Sari la conținut

NaÅŸterea Domnului I – Evanghelia ÃŽntâiului Născut

2. NaÅŸterea Domnului I

Evanghelia Întâiului Născut

din PREDICI

(la Ajunul Crăciunului şi Utrenia Zilei de Crăciun)

Matei 1:18-25

 

Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus căci El va mântui poporul Său de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: “Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu.” Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus.

 

Cel care, în ascultare şi smerenie, se apropie de Domnul Iisus Hristos nu va mai dori niciodată să se despartă de El.

Prima încercare pentru un ostaş din oastea lui Hristos este lucrarea în ascultare şi smerenie.

Lumea cea nouă, zidirea cea nouă, omul cel nou: toate au început cu ascultare şi smerenie. Lumea cea veche a călcat peste ascultarea faţă de Dumnezeu, şi peste smerenia faţă de El şi prin aceasta a stricat podul care lega pământul de cer. Materialele  duhovniceşti pentru reconstruirea acestui pod sunt, înainte de toate, ascultarea şi smerenia.

Cât timp Adam era bogat în ascultare şi smerenie, nu era cu putinţă să faci deosebirea între duhul său şi Duhul lui Dumnezeu, între voia şi gândurile sale şi cele ale lui Dumnezeu. El simţea, dorea şi gândea nimic altceva decât întru Dumnezeu şi spre Dumnezeu. Aşa cum îngerii lui Dumnezeu se aflau pururea  înaintea lui Dumnezeu, tot aşa era şi Adam (într-o apropiere directă) şi din această apropiere se vedea Izvorul luminii, al înţelepciunii şi al iubirii. El nu avea nevoie să aprindă o lumânare, vieţuind chiar în Soarele Însuşi. Lumânarea sa nici nu ar fi ars, nici nu ar fi dat lumină în lumina acelui Soare.

Dar atunci când Adam a nesocotit ascultarea şi a pierdut smerenia – şi acestea două se câştigă sau se pierd întotdeauna împreună – atunci comunicarea sa directă cu Dumnezeu s-a rupt, podul s-a prăbuşit şi el a căzut într-o întunecime înfricoşătoare, nemişcată, în care el singur a trebuit să se lumineze, cu propria sa lumânare – lumânarea pe care i-o dăduse Dumnezeu atunci când dreptatea Lui  l-a scos din Rai. Atunci el a început să facă o deosebire între el şi Dumnezeu, între voia lui şi voia lui Dumnezeu, simţămintele lui şi cele ale lui Dumnezeu – el nu numai că a început să facă şi să vadă o deosebire, dar nu a mai fost în stare (decât numai uneori, în clipele de iluminare) să-şi dea seama de asemănarea sa cu Dumnezeu.

Doamne, în ce stare, nenorocită şi necuprinsă, se află din pricina neascultării şi a mândriei, cel care a fost făcut la început după chipul şi asemănarea Sfintei Treimi! (Spune Filaret al Moscovei în Omilia sa la Intrarea Maicii Domnului în Biserică: “În omul care se afla în starea fără de păcat ‘chipul lui Dumnezeu’ era izvorul binecuvântării; în omul căzut, era [numai] nădejdea binecuvântării.”) Doamne, suntem cu toţii urmaşii lui Adam, toate mlădiţe mici din tulpina cedrului căzut care se ridicase odinioară măreţ deasupra făpturilor lui Dumnezeu din Rai; mlădiţe mici zdrobite de buruieni mari ale naturii nemiloase, sălbatice, care crescuse ca un zid între el şi Izvorul iubirii fără de moarte.

Vedeţi numai cum, într-o singură clipă, neascultarea şi mândria strămoşului omului schimbă pe dată întreaga zidire din jurul său şi el se înconjoară de o oştire de neascultători şi mândri!

