Sari la conținut

Sf.Nicolae Velimirovici_Duminica Samarinencei

din “Predici“ , Sfantul Nicolae Velimirovici

24. DUMINICA A V-A DUPÄ‚ PAÅžTI

EVANGHELIA DESPRE DÄ‚TÄ‚TORUL DE APÄ‚ VIE ÅžI FEMEIA SAMARINEANCÄ‚

„ÃŽn ce chip doreÅŸte cerbul izvoarele apelor, aÅŸa Te doreÅŸte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. ÃŽnsetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni ÅŸi mă voi arăta feÅ£ei lui Dumnezeu?”
(Psalm 41:1-2)

Acesta nu este strigătul omului sărac şi simplu, care nu are nici o cale ca să-şi curăţească sufletul cu înţelepciunea omenească, cunoaşterea şi îndemânările lumeşti, filozofia şi arta cea lumii: cunoaşterea firelor frumoase din care se ţes vieţile şi firea oamenilor.

Nu este aşa; ci este strigătul trist şi curat al împăratului, bogat în bogăţii pământeşti, isteţ la minte, nobil în mişcările inimii, şi puternic în tăria şi lucrările voii sale.

Curăţind sufletul cu toate astea, pe care le râvneşte sufletul care nu este liber în această lume, Împăratul David a simţit îndată că setea sa duhovnicească nu era doar de nepotolit, ci sporise la asemenea măsură, că toată această lume materialnică nu era în stare cu nici un chip să pună stăpânire pe el.

Atunci El S-a simÅ£it în această lume, „în pământ pustiu ÅŸi neumblat ÅŸi fără de apă” (Psalm 62:3), ÅŸi a strigat către Dumnezeu ca spre singurul Izvor de băutură nemuritoare, după care tânjeÅŸte sufletul care are judecată ÅŸi s-a trezit. „ÃŽnsetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni ÅŸi mă voi arăta feÅ£ei lui Dumnezeu?”

Nu este nevoie să dovedim că hrana cea trupească nu poate astâmpăra sufletul omului, nici că băutura trupului nu poate potoli setea sufletului. Dar până şi tot acest duh al vieţii, care străluceşte prin toate lucrurile făcute, dându-le viaţă şi armonie, este întru neputinţă de a hrăni şi înviora sufletul.

Trupul primeşte hrană în chip nemijlocit, care este în esenţă de acelaşi fel cu trupul. Trupul este din ţărână, şi hrana pentru trup este tot din ţărână. De aceea trupul se simte bine în lume, unde se află cele ce sunt asemenea lui.

Dar sufletul se află în suferinţă; el este îngreţoşat şi se împotriveşte ca să primească hrană în chip mijlocit, şi această hrană este diferită de suflet. De aceea, sufletul se simte în această lume ca într-o ţară străină, printre străini.

Faptul că sufletul nu are moarte, şi că, în esenţa lui, îşi are sălaş în lumea cea fără de moarte, se dovedeşte prin faptul că, în lumea aceasta pământească, el se simte călător nemulţumit într-o ţară străină, şi că nimic din lumea aceasta nu-l poate hrăni deplin şi nu-l poate înviora.

Şi chiar dacă sufletul ar putea turna în el întreaga lume ca pe un pahar cu apă, setea lui nu numai că nu s-ar potoli ci ar spori cu siguranţă. Pentru că atunci n-ar mai rămâne în el nici măcar o singură scânteie închipuită de nădejde, dincolo de dealul următor, care să lumineze un nebănuit izvor de apă.

Sufletul omului este viu; viu ÅŸi veÅŸnic însetat de viaţă; ÅŸi nimic nu-i poate astâmpăra setea decât viaÅ£a: viaÅ£a cea dintâi, nemijlocită. Dar asemenea viaţă se află în Dumnezeu, în Dumnezeul Cel viu, numai în El. „ÃŽnsetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu!”

