Sari la conținut

Alexander Schmemann: Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci


din „”Tatăl nostru”
de Alexander Schmemann
Editura Sophia

CAPITOLUL VIII
Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci

Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci

Ne apropiem de sfârÅŸitul scurtei ÅŸi întru totul nesatisfacătoarei noastre incursiuni în universul Rugăciunii DomneÅŸti. Am văzut că în spatele fiecărui cuvânt, în spatele fiecărei cereri, se întinde o lume de realităţi spirituale ÅŸi de conexiuni spirituale care de obicei scapă atenÅ£iei noastre, pierzându-se în zbuciumul vieÅ£ii cotidiene. Din acest punct de vedere, rugăciunea „Tatăl nostru” este mai mult decât o rugăciune; ea este o epifanie, o revelaÅ£ie a acelei lumi a spiritului pentru care am fost creaÅ£i, o ierarhie de valori datorită căreia ne putem trăi viaÅ£a în armonie cu Cel ce ne-a dăru-it-o. Fiecare cerere cuprinsă în această rugăciune ne deschide o nouă uşă spre un nou orizont al conÅŸtiinÅ£ei personale, o nouă revelaÅ£ie despre noi înÅŸine.

„Tatăl nostru care eÅŸti în ceruri! SfinÅ£ească-se numele Tău”. Aceasta înseamnă că propria mea viaţă se raportează la existenÅ£a absolută, la existenÅ£a divină, ÅŸi nu-ÅŸi poate afla înÅ£elesul, lumina ÅŸi orientarea decât numai în termenii acestei raportări.

„Vie împărăţia Ta”. Aceasta înseamnă că viaÅ£a mea este hărăzită să se umple de împăratul binelui, a iubirii ÅŸi a bucuriei – ÅŸi că ea ar trebui să fíe străbătută ÅŸi iluminată de puterea acestei împărăţii pe care Dumnezeu ne-o dăruieÅŸte ÅŸi ale cărei uÅŸi ni le deschide chiar El.

„Facă-se voia Ta, precum în cer aÅŸa ÅŸi pe pământ” – pentru a-mi măsura ÅŸi judeca viaÅ£a potrivit voii Tale, pentru ca să aflu în ea, în voia Ta, o lege morală imuabilă pentru a-mi pleca voinÅ£a proprie, egoismul meu, patimile mele, nechibzuinÅ£a mea în faÅ£a ei, a voii Tale.

„Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi” – pentru a putea primi cu recunoÅŸtinţă ÅŸi veneraÅ£ie viaÅ£a mea întreagă, toate bucuriile ei ÅŸi toate tristeÅ£ile ei, toate frumuseÅ£ile ei ÅŸi toate suferinÅ£ele ei, drept daruri din mâinile lui Dumnezeu, pentru a putea atinge cele mai înalte ÅŸi luminoase dimensiuni umane — nu la nivelul acelor lucruri care-mi irosesc nepreÅ£uitul dar al vieÅ£ii.

„Şi ne iartă nouă greÅŸelile noastre, precum ÅŸi noi iertăm greÅŸiÅ£ilor noÅŸtri” — pentru ca să fiu totdeauna plin de duhul iertării, de dorinÅ£a de a-mi construi întreaga existenţă în jurul iubirii, pentru ca toate eÅŸecurile mele, datoriile mele, păcatele vieÅ£ii mele, să-mi fie acoperite de strălucitoarea iertare divină.

„Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveÅŸte de cel rău” – pentru ca, oferindu-mă pe mine însumi voii tainice ÅŸi luminoase a Domnului, să pot birui orice ispită cu ajutorul Lui, cu osebire pe cea mai cumplită dintre ele, orbirea care întunecă lumea ÅŸi viaÅ£a, împiedicându-mă să văd în ele prezenÅ£a lui Dumnezeu, orbirea care-mi răpeÅŸte viaÅ£a din mâinile lui Dumnezeu, înnegurând-o ÅŸi înrăind-o. Pentru a nu ceda forÅ£ei ÅŸi farmecului persoanelor rele, pentru ca să nu se cuibărească în mine însumi ambiguitatea ÅŸi perversitatea răului care se străduie totdeauna să poarte masca binelui ÅŸi să ia forma unui înger de lumină.