Pe când Adam era ascultător şi smerit înaintea Ziditorului său, totul în jurul său respira ascultare şi smerenie. Dar ce schimbare a venit cât ai clipi din ochi! În momentul căderii lui Adam, el a fost înconjurat de neascultare. Lângă el se afla neascultătoarea Eva. Se afla mai-marele care răspândea neascultarea şi mândria, duhul neascultării – Satan. Se afla întreaga natură – neascultătoare, răzvrătită şi plină de mânie. Fructul, care se topise până atunci cu dulceaţă în gura omului, a început să-i surâdă cu amărăciune. Iarba, care se înfăşurase în jurul picioarelor lui ca mătasea, a începuit să-l înţepe ca acele. Florile, care se bucuraseră dăruindu-i mireasma lui să o respire pentru Domnul, au început să se sufoce cu buruienile, ca să-l îndepărteze pe om de ele. Fiarele sălbatice, care s-au gudurat mai înainte în jurul lui ca mieluşeii, au început să sară la el cu dinţii ascuţiţi şi cu ochii aprinşi de furie. Totul s-a sălbăticit şi s-a împotrivit lui Adam. Şi cea mai bogată dintre toate făpturile s-a simţit ca fiind cea mai săracă. Înveşmântat mai întîi în slavă îngerească, s-a simţit acum umilit, însingurat şi gol: atât de gol, că a fost silit să ia din natură învelitori ca să-şi acopere goliciunea, atât cea trupească, cât şi cea sufletească. A început să ia piei de la animale şi frunze de copaci ca să-şi acopere trupul; şi pentru sufletul său a început să ia de la toate făpturile – de la făpturi! – cunoştinţe şi îndemânări. Cel care la început băuse din Izvorul îmbelşugat al vieţii era acum silit să umble cu animalele, să se plece în noroi ca să bea din adâncitură pentru a-şi potoli setea trupească şi sufletească.

Priviţi acum la Domnul Hristos. Este ascultare şi smerenie desăvârşită. Arhanghelul Gavriil, cel ce este ascultarea şi smerenia îngerească; Fecioara Maria – ascultare şi smerenie; Iosif – ascultare şi smerenie; păstorii – ascultare şi smerenie; craii de la răsărit – ascultare şi smerenie. Furtuni ascultătoare, vânturi ascultătoare, soarele şi luna ascultătoare, oameni ascultători, fiare ascultătoare, mormântul însuşi ascultător. Totul este ascultare pentru Soarele lui Dumnezeu, Noul Adam şi totul este smerit înaintea Lui, căci şi El este ascultător faţă de Tatăl Său, în chip desăvărşit, şi este smerit înaintea Lui.

Se ştie că, laolaltă cu tot ceea ce omul seamănă şi cultivă în pământ, răsar îndată şi alte plante şi ierburi, care nu au fost niciodată semănate, nici cultivate. Tot la fel este şi cu faptele cele bune: poţi semăna şi cultiva ascultarea şi smerenia cu mare grijă în sufletul tău şi vei vedea că un întreg buchet de alte fapte bune vor răsări îndată lângă ele. Printre primele vor fi simplitatea, atât în lăuntru, cât şi în afară. Ascultătoarea şi smerita Fecioara Maria era împodobită în acelaşi timp şi cu simplitate ca de copil. Acest lucru este la fel de adevărat şi pentru dreptul Iosif, şi pentru Apostoli şi Evanghelişti. Priviţi doar la simplitatea fără de asemănare cu care povestesc Evangheliştii marile întâmplări din istoria mântuirii omului, din istoria lumii! Vă puteţi închipui cu ce amănunte şi cu ce înfumurare ar fi scris un scriitor din lume, de exemplu, despre învierea din morţi a lui Lazăr, dacă ar fi fost de faţă la acel întâmplare? Sau ce fel de dramă prozaică şi înfumurată ar fi scris despre tot ceea ce urma să se petreacă în sufletul lui Iosif cel ascultător, smerit şi simplu, în clipa în care a descoperit că fecioara care se afla sub ocrotirea logodnei cu el, era însărcinată? Aceasta se relatează în câteva propoziţii simple de către evanghelist în Evanghelia de astăzi: Iar naşterea lui Iisus aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Înainte de aceasta, evanghelistul dăduse genealogia Domnului Iisus, sau mai precis, aceea a dreptului Iosif, de la tribul lui Iuda şi casa lui David. În această genealogie, evanghelistul a înşirat oameni, născuţi din bărbaţi în chip firesc, aşa cum se nasc pe pământ toţi oamenii muritori. Apoi el începe îndată să vorbească despre naşterea Domnului şi zice: Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost…, ca şi cum, cu acest “iar”, el vrea să arate chipul neobişnuit şi minunat al naşterii Lui, cu totul fără de asemănare cu chipul naşterii tuturor strămoşilor mărturisiţi ai lui Iosif. Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif. În ochii lumii, această logodnă era văzută ca o introducere în viaţa unui cuplu căsătorit; dar în ochii Mariei şi ai lui Iosif nu era acelaşi lucru. Cerută cu lacrimi de la Dumnezeu, Fecioara Maria a fost făgăduită lui Dumnezeu prin jurământul părinţilor săi. Cât despre ea, aceasta a primit cu voia ei jurământul făcut de către părinţii ei, după cum se vede în anii cei mulţi de slujire în Templul din Ierusalim. Dacă şi-ar fi urmat chemarea, fără îndoială că şi-ar fi petrecut tot restul zilelor vieţii ei în templu, întocmai ca Ana, fiica lui Fanuel (Luca 2: 36-37), dar legea a hotărât altceva şi aşa a trebuit să fie. Ea a fost logodită cu Iosif nu ca să vieţuiască în căsătorie cu el, ci pentru a scăpa de căsătorie. Toate amănuntele acestei logodne şi înţelesul ei se află în Predania Bisericii. Şi dacă oamenii ar aprecia tradiţia cu privire la Maica Domnului, la dreptul Iosif şi la toţi oamenii împreună lucrători cu aceştia, şi care sunt pomeniţi în Evanghelie, atât de mult cât apreciază ei tradiţiile – unele dintre ele dintre cele mai crunte – despre căpeteniile, conducătorii şi înţelepţii acestei lumi, sensul logodnei Preasfintei Fecioare Maria cu Iosif ar fi desluşit tuturor.

