstignit pe Cruce. El a făcut tot ceea ce putea să facă pentru ei, în durerile răstignirii: El le-a iertat păcatele.

„Părinte, iartă-le lor, că nu ÅŸtiu ce fac!” (Luca 23:34). Aceasta nu este numai o dorinţă bună, ci o lucrare bună – cea mai mare bună lucrare, pe care o pot cere păcătoÅŸii de la Dumnezeu. Pe Cruce, sub apăsarea morÅ£ii, toÅ£i erau chinuiÅ£i de durere, Domnul era preocupat de mântuirea oamenilor. El le iartă oamenilor neÅŸtiinÅ£a lor. El Se roagă pentru ucigătorii care L-au răstignit pe Cruce ÅŸi L-au străpuns cu suliÅ£a. La vremea răstignirii Sale, El a împlinit marile porunci pe care le dăduse oamenilor: poruncile despre neîncetata rugăciune, despre milostenie, despre iertare, despre dragoste. Cine s-a rugat vreodată pentru ucigători, căzând în mâinile ucigătorilor – s-a rugat pentru mântuirea lor, s-a neliniÅŸtit pentru ei, le-a iertat faptele lor, cele pline cu răutate? Chiar ÅŸi oamenii cei mai buni, căzând în mâinile ucigătorilor, s-au rugat lui Dumnezeu numai pentru ocrotirea lor, s-au gândit la binele lor personal, îşi făceau griji pentru ei ÅŸi îşi aduceau îndreptăţiri. Oamenii cei preadrepÅ£i, înainte de venirea lui Hristos, aveau neputinÅ£a de a înălÅ£a rugăciune pentru cei ce le-au greÅŸit. Cu toÅ£ii cereau lui Dumnezeu ÅŸi omului, răzbunare împotriva celor care le făcuseră rău. Dar iată, Domnul ÃŽÅŸi iartă vrăjmaÅŸii ÅŸi ÃŽÅŸi face griji pentru ei; El îi iartă ÅŸi Se roagă pentru ei. Ce lucruri mărunte le Å£inem în noi ÅŸi le tot pomenim de rău! Pentru ce lucruri mărunte ne pornim spre răzbunare mânioasă! Åži noi facem aceasta, noi, care în fiecare zi ne atragem mânia lui Dumnezeu, încălcând poruncile Sale sfinte cu gânduri necurate, doriri  necurate ÅŸi fapte nedrepte. Nimeni dintre noi nu se poate numi om, dacă nu-ÅŸi iubeÅŸte aproapele. Iubirea de aproapele, aceasta singură ne poate face oameni – oameni vii, adevăraÅ£i. ÃŽn deÅŸert ne uităm la Domnul nostru răstignit pe Cruce, în deÅŸert ascultăm ultima Lui rugăciune pentru păcătoÅŸi, dacă noi nu avem pic de dragoste pentru aproapele ÅŸi facem parte din ceata aceea de ucigaÅŸi, care L-au osândit pe nedrept ÅŸi L-au dus pe El la moarte. De aceea, să nu ne îmbogăţim de uimire ÅŸi minunare, văzând dragostea lui Iisus Hristos pentru oameni, ci să ne ruÅŸinăm de minunarea noastră – să ne ruÅŸinăm, căci această rugăciune a Sa de pe Cruce, pentru noi este.

„Cu cât mai mare este dragostea, cu atât mai mare este suferinÅ£a”, spune Sfântul Teodor Studitul. TotuÅŸi, dacă neputincioÅŸi suntem ca să măsurăm cât de mare este dragostea Domnului Iisus pentru noi, să ne ostenim cu osârdie mare să măsurăm cât de mari sunt suferinÅ£ele Lui pentru noi. Acestea au fost atât de mari ÅŸi atât de cumplite, că le-a simÅ£it chiar ÅŸi pământul, ÅŸi s-a cutremurat; soarele le-a simÅ£it ÅŸi s-a întunecat; pietrele s-au despicat; catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos; mormintele s-au deschis; morÅ£ii au ieÅŸit din morminte; sutaÅŸul de sub Cruce L-a mărturisit pe Fiul lui Dumnezeu; tâlharul de pe cruce s-a pocăit. Fie atunci ca inimile noastre să nu fie mai oarbe decât pământul, mai învârtoÅŸate decât pietrele, mai lipsit de simÅ£ire decât mormintele ÅŸi mai moarte decât morÅ£ii. Ci să ne pocăim ca tâlharul de pe cruce ÅŸi să-L slăvim pe Fiul lui Dumnezeu, precum sutaÅŸul lui Pilat, de sub Cruce; ÅŸi fiecare, dimpreună cu sfinÅ£ii noÅŸtri fraÅ£i ÅŸi surori, să fim izbăviÅ£i de la moarte prin suferinÅ£ele lui Hristos, curăţiÅ£i prin Preacuratul Său sânge, să fim îmbrăţiÅŸaÅ£i de mâinile Sale sfinte, întinse, ÅŸi să ne învrednicim de ÃŽmpărăţia Lui fără de moarte. Pentru că cei ce vor fi fără băgare de seamă faţă de acestea, vor rămâne în această viaţă în ceata ucigătorilor lui Antihrist ÅŸi, în lumea ce va să vină, se vor sălăşlui dimpreună cu tâlharul nepocăit, departe, departe de tot de faÅ£a lui Dumnezeu. Pentru că, deÅŸi Dumnezeu S-a aflat odinioară dimpreună cu ucigătorii pe pămînt, El nu Se va mai afla niciodată împreună cu ei în ceruri.

Atunci, să ne plecăm întru mărire înaintea suferinÅ£elor Domnului, înaintea Celui răstignit pe Cruce pentru noi, păcătoÅŸii. Să mărturisim ÅŸi să slăvim Numele Său cel sfânt. Slavă ÅŸi laudă Lui: Omului adevărat ÅŸi Dumnezeului adevărat, dimpreună cu Tatăl ÅŸi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă ÅŸi nedespărÅ£ită, acum ÅŸi pururea ÅŸi-n vecii vecilor. Amin.

Lasă un răspuns