Acesta nu este numai un psalm, ci este un simplu fapt, precum gâtul uscat al leului însetat care rage în deşert, şi al cărui răget poate să pară păsărilor din oaze ca un cântec, deşi pentru leu nu este cântec ci strigăt de ajutor.

„ÃŽnsetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu!” Acestea nu sunt cuvintele poetului ci ale călătorului însetat „în pământ gol ÅŸi uscat, unde nu se află apă”; nu cântăreÅ£ul este cel care îşi potriveÅŸte cuvintele acestea, ci omul care este poate cel mai pătrunzător, ÅŸi cu putere de înÅ£elegere a sufletului omenesc în istoria lumii.

Omule, dacă te gândeşti vreodată că hrana şi băutura trupească pot să-ţi hrănească şi învioreze sufletul, te vei afla atunci pe treapta pe care se găsesc animalele de casă şi cele sălbatice de pe dealuri.

Dacă ai trecut de această treaptă, şi nădăjduieşti ca sufletul tău să poată fi hrănit şi înviorat de înţelepciunea omului şi de frumuseţea acestei lumi, atunci te vei afla pe treapta omului cu experienţa şi întregimea înjumătăţită. Aşa cum socoteala cea dintâi era prostească, tot la fel această nădejde este neroditoare. Căci pe treapta a doua, socotiţi răgetele şi strigătele lumii însetate ca fiind cântece şi veselie, o silire de potolire a setei cuiva prin însetarea altora.

Dacă ai trecut de cea de a doua treaptă, ÅŸi ai simÅ£it o sete de negrăit, pe care nu o poate stăvili nici un lac din lume – care nu se poate stinge nici de către întregul ocean al lumii – atunci eÅŸti cu adevărat un om călit ÅŸi pregătit, eÅŸti un om adevărat. Numai la această treaptă  de sete duhovnicească nepotolită, vei înÅ£elege deplin Evanghelia de astăzi.

„Deci a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său”.

Întreaga regiune dintre Iudeea şi Galileea era numită Samaria, luându-şi numele de la dealul Samariei. Drumul dintre dintre Ierusalim şi Galileea trece încă prin Sihar (numită acum Askar), lângă Sichem (Nablus). Iată, era o parte de câmp pe care o cumpărase Iacov de la fiii lui Hemor, înălţând acolo un jertfelnic şi i-a pus numele El-Elohe-Israel (Dumnezeul cel Puternic al Israelului) (Facerea 33:19-20).

Mai târziu, Iacov a lăsat această parte de câmp fiului său Iosif, care, a fost îngropat aici (Iosua 24:32). Este cetatea care dă însemnătate satului din apropiere, dar în cazul acesta este invers: satul lui Iosif este mai cunoscut decât cetatea Sihar – ÅŸi de aceea Evanghelistul spune că cetatea se afla lângă sat.

„Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas”.

Pentru că strămoÅŸul nostru Iacov trăia împreună cu vitele sale lângă această fântână – tocmai pentru că el însuÅŸi a săpat-o ÅŸi a zidit-o – aÅŸa ÅŸi-a aflat fântâna numele. Ostenit de urcuÅŸul dinspre Ierusalimul râpos ÅŸi neroditor, Domnul S-a aÅŸezat lângă această fântână ca să se odihnească.

Ceasul al ÅŸaselea, în răsărit, este mijlocul zilei. Domnul ostenit fiind, a ajuns în locul acela, în cea mai mare căldură a zilei. El era „ostenit de călătorie”, săvârÅŸind mântuirea noastră, căci mai târziu S-a aflat pe Cruce, plin de sânge de la rănile Sale, ÅŸi încovoiat de durere – tot pentru mântuirea noastră.

Dar de ce nu a călătorit El noaptea, pe răcoare?

Pentru El, nopţile erau pentru rugăciune.

Şi dacă cu acest prilej El ar fi călătorit noaptea, Evanghelia ar fi fost mai scurtă cu o întâmplare fără de asemănare, şi cu descoperirea cea mai plină de învăţăminte, şi mai mântuitoare.