(Sfântul Ignatie spune că Fecioara ar fi fost logodită “ca naşterea Lui să fie tăinuită în faţa diavolului; ca diavolul să creadă că El S-a născut dintr-o femeie căsătorită şi nu dintr-o fecioară.” Şi aceasta se află în Comentariu la Matei al lui Ieronim şi în A doua omilie la Bunavestire al Sfântului Grigorie al Neocezareei).

Fără să fi fost ei înainte împreună…Aceste cuvinte nu înseamnă că după aceea cei doi au fost împreună ca bărbat şi femeie, ori că aceasta a fost în mintea Evanghelistului. În acest caz, Evanghelistul este interesat doar de naşterea Domnului Iisus şi nimic altceva şi el scrie cuvintele de mai sus pentru a arăta că naşterea Lui a avut loc fără să fi fost ei împreună ca bărbat şi femeie. De aceea înţelegeţi cuvintele înţelepte ale Evanghelistului ca şi cum el ar fi scris: “şi fără să fi fost ei înainte împreună s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt”. Numai de la Duhul Sfânt putea fi zămislit Cel care, în mijlocul împărăţiei întunericului şi răului, urma să afle Împărăţia Duhului luminii şi dragostei. Cum ar fi fost cu putinţă să-Şi îndeplinească menirea Dumnezeiască pe pământ, dacă El ar fi venit pe pământ prin toate căile pământeşti obişnuite, împiedicat de păcat ca ei, şi simţind duhoarea urâcioasă a stricăciunii care aduce moartea, aşa cum se întâmplă cu toţi? În cazul acesta, vinul nou ar fi avut mirosul burdufurilor vechi de vin şi Cel care venise să mântuiască lumea ar fi avut nevoie de mântuire. Lumea s-ar putea mântui numai printr-o minune a lui Dumnezeu; aceasta era credinţa tuturor oamenilor de pe pământ. Şi atunci când se lucrează minunea lui Dumnezeu, ea nu trebuie pusă la îndoială, ci primită, şi trebuie căutat în ea leac şi mântuire.

Cum a răspuns Iosif când a aflat despre sarcina Fecioarei Maria? Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Vedem că el a fost în ascultare de legea lui Dumnezeu. El a împlinit voia lui Dumnezeu căci până atunci aceasta fusese revelată iudeilor. Şi el a fost smerit înaintea lui Dumnezeu. “Nu te face drept”, atenţionează înţeleptul Solomon (Sirah 7:5). Cu alte cuvinte: nu sili la prea multă dreptate pe cei care păcătuiesc. Ci caută să simţi slăbiciunea ta şi propriile tale păcate şi sârguieşte-te cu milostivire să uşurezi judecarea păcătoşilor. Insuflat cu acest duh, Iosif nu a vrut să o vădească pe Fecioara Maria spre judecată pentru presupusul păcat: şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Acest plan al său ne arată ce fel de om era Iosif, chip de dreptate şi milostivire desăvârşită, cum putea să ne arate vechea Lege. La el totul era simplu şi lămurit, aşa cum putea fi în sufletul unui om cu frică de Dumnezeu.

Dreptul Iosif aflase doar o cale potrivită când a venit cerul în planul său cu o poruncă neaşteptată:

Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis grăind: “Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.” Îngerul Domnului, care mai înainte vestise Preacuratei Fecioare  venirea în lume a Dumnezeului-Om, vine acum să lumineze calea înaintea Lui şi să o bătătorească sub picioarele Lui. Îndoiala lui Iosif era o piedică în calea Lui – o piedică foarte grea şi primejdioasă care trebuia îndepărtată. Pentru a arăta cât de lesne le este puterilor cereşti să facă lucruri care sunt cu neputinţă pentru oameni, îngerul nu i-a apărut lui Iosif într-o viziune, ci într-un vis. Cu aceste cuvinte către Iosif fiul lui David, îngerul a vrut să-l răsplătească şi să-l atenţioneze în acelaşi timp. Ca urmaş al Împăratului David, tu trebuie să te veseleşti de această taină sfântă şi să o înţelegi mai bine decât  alţii.

