Sari la conținut

Ilarion Felea_Adormirea Maicii Domnului

 ib1218.jpg

Din „Duhul adevarului”
De Ilarion Felea
Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba Iuliei

MOARTEA – Adormirea Maicii Domnului

În sufletele tuturor oamenilor zace, ascuns şi nelămurit, un dor de mai bine. Năzuim cu toţii spre ceva, căutăm o comoară ce ni se pare că am pierdut-o. Alergăm după un ideal care ne cheamă în chip negrăit; alergăm, ne zbuciumăm, dorim un bun suprem, fericirea veşnică în sânul împărăţiei lui Dumnezeu.

Dorul sfânt al fericirii nemuritoare ne mână la ÅŸcoală, ne mână la biserică, la muncă, pe câmpul de luptă, să cucerim aerul, pământul ÅŸi apa cu toate comorile lor. El e pretutindeni cu noi ÅŸi arde pe vatra sufletului nostru ca focul în cărbunii aprinÅŸi. Dorul acesta – dovada chipului ÅŸi asemănării lui Dumnezeu în om -trezeÅŸte în noi nemulÅ£umirea ÅŸi susÅ£ine neodihna, ÅŸi astfel ne face capabili de progres, de cultură ÅŸi de civilizaÅ£ie.

Dorul acesta, însă, îşi are durerea lui; durerile mari: dezamăgirile, suferinţele, lacrimile lui multe şi amare.

Cel mai mare rău, cea mai mare durere a omului este moartea, deoarece ea nimiceÅŸte toate planurile, face praf ÅŸi pulbere toate măririle, opreÅŸte orice muncă ÅŸi orice mers înainte. Moartea pune capăt dorului nostru de mai bine ÅŸi-l îngroapă împreună cu noi…

Iată un gând, gândul morÅ£ii, cu care omul niciodată nu se poate împăca. Adică cum? Să trăieÅŸti ca să mori?… Acesta e rostul vieÅ£ii?… Să te naÅŸti, să alergi după fericire, să fii un mucenic al muncii, să te chinuie viaÅ£a întreagă vraja dorului de mai bine ÅŸi în parte să-l înfăptuieÅŸti – ca apoi toate să se sfârÅŸească cu moartea, cu crucea, cu mormântul?… Niciodată un creÅŸtin nu primeÅŸte o astfel de credinţă.

Alta este credinÅ£a creÅŸtină despre moarte. Ce credem ÅŸi ce învăţăm noi, creÅŸtinii, despre moarte? ÃŽntâi de toate trebuie să reÅ£inem că moartea nu intră în planul creaÅ£iei lui Dumnezeu. DeÅŸi este rânduit oamenilor să moară (Evrei 9, 27) ÅŸi nu este om care să nu vadă moartea (Ps. 88. 48), totuÅŸi Dumnezeu nu a făcut moartea (Intelep. 1, 13). „Chipul” Său întipărit în om nu este ÅŸi nu poate să fie muritor. Nici nu este un Dumnezeu al morÅ£ilor. Moartea e un rău ÅŸi răul nu e de la Dumnezeu. Răul este din lume, de la fiinÅ£ele libere, de la îngerii răi ÅŸi de la oamenii neascultători. Tot ce este rău în lume, „pofta trupului ÅŸi pofta ochilor – care zămislindu-se naÅŸte păcatul – ÅŸi trufia vieÅ£ii, nu este de la Tatăl, ci este din lume” (1 In. 2, 16; Fac. 1, 15).

Moartea a intrat în lume prin pizma diavolului (Fac. 3; Intelep. 2. 23-4) şi prin greşeala lui Adam (Fac. 3, 19; I Cor. 15, 21-2); e urmarea mândriei şi a neascultării (Fac. 2, 17). Printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea (Rom. 5, 129. Pofta a zămislit, liber, păcatul şi păcatul săvârşindu-se a născut moartea (lac. 1, 15).