El a călătorit ziua, pe jos, urcând poteci râpoase, în vremea arşiţei, obosit şi însetat, pentru că se grăbea să folosească fiecare clipă a vieţii Sale pe pământ, atât din zi cât şi din noapte, pentru binele şi mântuirea noastră.

„Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau”.

Se observă mai ales că femeia era samarineancă, căci iudeii îi socoteau pe samarineni păgâni.

„Dă-Mi să beau”, îi spune Domnul. El era obosit ÅŸi însetat, de unde înÅ£elegem limpede că trupul Său era trup real omenesc, iar nu cum gândeau oarecari eretici. AÅŸa cum din trupul Său se vărsau lacrimi de durere pentru oameni, ÅŸi aÅŸa cum suferea durere pe Cruce, tot aÅŸa simÅ£ea nevoia să mănânce ÅŸi să bea.

Este adevărat că El putea, dacă dorea, să biruiască ÅŸi să se lepede de această nevoie, prin puterea Sa Dumnezeiască, pentru lungime de vreme mai îndelungată, ÅŸi chiar pentru vremea întreagă a vieÅ£ii Sale pământeÅŸti; dar atunci, cum putea fi văzut El ca fiind om adevărat; „cum să fie El întru toate … să Se asemene fraÅ£ilor, ÅŸi cum îi putea numi El fraÅ£i” (Evrei 2:17)?

Cum ne putea învăţa El suferinţa şi îndurarea răbdătoare dacă nu ar fi suferit şi îndurat El Însuşi?

Şi apoi, biruinţa Lui de la urmă ar fi avut acea strălucire care ne întăreşte şi ne luminează în durerile vieţii, dacă nu le-ar fi îndurat El pe toate, şi toate acestea întru cea mai mare măsură?

Desigur că vine întrebarea: „Cum se face că El, care era în stare să înmulÅ£ească pâinea ÅŸi să meargă pe apă ca pe pământ, nu putea în această călătorie lungă, cu un singur cuvânt întru tărie – da, chiar un gând – să scoată izvor de apă din stâncă sau din nisip, ÅŸi să-Åži potolească setea?” Cu adevărat ÃŽi stătea Lui aceasta în putere.

Moise a făcut aceasta în pustie; mulţi sfinţi au făcut aceasta în numele Lui de-a lungul istoriei Bisericii; atunci, cum nu este aceasta cu putinţă la El? El putea aceasta dar nu a voit.

El nu a săvârÅŸit niciodată nici măcar o singură minune pentru El – să Se hrănească, să Se odihnească sau să Se îmbrace. Toate minunile Sale erau pentru alÅ£ii.

În viaţa Sa nu se află nici un pic de umbră de iubire de Sine.

Chiar pe vremea când era Prunc, a fugit dinaintea sabiei lui Irod, dar aceasta nu a fost pentru El, ci pentru oameni. Vremea Lui nu venise. Cu toate acestea, când Îşi terminase lucrarea printre oameni, El nu a fugit de moarte, ci a mers ca să o întâmpine.

Iubirea fără margini pentru oameni, nedespărţită de înţelepciunea fără margini, a insuflat şi a îndrumat toate cuvintele Domnului Iisus, toată lucrarea Lui şi fiecare faptă a Lui din viaţa Sa pământească.

„Dă-Mi să beau.” Ziditorul cercetează aceasta la zidirea Sa. Aceste cuvinte răsună de-a lungul celor două mii de ani; pentru că El nu a spus aceste cuvinte numai pentru femeia samarineancă, ci tuturor neamurilor până la sfârÅŸitul veacurilor.

„Dă-Mi să beau”, ne spune El astăzi fiecăruia dintre noi. El – Făcătorul apei ÅŸi Orânduitorul mărilor ÅŸi oceanelor, râurilor ÅŸi izvoarelor – nu spune aceasta pentru că El este însetat de apă, ci pentru că El însetează după voirea ÅŸi iubirea noastră cea bună.