Dar cum este aceasta că îngerul se referă la Fecioară ca logodnica lui: “Nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta”? La fel a spus Domnul de pe Cruce mamei Sale: “Femeie, iată fiul tău!” şi către ucenicul Său: “Iată mama ta!” (Ioan 19:26-27). Cu adevărat, cerul se lipseşte de cuvinte şi nu spune nimic de prisos. Dacă nu ar fi fost necesar să se spună aceasta, de ce a spus-o îngerul? Dacă numind-o pe Maria logodnica lui Iosif este pentru unii necredincioşi un motiv de poticneală, aceasta este tocmai ocrotirea curăţiei împotriva puterilor necurate. Întrucât cuvintele lui Dumnezeu nu sunt ascultate numai de către oameni, ci de către toate lumile, atât bune, cât şi rele. Cel care doreşte să pătrundă în inima tuturor tainelor lui Dumnezeu, trebuie de asemenea să primească planurile lui Dumnezeu pentru toate lucrurile cele văzute şi nevăzute.

“Că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.” Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu şi nu a omului. Nu te uita la firea, nici să nu te înfricoşeze legea. Aceasta este lucrarea Celui care este mai mare decât firea şi mai puternic decât legea, fără de care firea ar fi lipsită de viaţă şi nici nu ar avea tăria legii.

Din ceea ce i-a spus îngerul lui Iosif, se vede lămurit faptul că Fecioara Maria nu-i spusese nimic despre întâlnirea ei de mai înainte cu  marele arhanghel, cum este la fel de lămurit faptul că acum, când Iosif avea de gând să o izgonească, ea nu s-a apărat în nici un chip. Vestea îngerului, la fel cu toate tainele cereşti care i-au fost dezvăluite treptat, ea le păstra punându-le…în inima sa (Luca 2:19; cf. 2:51). În credinţa şi ascultarea faţă de Dumnezeu, ea nu s-a dat înapoi de la nici o umilire faţă de oameni. “Dacă îndurările mele sunt plăcute lui Dumnezeu, de ce nu le-aş îndura?” au spus mai târziu mucenicii creştini. Vieţuind în rugăciune necurmată şi cugetând la Dumnezeu, Precurata putea spune şi ea: “Dacă umilirea mea este bine-plăcută lui Dumnezeu, de ce nu aş îndura-o? numai să fiu dreaptă înaintea lui Dumnezeu, cine cunoaşte inima şi lumea poate face ce vrea cu mine.” Ea ştia bine că oamenii nu-i puteau face nimic dacă Dumnezeu nu îngăduia. Ce smerenie aleasă este aceasta înaintea Dumnezeului celui viu şi ce dragoste minunată faţă de voia Lui! Şi mai mult – ce duh viteaz se vede în această fecioară aleasă: “Cine este omul cel ce se teme de Domnul” (Psalm 24/25:13). Pe când cei păcătoşi din zilele noastre ca şi în toate vremurile aduc mărturisitori mincinoşi ca să mărturisească pentru ei, Fecioara Maria, care nu a avut bărbat care să mărturisească pentru ea, ci numai pe Dumnezeu Cel Atotputernic, ea nu s-a apărat; nu s-a tulburat, ci a rămas liniştită – şi a aşteptat ca Dumnezeu, la vremea Lui cea bună să o lămurească. Şi Dumnezeu S-a grăbit să lămurească alegerea Lui. Acelaşi înger care îi descoperise marea taină a zămislirii ei s-a grăbit să vorbească acum în locul Fecioarei celei tăcute. Apoi i-a tălmăcit lui Iosif ceea ce deja  se întâmplase şi îngerul a mers mai departe şi i-a spus ceea ce urma să fie:

“Ea va naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus căci El va mântui poporul Său de păcatele lor.”  Hrisostom spune: “El nu spune: ‘ea îţi va naşte fiu’, ci pur şi simplu ‘va naşte’, pentru că ea nu naşte numai pentru el, ci pentru lumea întreagă”. Îngerul i-a spus lui Iosif să se poarte cu Noul-Născut ca şi cum ar fi tatăl Lui adevărat şi de aceea el spune: “şi vei chema numele Lui”. “Iisus” înseamnă “Mântuitor” şi de aceea următoarea vorbire începe cu “căci”, însemnând: Îl vei numi “Mântuitor”, “căci El va mântui poporul Său de păcatele lor.”

