Alexander Schmemann: Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci

Alexander Schmemann: Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci


din “”Tatăl nostru”
de Alexander Schmemann
Editura Sophia

CAPITOLUL VIII
Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci

Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci

Ne apropiem de sfârşitul scurtei şi întru totul nesatisfacătoarei noastre incursiuni în universul Rugăciunii Domneşti. Am văzut că în spatele fiecărui cuvânt, în spatele fiecărei cereri, se întinde o lume de realităţi spirituale şi de conexiuni spirituale care de obicei scapă atenţiei noastre, pierzându-se în zbuciumul vieţii cotidiene. Din acest punct de vedere, rugăciunea „Tatăl nostru” este mai mult decât o rugăciune; ea este o epifanie, o revelaţie a acelei lumi a spiritului pentru care am fost creaţi, o ierarhie de valori datorită căreia ne putem trăi viaţa în armonie cu Cel ce ne-a dăru-it-o. Fiecare cerere cuprinsă în această rugăciune ne deschide o nouă uşă spre un nou orizont al conştiinţei personale, o nouă revelaţie despre noi înşine.

„Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se numele Tău”. Aceasta înseamnă că propria mea viaţă se raportează la existenţa absolută, la existenţa divină, şi nu-şi poate afla înţelesul, lumina şi orientarea decât numai în termenii acestei raportări.

„Vie împărăţia Ta”. Aceasta înseamnă că viaţa mea este hărăzită să se umple de împăratul binelui, a iubirii şi a bucuriei – şi că ea ar trebui să fíe străbătută şi iluminată de puterea acestei împărăţii pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte şi ale cărei uşi ni le deschide chiar El.

„Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ” – pentru a-mi măsura şi judeca viaţa potrivit voii Tale, pentru ca să aflu în ea, în voia Ta, o lege morală imuabilă pentru a-mi pleca voinţa proprie, egoismul meu, patimile mele, nechibzuinţa mea în faţa ei, a voii Tale.

„Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi” – pentru a putea primi cu recunoştinţă şi veneraţie viaţa mea întreagă, toate bucuriile ei şi toate tristeţile ei, toate frumuseţile ei şi toate suferinţele ei, drept daruri din mâinile lui Dumnezeu, pentru a putea atinge cele mai înalte şi luminoase dimensiuni umane — nu la nivelul acelor lucruri care-mi irosesc nepreţuitul dar al vieţii.

„Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” — pentru ca să fiu totdeauna plin de duhul iertării, de dorinţa de a-mi construi întreaga existenţă în jurul iubirii, pentru ca toate eşecurile mele, datoriile mele, păcatele vieţii mele, să-mi fie acoperite de strălucitoarea iertare divină.

„Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău” – pentru ca, oferindu-mă pe mine însumi voii tainice şi luminoase a Domnului, să pot birui orice ispită cu ajutorul Lui, cu osebire pe cea mai cumplită dintre ele, orbirea care întunecă lumea şi viaţa, împiedicându-mă să văd în ele prezenţa lui Dumnezeu, orbirea care-mi răpeşte viaţa din mâinile lui Dumnezeu, înnegurând-o şi înrăind-o. Pentru a nu ceda forţei şi farmecului persoanelor rele, pentru ca să nu se cuibărească în mine însumi ambiguitatea şi perversitatea răului care se străduie totdeauna să poarte masca binelui şi să ia forma unui înger de lumină.

Rugăciunea Domnească se încheie cu o exclamaţie solemnă, care o încununează: „Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci” şi care cuprinde trei cuvinte cheie, trei sensuri biblice cheie şi trei simboluri principale ale credinţei creştine. împărăţia este aproape, a venit, ni s-a revelat: „s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17), „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21), „vie împărăţia Ta”. Dar cum? În viaţa, în cuvintele, în învăţăturile, în moartea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos, în viaţa Lui plină de o extraordinară lumină şi putere, în cuvintele Lui, care sunt o poartă spre cele mai înalte culmi, în învăţăturile Lui, ca-re dau răspunsuri tuturor întrebărilor, şi, în cele din urmă, în acel sfârşit pământesc al Lui din care a izvorât totul – începutul unei vieţi noi pentru toţi cei ce cred în El.

Când vorbim despre împărăţia lui Dumnezeu nu vorbim despre o abstracţiune, nici despre viaţa de dincolo de viaţă, nici despre ceva ce se va întâmpla după moarte. Mai presus de orice, vorbim despre ceea ce ne-a vestit, ne-a făgăduit şi ne-a dăruit Hristos nouă, celor care credem în El şi-L iubim pe El: aceasta este „împărăţia” – întrucât nicicând n-a existat ceva mai bun, mai frumos, mai strălucitor şi mai minunat revelat, făgăduit şi dăruit oamenilor. Aşa trebuie înţeleasă această primă parte: „Că a Ta este împărăţia…”.

„…şi puterea”, spunem în continuare. Ce fel de putere poate avea cineva care a murit singur pe cruce, fară să se apere în nici un fel — cineva care nu avea „unde să-şi plece capul” (Matei 8, 20)? Să încercăm să-L comparăm cu cea mai mare putere de pe pământ. Indiferent de puterea pe care o poate dobândi un om, indiferent de forţele de care este înconjurat, indiferent de câţi supuşi are, vine şi acel moment inevitabil când tot ce are se va transforma în pulbere şi nu va rămâne nimic din ceea ce avea înainte. Dar El, cel „slab”, cel „fără putere” trăieşte, este viu; nimic şi nimeni, nici o putere a nimănui nu-I poate şterge amintirea din conştiinţa oamenilor de pretutindeni. Unii ÎI părăsesc şi uită de El, dar apoi se întorc din nou la El, cuceriţi de alte cuvinte, de alte făgăduinţe. În cele din urmă însă, mai devreme sau mai târziu, revin la cartea sfântă care cuprinde cuvintele pe care le-a rostit El. Din această carte iradiază imaginea Celui ce a zis: „Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi” (Ioan 9, 39) a Celui care a spus: «Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34), şi, de asemenea: „Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Iar noi îi spunem Lui: „Că a Ta este împărăţia şi puterea… ”

„… şi slava”. Cât de iluzorie, scurtă si fragilă este orice slavă în lumea în care trăim! Se pare că slava este lucrul pe care Hristos l-a căutat cel mai puţin. Dar dacă există o slavă profundă şi indestructibilă, aceea nu poate fi decât cea care se aprinde şi arde oriunde este El — slava bunătăţii, slava credinţei, slava nădejdii. Mai presus de toate, El este purtător de lumină, iradiind o lumină necunoscută pe pământ înainte de El. Privindu-L, îl vom înţelege pe poetul care exclama: „El vorbeşte cu măreţia stelelor şi cu frumuseţea zorilor creaţiei!”.

Înţelegem cu întreaga noastră fiinţă, nu numai cu intelectul, ce caută omul de-a lungul zbuciumatei sale existenţe, după ce însetează el în toiul luptei sale cu viaţa: omul tânjeşte să fie aprins de această lumină şi doreşte ca totul să strălucească de frumuseţe cerească, să fie plin de slava cerească a Domnului şi Mântuitorului său.

„Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci”. Aici se încheie Rugăciunea Domnească. Atâta timp cât ne vom aminti această rugăciune, atâta timp cât o vom repeta fără întrerupere, viaţa noastră va fi deschisă împărăţiei, va fi plină de putere, va străluci în slavă — iar întunericul, ura şi răul vor fi cu totul neputincioase.