Dăruind Lui, noi nu dăruim din ceea ce este al nostru, ci din al Lui.

Fiecare pahar cu apă de pe pământ este al Lui, căci El l-a făcut; şi fiecare pahar cu apă bună, pe care noi îl dăm unuia dintre fraţii Săi mai mici, El l-a plătit cu sângele Său de mare preţ.

Totuşi, în smerenia Sa neasemuită, El nu cere apă de la femeie precum Plăsmuitorul de la plăsmuire, ci aşa cum cere un om de la altul, arătându-Şi smerenia şi fiind mărturisitor în chipul acesta pentru firea Sa omenească strâmtorată şi săracă. În sfârşit, El face aceasta ca să ne înveţe pe noi ca să slujim cu milă. Omul are dreptul să ceară de la altul, dar are şi datoria de a-l sluji pe altul şi de a avea milă de acela.

„Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde”.

Atunci, Domnul nu era numai obosit şi însetat ci şi flămând, ca şi ucenicii Săi.

Aceasta este încă o dovadă a adevăratei Sale umanităţi şi a păzirii Sale înţelepte de a face minuni într-o împrejurare în care minunea nu ar fi fost de vreun ajutor în lucrarea de mântuire. Evanghelistul vorbeşte despre lipsa ucenicilor pentru a lămuri de ce Domnul a cerut femeii apă. Fiindcă, dacă ucenicii ar fi fost acolo, ar fi adus ei apă şi nu s-ar mai fi pomenit de femeie.

Totuşi, Dumnezeu a voit să rânduiască această împrejurare pentru a ne învăţa pe noi, aşa încât atunci când vedem pe vrăjmaşul nostru, la nevoie, să-l ajutăm. Şi atunci când poporul nostru se află în vrăjmăşie cu popoarele vecine, noi să nu lărgim această vrăjmăşie la fiecare om al acelui popor, ci, este de datoria noastră ca, într-o anumită împrejurare, să ajutăm pe fiecare om care se află în nevoie, fără să ne intereseze dacă omul acela face parte din poporul nostru sau nu.

„Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, Care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii”.

Această femeie avea în vedere ceea ce  era obişnuit pe vremea aceea, că omul trebuie să urască nu numai poporul vrăjmaş ci şi pe fiecare om al acelui popor. În pilda samarineanului celui bun, Domnul a arătat ura iudeilor faţă de samarineni, şi această împrejurare lămureşte ura samarinenilor faţă de iudei.

Pentru a rupe hotarele urii dintre un popor şi altul, trebuie mai întâi să rupem hotarele urii dintre un om şi altul.

Aceasta este singura cale cu dreaptă judecată pentru tămăduirea oamenilor de marea boală a urii unora faţă de alţii.

„Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie”.

„Darul lui Dumnezeu” se poate înÅ£elege în sens materialnic ÅŸi duhovnicesc.

ÃŽn sens materialnic, prin „darul lui Dumnezeu”, trebuie să se înÅ£eleagă tot ceea ce Dumnezeu, în bunătatea Sa, a făcut ÅŸi a dat omului pentru ajutor ÅŸi folos. Dacă tu, femeie, ai ÅŸti că această apă nu este samarineancă sau evreiască, ci a lui Dumnezeu; ÅŸi că, atunci când Dumnezeu a făcut această apă, El nu a numit-o „pentru samarineni” sau „pentru iudei”, ci „pentru oameni”, tu scoÅ£i această apă – cu înfiorare – ca pe darul lui Dumnezeu, ÅŸi o dai unui om însetat ca să bea – cu ÅŸi mai mare înfiorare – ca pe zidirea lui Dumnezeu.

Întrucât lumea întreagă este darul lui Dumnezeu pentru om, şi omul este darul lui Dumnezeu pentru lume.

ÃŽn sens duhovnicesc, „darul lui Dumnezeu” este ÃŽnsuÅŸi Domnul Hristos.