Arhanghelul este vestitorul curat al lui Dumnezeu. El vorbeÅŸte ceea ce află de la Dumnezeu; el vede adevărul în Dumnezeu. Pentru el, firea, cu toate legile ei, este ca ÅŸi cum nu ar exista. El cunoaÅŸte numai atotputernicia  Dumnezeului Celui viu, aÅŸa cum ÅŸi Adam o cunoÅŸtea odinioară. Spunând: „El va mântui poporul Său de păcatele lor”, Arhanghelul a prevestit cele mai mari lucrări ale lui Hristos. Hristos urma să vină ÅŸi să mântuie oamenii, nu de vreun rău din afară, ci de cel mai mare rău, de păcat, care este pricina tuturor relelor din lume. El trebuie să mântuiască pomul omenirii nu de o mulÅ£ime de omizi care tăbărăsc asupra lui într-un an, ci de viermele de la rădăcină, de la care se ofileÅŸte copacul întreg. El nu vine ca să mântuiască omul de oameni, ori de popoare, ci ca să mântuiască toÅ£i oamenii ÅŸi toate popoarele de Satan, semănătorul ÅŸi stăpânul păcatului. El nu vine ca fraÅ£ii Macabei, ori Baraba, ori Bar-Kohba, pentru a stârni răzvrătire împotriva romanilor, care năvăliseră ca o mulÅ£ime de omizi asupra poporului iudeu ca să-l pustiască, ci ca un doctor fără de moarte, ÅŸi al lumii întregi, înaintea venirii căruia israelitenii ÅŸi romanii, grecii ÅŸi egiptenii ÅŸi toate popoarele de pe pământ, bolnavi ÅŸi mai mult decât bolnavi, se slăbănogeau datorită unuia ÅŸi aceluiaÅŸi microb – păcatul. Hristos urma mai târziu să împlinească desâvârÅŸit prevestirea Arhanghelului. „Iertate îţi sunt păcatele” a fost rostirea biruitoare peste întreaga Sa preoÅ£ime pământească din rândul oamenilor. Aceste cuvinte cuprindeau atât numirea bolii, cât ÅŸi leacul izbăvitor. Păcat: numirea bolii; iertarea păcatelor: leacul izbăvitor. Iosif a fost cel dintâi muritor din Noua Zidire, care a fost vrednic să cunoască scopul adevărat al venirii Răscumpărătorului ÅŸi esenÅ£a adevărată a preoÅ£iei Lui.

Ceea ce i-a spus Arhanghelul lui Iosif până acum este îndeajuns pentru acesta, care asculta de această poruncă nouă ÅŸi directă de la Dumnezeu, pentru a pune capăt gândurilor ÅŸi planului său de a o alunga pe Maria. Cerul porunceÅŸte – Iosif ascultă. Dar nu este calea obiÅŸnuită a cerului de a porunci oamenilor fără chemarea de a înÅ£elege ÅŸi a răspunde liber. Voia lui Dumnezeu a fost dintru început ca omul să fie liber în lucrările sale. ÃŽn libertate, în alegerea liberă a omului, se sălăşluieÅŸte toată frumuseÅ£ea fiinÅ£ei omeneÅŸti. Fără libertate, omul ar fi doar un lucru nefiresc, înrobit al zidirii lui Dumnezeu, stăpânit ÅŸi pus în miÅŸcare doar de către voia ÅŸi puterea Lui. ÃŽn natură se află multe lucruri de acest fel făcute de Dumnezeu, dar El a sortit omului un loc aparte, dându-i libertatea de a hotărî pentru Dumnezeu sau împotriva Lui, pentru viaţă ori pentru moarte. O sălăşluire plină de cinste ÅŸi în acelaÅŸi timp de primejdie. De aceea porunca pe care Dumnezeu o dă lui Adam nu este deloc simplă: „Din toÅ£i pomii din rai poÅ£i să mănânci, iar din pomul cunoÅŸtinÅ£ei binelui ÅŸi răului să nu mănânci”, ÅŸi Dumnezeu adaugă îndată: „căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreÅŸit” (Facerea 2:16-17). ÃŽn această ultimă parte a poruncii, Dumnezeu dă omului mintea pentru a înÅ£elege ÅŸi o pricină pentru voia lui, ca să nu mănânce din pomul oprit – „căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreÅŸit”. ÃŽngerul face acum la fel ca ÅŸi Iosif. Primind porunca de a o lua pe Maria ÅŸi de a nu o alunga ÅŸi aflând el că rodul pântecelui ei feciorelnic era  de la Duhul Sfânt, Arhanghelul îi aminteÅŸte lui Iosif de proorocirea desluÅŸită a marelui prooroc: „Iată, fecioara va lua în pântece ÅŸi va naÅŸte fiu ÅŸi vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7:14) ÅŸi Matei adaugă această lămurire mai limpede: „care se tâlcuieÅŸte: ‘Cu noi este Dumnezeu'”.