Prin urmare, moartea este pedeapsa, plata păcatului (Rom. 6, 23), este otrava moÅŸtenită de toÅ£i oamenii de la Adam, „în care toÅ£i au păcătuit” (Rom. 5. 12). De atunci toÅ£i oamenii mor; ÅŸi cei buni ÅŸi cei răi. ÅŸi cei mari ÅŸi cei mici, ÅŸi cei bogaÅ£i ÅŸi cei săraci. Când Dumnezeu îşi retrage duhul din făpturile Sale, toate mor ÅŸi se prefac în ţărână (Ps. 103. 29). Trupul se întoarce în pulberea pământului din care a fost luat, iar sufletul se întoarce la Dumnezeu care l-a dat (Ecl. 12, 7).

Dar   Dumnezeu   nu   numai   nu   crează,   dar   nici   nu voieÅŸte moartea (Iez. 18. 23, 32, 11; II Petru 3, 9). El voieÅŸte ca toÅ£i oamenii  să se mântuiască ÅŸi să vină la cunoÅŸtinÅ£a adevărului (I  Tim. 2, 4). ÃŽn vederea scăpării de moarte s-a întrupat Fiul, a pătimit, S-a răstignit, S-a îngropat ÅŸi a înviat, „ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaÅ£a veÅŸnică” (In. 3, 16). Numai El ne scapă de la moarte, pentru că numai în El este mântuire (Fapte 4.   10-12).  Oricine  crede în  El  ÅŸi păzeÅŸte poruncile Lui nu piere, nu va vedea moartea în veac, nu va muri în veac (In. 3, 16; 8, 51; 11, 26). El eliberează omenirea din frica morÅ£ii (Evrei 2, 15), El nimiceÅŸte opera morÅ£ii (I Cor. 15. 26; 54-7; II Tim. 1,10), El cel dintâi, prin înviere, a scăpat de sub stăpânirea morÅ£ii (Rom. 6. 9).

Astfel, pentru cei ce mor în Hristos nu este moarte, ci fericire. Pentru aceÅŸtia se scrie: FericiÅ£i cei morÅ£i… întru Domnul (Apoc. 14. 13). Pentru creÅŸtini viaÅ£a e muritoare ÅŸi moartea nemuritoare. Pentru creÅŸtini moartea a fost înghiÅ£ită de biruinţă (I Cor. 15. 54). Pentru creÅŸtini moartea e somn (Mt. 9, 23), adormire (In. 11,11-14; Fapte 7, 60; 13, 36; I Cor. 15, 18; II Petru 3, 4), odihnă (Ps. 114, 7), stricarea cortului ÅŸi mutarea locuinÅ£ei pământeÅŸti în locaÅŸurile cereÅŸti (II Cor. 5, 1-5), ieÅŸire din lumea aceasta (II Petru 1. 13-15), despărÅ£ire (II Tim. 4, 6), umbră ÅŸi întuneric (Iov 10. 21-2; 38, 17; Mt. 4. 16), darea duhului (Ier. 15. 9; Plâng. 2, 12), pace, mutare la viaţă, întoarcere la Dumnezeu, etc. DrepÅ£ii după moarte se odihnesc (Iov 3. 17; Apoc. 14, 13), se mângâie (Lc. 16, 25), se desfătează duhovniceÅŸte în cer (II Cor. 5, 1-10). împreună cu Domnul (I Tes. 4. 16-18) ÅŸi au parte de cununa cea neveÅŸtejită a dreptăţii (I Tim. 4, 8; I Petru 5, 4), a măririi (Rom. 8. 21) ÅŸi a vieÅ£ii veÅŸnice (Fac. 1,12; Apoc. 2, 10). PăcătoÅŸii se osândesc, au o moarte cumplită, fără nădejde, ca ÅŸi dobitoacele.

Aceasta e credinţa creştină despre moarte, credinţa care ne învaţă să nu credem în moarte, ci să ne temem de osânda care aşteaptă pe păcătoşi dincolo de durerea morţii.