Rugăciunea Domnească se încheie cu o exclamaÅ£ie solemnă, care o încununează: „Că a Ta este împărăţia ÅŸi puterea ÅŸi slava în veci” ÅŸi care cuprinde trei cuvinte cheie, trei sensuri biblice cheie ÅŸi trei simboluri principale ale credinÅ£ei creÅŸtine. împărăţia este aproape, a venit, ni s-a revelat: „s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17), „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21), „vie împărăţia Ta”. Dar cum? ÃŽn viaÅ£a, în cuvintele, în învăţăturile, în moartea ÅŸi învierea Domnului nostru Iisus Hristos, în viaÅ£a Lui plină de o extraordinară lumină ÅŸi putere, în cuvintele Lui, care sunt o poartă spre cele mai înalte culmi, în învăţăturile Lui, ca-re dau răspunsuri tuturor întrebărilor, ÅŸi, în cele din urmă, în acel sfârÅŸit pământesc al Lui din care a izvorât totul – începutul unei vieÅ£i noi pentru toÅ£i cei ce cred în El.

Când vorbim despre împărăţia lui Dumnezeu nu vorbim despre o abstracÅ£iune, nici despre viaÅ£a de dincolo de viaţă, nici despre ceva ce se va întâmpla după moarte. Mai presus de orice, vorbim despre ceea ce ne-a vestit, ne-a făgăduit ÅŸi ne-a dăruit Hristos nouă, celor care credem în El ÅŸi-L iubim pe El: aceasta este „împărăţia” – întrucât nicicând n-a existat ceva mai bun, mai frumos, mai strălucitor ÅŸi mai minunat revelat, făgăduit ÅŸi dăruit oamenilor. AÅŸa trebuie înÅ£eleasă această primă parte: „Că a Ta este împărăţia…”.

„…ÅŸi puterea”, spunem în continuare. Ce fel de putere poate avea cineva care a murit singur pe cruce, fară să se apere în nici un fel — cineva care nu avea „unde să-ÅŸi plece capul” (Matei 8, 20)? Să încercăm să-L comparăm cu cea mai mare putere de pe pământ. Indiferent de puterea pe care o poate dobândi un om, indiferent de forÅ£ele de care este înconjurat, indiferent de câţi supuÅŸi are, vine ÅŸi acel moment inevitabil când tot ce are se va transforma în pulbere ÅŸi nu va rămâne nimic din ceea ce avea înainte. Dar El, cel „slab”, cel „fără putere” trăieÅŸte, este viu; nimic ÅŸi nimeni, nici o putere a nimănui nu-I poate ÅŸterge amintirea din conÅŸtiinÅ£a oamenilor de pretutindeni. Unii ÃŽI părăsesc ÅŸi uită de El, dar apoi se întorc din nou la El, cuceriÅ£i de alte cuvinte, de alte făgăduinÅ£e. ÃŽn cele din urmă însă, mai devreme sau mai târziu, revin la cartea sfântă care cuprinde cuvintele pe care le-a rostit El. Din această carte iradiază imaginea Celui ce a zis: „Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi” (Ioan 9, 39) a Celui care a spus: «Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiÅ£i unul pe altul” (Ioan 13, 34), ÅŸi, de asemenea: „Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Iar noi îi spunem Lui: „Că a Ta este împărăţia ÅŸi puterea… ”

„… ÅŸi slava”. Cât de iluzorie, scurtă si fragilă este orice slavă în lumea în care trăim! Se pare că slava este lucrul pe care Hristos l-a căutat cel mai puÅ£in. Dar dacă există o slavă profundă ÅŸi indestructibilă, aceea nu poate fi decât cea care se aprinde ÅŸi arde oriunde este El — slava bunătăţii, slava credinÅ£ei, slava nădejdii. Mai presus de toate, El este purtător de lumină, iradiind o lumină necunoscută pe pământ înainte de El. Privindu-L, îl vom înÅ£elege pe poetul care exclama: „El vorbeÅŸte cu măreÅ£ia stelelor ÅŸi cu frumuseÅ£ea zorilor creaÅ£iei!”.

Înţelegem cu întreaga noastră fiinţă, nu numai cu intelectul, ce caută omul de-a lungul zbuciumatei sale existenţe, după ce însetează el în toiul luptei sale cu viaţa: omul tânjeşte să fie aprins de această lumină şi doreşte ca totul să strălucească de frumuseţe cerească, să fie plin de slava cerească a Domnului şi Mântuitorului său.

„Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci”. Aici se încheie Rugăciunea Domnească. Atâta timp cât ne vom aminti această rugăciune, atâta timp cât o vom repeta fără întrerupere, viaţa noastră va fi deschisă împărăţiei, va fi plină de putere, va străluci în slavă — iar întunericul, ura şi răul vor fi cu totul neputincioase.

Lasă un răspuns