Ceea ce s-a spus deja: „ÅŸi vei chema numele lui Iisus” nu se împotriveÅŸte cu ceea ce se spune aici: „ÅŸi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieÅŸte Cu noi este Dumnezeu. ÃŽn primul caz. lui Iosif i se spune să dea numele Lui Iisus (Mântuitor) ÅŸi în cel de-al doilea caz se lămureÅŸte faptul că pruncul se va numi de către popoare ÅŸi neamuri Emanuel (cu noi este Dumnezeu). Atât un nume cât ÅŸi celălalt, fiecare în felul său, vădeÅŸte scopului pentru care Hristos vine în lume ÅŸi rostului Său în această venire. El va veni ca să ierte păcatele, să-i miluiască pe oameni ÅŸi să-i mântuiască de păcat ÅŸi astfel se va numi Mântuitor – Iisus. „Cine poate să ierte păcatele fără numai unul Dumnezeu?” (Marcu 2:7). Nimeni în lume; nimeni în cer, nici pe pământ nu are dreptul să ierte păcatele ÅŸi să mântuiască de păcat decât numai Dumnezeu ÃŽnsuÅŸi, deoarece păcatul este viermele din inima bolii acestei lumi. Nimeni nu cunoaÅŸte grozăvia nemărginită a păcatului mai mult ca Dumnezeu, care este fără de păcat; ÅŸi nimeni nu poate scoate afară viermele păcatului decât numai Dumnezeu. Astfel, aÅŸa a iertat Iisus păcatul ÅŸi astfel i-a făcut pe oameni întregi. El este Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Dacă cineva ar rândui numele în ordine firească, numele „Emauel” ar veni înaintea numelui „Iisus”. Pentru ca Noul-născut să poată împlini lucrarea de mântuire, El trebuie să fie Emanuel – să vină ca Dumnezeu în mijlocul nostru. Dar, oricum ar fi, aceste nume au acelaÅŸi sens: Emanuel este Mântuitorul ÅŸi Mântuitorul este Emanuel. ÃŽn orice caz, un lucru este mai lămurit decât toate celalate din lume ÅŸi anume că nu există nici un fel de mântuire în lumea aceasta dacă Dumnezeu nu vine în această lume ÅŸi că nu există nici vindecare, nici mântuire pentru noi oamenii dacă Dumnezeu nu este cu noi, nu ca o idee oarecare sau ca un vis frumos, ci cu noi aÅŸa cum suntem noi – cu un suflet aÅŸa cum avem noi, un trup aÅŸa cum avem noi, în sărăcie ÅŸi suferinţă ca noi ÅŸi, în cele din urmă, în aceea că suntem noi cei mai deosebiÅ£i de Dumnezeu – în moarte aÅŸa ca noi. De aceea, fiecare credinţă care arată că Dumnezeu nu a venit în trup ÅŸi că El nu poate să vină în trup este neadevărată, întrucât o asemenea credinţă ÃŽl prezintă ca o mamă vitregă ÅŸi nu ca o mamă. ÃŽl prezintă ca fiind slab, deoarece ÃŽl Å£ine întotdeauna în spatele celei mai mari lupte – lupta cu Satan, păcatul ÅŸi moartea. Satan trebuie să fie legat; prima creÅŸtere a păcatului trebuie smulsă din sufletul omului; limba ÅŸarpelui morÅ£ii trebuie să fie zdrobită – trebuie să se facă o lucrare mai mare ÅŸi mai grea decât aceea a lui Atlas purtând lumea pe umerii săi. Dumnezeul nostru a purtat această luptă ÅŸi a dus-o biruitor. Oamenilor de alte credinÅ£e le este teamă, chiar ÅŸi în gândurile lor, să permită zeilor lor o asemenea luptă, în care împotrivitorii lor ar putea ieÅŸi biruitori. Ce fel de mamă ar fi aceea care nu s-ar îndrepta spre pământ din iubire pentru copilul ei, să-l mângâie, să-l legene ÅŸi să-i murmure încet un cântec? Åži cu atât mai mult dacă pruncul ar fi în primejdie de foc sau de fiare sălbatice? O Doamne, iartă-ne nouă întrebările acestea! Cum ai putea să fii Tu Ziditorul milostiv al lumii ÅŸi să nu Te cobori peste noi în milostivirea Ta? Cum ai putea Tu, numai de la o depărtate înnegurată ÅŸi neîndurerată, să fi privit către ticăloÅŸia noastră ÅŸi să nu ne fi răcorit pe noi în focul nostru ÅŸi nici să ne fi aÅŸezat în adăpostul în care suntem atacaÅ£i de fiare sălbatice? Cu adevărat, Tu ai coborât printre noi, ÅŸi Te-ai smerit chiar mai jos decât o cere oricare fel de dragoste pământească. Tu Te-ai născut în trup, pentru a trăi ÅŸi a mântui pe cei care se află în trup; Tu ai băut din paharul suferinÅ£ei tuturor făpturilor Tale, neîmpărtăşind cu nimeni acest pahar al părtăşiei amare, ci numai Tu singur ai golit-o. De aceea Tu eÅŸti Mântuitorul nostru, pentru că Tu ai venit Dumnezeu printre noi; Tu ai venit Dumnezeu printre noi pentru că Å¢ie Å¢i-a stat în putinţă să fii Mântuitorul nostru. Slavă Å¢ie, O Iisuse Emanuel al nostru!