ÃŽnvaţă ÅŸtiinÅ£a sau natura altceva decât religia, despre moarte? Nu!… ÅžtiinÅ£a ne învaţă că în lume nimic nu se pierde, nimic nu moare, ci totul se schimbă, se miÅŸcă ÅŸi se transformă. Natura întăreÅŸte la fiecare pas legea ÅŸi învăţătura aceasta. Iată câteva pilde: sămânÅ£a dacă nu putrezeÅŸte, nu rodeÅŸte; dacă moare încolÅ£eÅŸte, creÅŸte. înfloreÅŸte ÅŸi rodeÅŸte. – Cine ar trăi într-o toamnă sau iarnă veÅŸnică, nu ÅŸi-ar putea închipui primăvara, cum nu-ÅŸi pot închipui orbii lumina. Iarna toate mor, primăvara învie. – Soarele când apune nu moare, ci trece ÅŸi luminează alte orizonturi. – Păsările călătoare se duc iarna în locuri calde. Cine le arată drumul? Firea lor, instinctul. AÅŸa ÅŸi omului îi spune inima: eÅŸti călător spre patria cerească. Instinctul păsărilor nu înÅŸeală. Nici inima. Dorul ei cel mai aprins este nemurirea ÅŸi fericirea Iară margini ÅŸi tară de sfârÅŸit. Inima este natura noastră, instinctul nostru ceresc, care funcÅ£ionează tot aÅŸa de sigur, ca ÅŸi instinctul animalelor.

Natura nici nu cunoaÅŸte moartea. In fiecare frunză care putrezeÅŸte ÅŸi în fiecare corp care se descompune, lucrează o forţă care numai schimbă forma, nu nimiceÅŸte sâmburele ÅŸi puterea vieÅ£ii. Pentru natură moartea este „nenaturală”; este „venetică”, „străină” ca ÅŸi un hoÅ£ într-o livadă. „Protestul naturii împotriva morÅ£ii   este   mai   tare   decât   toate   îndreptăţirile   forÅ£ate   ale filosofiei, despre moarte” (N. Velimirovici).

Aşadar nici ştiinţa nici religia, nici Dumnezeu, nici natura, nu ne vorbesc despre moarte ca despre punctul şi pasul ultim al vieţii. Cu omul se întâmplă într-o oarecare măsură ca şi cu lemnul: după ce se taie se constată dacă e bun de ceva (unelte, construcţie, etc.) sau numai pentru foc. După moarte se va constata şi cu omul dacă a fost un stâlp de cârciumă sau un stâlp de biserică.

Aceste gânduri despre moarte ni le insuflă sărbătoarea „Adormirea Maicii Domnului”. Zicem „adormire” nu „moarte”, pentru că aÅŸa e creÅŸtineÅŸte. Dumnezeu nu ne-a făcut să murim, ci să trăim; ÅŸi nu o viaţă scurtă, ci una veÅŸnică. Dacă Dumnezeu ar fi făcut pe om muritor, în înÅ£elesul obiÅŸnuit al cuvântului, ar fi mai slab ca omul (spune într-o predică P.S.S. Părintele Episcop Andrei). Omul face lucruri care Å£in mii de ani, pe când viaÅ£a lui e aÅŸa de scurtă…
Gândul care trebuie să ne cutremure pe noi muritorii este nemurirea, nu moartea; veÅŸnicia nu vremelnicia. Cum ne pregătim noi pentru viaÅ£a dincolo de moarte ÅŸi de mormânt? Priveghem?… Ascultăm noi strigătul: Adu-Å£i aminte că vei muri (memento mori)!… Suntem împăcaÅ£i cu toÅ£i oamenii ÅŸi cu Dumnezeu?… AÅŸteptăm noi moartea spovediÅ£i ÅŸi cuminecaÅ£i cu Trupul ÅŸi Sângele Domnului?… Suntem gata oricând să dăm răspuns bun la înfricoÅŸata judecată a lui Hristos?…
Iată la ce ne cheamă Biblia şi Biserica (întemeiată pe dogma învierii Mântuitorului), viaţa şi adormirea Maicii Domnului, ca şi dorul cel mai curat şi mai adânc al inimii voastre. Să fim gata, pregătiţi creştineşte pentru ceasul morţii, pentru clipa când trecem peste pragul veşniciei.

Aminte  să  ne  fie  înţelepciunea  cuprinsă  în  troparul adormirii:

„ÃŽntru naÅŸtere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai la Viaţă, fiind Maica VieÅ£ii, ÅŸi cu rugăciunile tale mântuieÅŸti din moarte sufletele noastre”.

Lasă un răspuns