* * * * * * *

Să ne întoarcem la Iosif: cu frică şi cu cutremur el a văzut tot mai desluşit că se ţesea în jurul lui o ţesătură mai pătrunzătoare decât lumina soarelui şi mai atotcuprinzătoare decât aerul; o ţesătură a cărei pânză este Atotputernicul şi îngerii şi întreaga zidire sunt firele de mătase. Au căzut sorţii omului ca să slujească drept unealtă a lui Dumnezeu în mijlocul acestei ţesături a Noii Zidiri. În acelaşi timp omul nu este conştient că Dumnezeu lucrează prin el, omul este slab şi neputincios, şovăielnic şi cu băgare de seamă. Dar atunci când un om simte că Dumnezeu l-a luat în mâinile Sale, aşa cum fierarul ia fierul ca să facă o potcoavă, el se simte în acelaşi timp şi puternic şi smerit, hotărât în lucrările sale şi sprijinit de către Dumnezeul lui.

Când Iosif s-a trezit din somn, el a făcut precum i-a poruncit lui îngerul ÅŸi a luat-o pe Fecioara Maria din nou la el ÅŸi nu a cunoscut-o pe ea până ce ea născuse pe Fiul ei cel unul-născut ÅŸi a chemat numele Lui Iisus.  Atunci când citim Evangheliile, trebuie să intrăm în mintea evaghelistului ÅŸi să nu aÅŸezăm mintea noastră în Evanghelie. Evanghelistul însuÅŸi se minunează când vorbeÅŸte despre minunea naÅŸterii Mântuitorului. ÃŽntâia lui lucrare este de a arăta că această naÅŸtere s-a săvârÅŸit în chip minunat. Ceea ce întăreÅŸte Evanghelistul Matei în Evanghelia de astăzi este deja cea de-a patra dovadă. Mai întâi el spune că Fecioara Maria era numai logodită cu Iosif; în al doilea rând, că ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt; în al treilea, că îngerul, într-un vis, a arătat că rodul pântecelui ei era minunat ÅŸi nepătruns ÅŸi în al patrulea rând, vedem aici că îngerul repetă acum acelaÅŸi gând ÅŸi spune că Iosif nu a cunoscut-o pe ea până ce ea născuse pe Fiul ei cel Unul-născut. De aceea, este limpede ca lumina zilei faptul că evanghelistul nu se gândeÅŸte să spună că, după această naÅŸtere, Iosif a avut relaÅ£ii trupeÅŸti cu Maria. Ceea ce nu s-a petrecut până a dat naÅŸtere Fiului ei, nu s-a întâmplat nici după aceea, când ea ÃŽl născuse pe El. Dacă spunem despre cineva că, în timpul slujirii Liturghiei în biserică, acesta nu a fost deloc atent la cuvintele preotului, nu vrem să spunem că, îndată ce slujba s-a terminat, omul a fost atent la cuvintele preotului. Sau, când spunem că un păstor cântă în timp ce oile pasc, noi nu credem că el se opreÅŸte din cântat când oile se opresc din păscut. Teofilact spune: „După cum s-a spus la vremea Potopului că nu s-a întors corbul pe corabie până ce a secat apa pe pământ, acesta în mod firesc nu s-a întors nici după aceea, sau cum a spus Hristos: ‘Eu întotdeauna sunt cu voi, chiar până la sfârÅŸitul lumii’, nu înseamnă că El nu va fi după aceea!”. De aceea cuvântul „întâiul-născut” se foloseÅŸte numai pentru Domnul Iisus (Psalm 88/89:28; cf. II Samuel 7:12-16; Evrei 1:5-6; Romani 8:29), care este primul dintre toÅ£i regii ÅŸi întâi născut între mulÅ£i fraÅ£i Romani 8:29), care înseamnă: între toÅ£i bărbaÅ£ii mântuiÅ£i ÅŸi primiÅ£i ca fii ai Săi. Dacă cuvântul „întâi născut” ar fi scris cu litere mari, ca un titlu special, nu ar mai fi nici o îndoială asupra sensului său. Sau, dacă s-ar pune o virgulă înainte de cuvântul !întâiul născut”, nu ar fi nici o îndoială sau neînÅ£elegere. Iată cum trebuie să se citească: ca ÅŸi cum „ÃŽntâiul născut” ar fi un titlu, cu o virgulă înaintea lui: ÅŸi a dat naÅŸtere Fiului ei, întâiul născut. Domnul Iisus este ÃŽntâiul născut ca un Ziditor al Noii ÃŽmpărăţii, ca Noul Adam.

Se spune despre Sfântul Amon (a cărui sărbătoare este la 4 octombrie) că a petrecut optsprezece ani căsătorit fără să fi avut legături trupeÅŸti cu femeia lui. Sfânta Mare Muceniţă Anastasia (22 decembrie) a petrecut ÅŸi ea un număr de ani căsătorită cu Pubius, senator roman, fără să-ÅŸi împlinească căsătoria. Dăm aici doar două exemple dintre altele mii. Prin cea mai curată feciorie a ei, înainte, în timpul ÅŸi după naÅŸtere, Fecioara Maria a îndreptat mii de fecioare ÅŸi tineri spre o viaţă a fecioriei de-a lungul istoriei Bisericii. Gândindu-se la fecioria ei, multe femei căsătorite ÅŸi-au desfăcut căsătoria dăruindu-se curăţiei fecioreÅŸti. Privind la ea, mulÅ£i care au dus o viaţă cu totul desfrânată, s-au lepădat de desfrânare, curăţindu-ÅŸi sufletele murdare cu lacrimi ÅŸi rugăciune. Cum, atunci, s-ar putea închipui că Preacurata Fecioară, stâlpul ÅŸi insuflarea curăţiei ÅŸi fecioriei CreÅŸtine de-a lungul veacurilor, se afla pe o treaptă a fecioriei mai joasă decât aceea a fecioarelor Anastasia, Tecla, Varvara, Parascheva ÅŸi toate celelalte fără de număr? Sau, cum ne-am putea închipui că, cea care L-a născut în trup pe Domnul ei cel fără de patimă, ar fi putut cunoaÅŸte vreodată umbra patimii trupeÅŸti? Cea care L-a purtat ÅŸi a dat naÅŸtere lui Dumnezeu a fost fecioară nu numai în trup, ci ÅŸi în duh, aÅŸa cum spune Sfântul Ambrozie. Åži Hrisostom compară Duhul Sfânt cu o albină zicând: „aÅŸa cum o albină nu va intra într-un vas urât mirositor, tot la fel nici Duhul Sfânt nu va intra într-un suflet necurat.”

Să nu mai vorbim despre aceasta, despre care ar trebui să vorbim mai puÅ£in ÅŸi să ne minunăm mai mult. Acolo unde se sălăşluieÅŸte ascultarea ÅŸi smerenia faţă de Dumnezeu, acolo este curăţie. Domnul vindecă slujitorii Săi ascultători ÅŸi smeriÅ£i de toată patima pământească ÅŸi de poftă. Să ne curăţim conÅŸtiinÅ£ele, sufletele, inimile ÅŸi minÅ£ile, ca să ne învrednicim de puterea binecuvîntată a Sfântului Duh; ca pământul să nu-ÅŸi mai semene sămânÅ£a în adâncul nostru, pentru ca Sfântul Duh să înceapă în noi o viaţă nouă ÅŸi un om nou, ca cea a Domnului ÅŸi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.  Slavă ÅŸi laudă să-I înălţăm Lui, împreună cu tatăl ÅŸi cu Sfântul Duh – Treimea cea de o fiinţă ÅŸi nedespărÅ£ită, acum ÅŸi pururea ÅŸi în vecii vecilor. Amin.

Lasă un răspuns