Dând toată această lume văzută omului, Dumnezeu, în iubirea Sa, El Se dăruieşte pe Sine. Dacă tu, femeie, ai şti ce dar de mare preţ a dat Dumnezeu iudeilor şi samarinenilor, şi toate celelalte popoare fără excepţie, ţi s-ar cutremura sufletul, ai plânge de bucurie, ai rămâne fără grai la pilda cea vie, şi nu ai cuteza să te gândeşti la răutatea şi ura dintre iudei şi samarineni.

Mai mult, dacă trebuia să Å£i se descopere toate tainele cele ascunse ale Celui care vorbeÅŸte cu tine, pe care tu ÃŽl socoteÅŸti, pe dinafară, după înfăţiÅŸarea trupească, un om obiÅŸnuit ÅŸi, după îmbrăcămintea ÅŸi vorba Sa, ca pe un iudeu, „tu ai fi cerut de la El, ÅŸi Å£i-ar fi dat apă vie”.

Prin „apă vie”, Domnul vrea să spună puterea harică ÅŸi dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt, pe care L-a promis El credincioÅŸilor. „Cel ce crede în Mine, … râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-L primească acei ce cred în El) (Ioan 7:38-39). NeînÅ£elegând nimic din aceasta, femeia spune:

„Doamne, nici găleată nu ai, ÅŸi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eÅŸti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov,care ne-a dat această fântână ÅŸi el însuÅŸi a băut din ea ÅŸi fiii lui ÅŸi turmele lui?”

Tu nu ai slujitori; tu nu ai găleată – ÅŸi fântâna e adâncă; cum vei scoate Tu apa cea vie? Sub haina trupului omenesc, Domnul i Se arăta femeii ca un om obiÅŸnuit, lipsit de ajutor. „Apa cea vie”, atunci ca ÅŸi acum, era numele dat apei de izvor, spre deosebire de apa de ploaie, strânsă în puÅ£uri ÅŸi cisterne.

Dar există apă în fântână care se mai poate numi ÅŸi „apă vie”, dacă fântâna primeÅŸte apă de un izvor. Acesta se află la fundul fântânii, acolo unde curge apa ca să umple fântâna. La început femeia se gândeÅŸte la fundul fântânii, acolo unde curge apa. Dar, într-o clipă i-a venit gândul care a îndemnat-o să întrebe: „Nu cumva eÅŸti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov?” Cu alte cuvinte: poÅ£i face Tu un alt izvor de apă, pe lângă acesta? StrămoÅŸul nostru Iacov nu a făcut această fântână, ci numai a zidit-o ÅŸi a îngrădit-o. Dacă Tu ai putea face un izvor, o apă curgătoare, aceea ar fi „apă vie” cu totul, ÅŸi atunci Tu ai fi mai mare decât părintele nostru Iacov. EÅŸti Tu mai mare decât el? Fântâna lui Iacov are atât de multă apă că el însuÅŸi a băut din ea “şi fiii lui ÅŸi turmele lui“, ÅŸi noi toÅ£i care locuim prin împrejurimi, ÅŸi toÅ£i călătorii ÅŸi vizitatorii, ÅŸi aceasta este de multe veacuri. Åži apa din această fântână nu a secat niciodată. PoÅ£i face Tu un lucru mai mare decât acesta?

În aceste cuvinte ale femeii samarinence se arată pe de o parte, mândria pentru strămoşul lor Iacov; şi pe de altă parte, ceva mai mult decât îndoială, chiar batjocură faţă de Domnul Iisus.

Batjocura nu era atât de grosolană ÅŸi de largă ca la învierea fiicei lui Iair – “când ei râdeau de El “ (Matei 9:24) – dar totuÅŸi era o batjocură mijlocită ÅŸi ascunsă cu dibăcie.

Dar Domnul, care Se pune pe Sine pentru a scoate pe oameni din murdăria păcatului, este pregătit să rabde batjocură atât de la oameni cât şi de la draci. El nu mustră femeia pentru această batjocură usturătoare, ci merge mai departe pentru mântuirea sufletului ei.

“Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică“.

Domnul nu-i răspunde femeii aşa cum se aşteaptă ea. El nu îi spune ei cu cât este mai mare decât Iacov. El vede pricina înţelegerii greşite dintre El şi femeie, pe care femeia nu o vede. Această înţelegere greşită vine din aceea că El vorbeşte despre apa duhovnicească, dătătoare de viaţă, pe când femeia, învăţată să gândească numai cu înţelegerea cea pământească, a simţurilor, are în mintea ei numai apa pe care o poate vedea, menită de Dumnezeu pentru potolirea vremelnică a setei celei trupeşti.

Apa cea vie despre care vorbeşte Domnul este dătătoare de viaţă, har sfânt şi înviorează sufletul, ducând către viaţa veşnică, încă de aici de pe pământ. Când acest har dătător de viaţă intră în om şi îl face de mare preţ, deschide în el un izvor nesecat de viaţă, bucurie şi tărie mare.

“Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot“.

Femeia încă nu înţelege bine, gândindu-se la izvorul de apă pământească. În cel mai bun caz, ea s-ar fi putut gândi la Hristos ca la un vrăjitor, putând face o minune prin vrăjitorie. Pentru a-i strica această socotinţă omenească a femeii, Domnul îndreaptă îndată discuţia către altceva cu totul diferit.

“Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus“.

El spune aceasta pentru a o învăţa pe femeie să-ÅŸi facă socotinţă duhovnicească, nu trupească; Domnul crede că este înÅ£elept să nu facă nici o minune în faÅ£a femeii, ci ca să Se arate ca înainte văzător ÅŸi prooroc – acest lucru având acelaÅŸi lucrare mare ca ÅŸi facerea de minuni. „Mergi ÅŸi cheamă pe bărbatul tău.” Domnul ÅŸtie că ea nu are bărbat, dar vrea să audă răspunsul ei, pregătind-o pentru o zdruncinătură neaÅŸteptată prin atotcunoaÅŸterea ÅŸi dreapta socoteală a Lui.

„Cinci bărbaÅ£i ai avut” – această grăire este destul de uimitoare pentru femeie, dar când aude taina ei plină de vinovăţie, pe care voia să o Å£ină ascunsă: „ÅŸi cel pe care îl ai acum nu-Å£i este bărbat” – aceasta trebuie să lucreze asupra ei precum trăsnetul din senin. Dar nu mustra pe femeia samarineancă,

O, suflet CreÅŸtin; nu o mustra pe ea, ci întreabă-te pe tine: „Cine este bărbatul meu?” Nu ai avut deja cinci sute de bărbaÅ£i? Bărbatul tău de acum nu este altul decât bărbatul tău în lege?

Sufletul este biserică, şi capul Bisericii este Domnul Hristos; cu alte cuvinte, mirele sufletului Creştin este Domnul Însuşi.

Dacă te ţii numai în această lume a simţurilor, logodindu-te şi însoţindu-te cu aceasta prin cele cinci simţuri ale tale, atunci, o, suflete, te afli cu adevărat în aceeaşi stare de păcat şi de nepizmuit ca aceea în care se afla femeia samarineancă. Dacă ai primit înşelare de la simţurile tale, de la bucuria dată de simţuri, te-ai lepădat întru adevăr de simţurile tale. Atunci, simţurile tale s-au făcut precum sunt cinci bărbaţi morţi, în vreme ce ai plecat să trăieşti împreună cu cel de al şaselea bărbat care nu-ţi este bărbat întru lege, următorul celorlalţi cinci care cuprind înţelegerea simţurilor tale. Aceasta este toată minciuna şi murdăria pe care simţurile tale le-a adunat în tine, le-a strâns ca pe o grămadă de gunoi.

Vorbirea dintre Domnul şi femeia samarineancă este o vorbire între Dumnezeu, care are credinţă, şi sufletul care este fără credinţă. Această vorbire are pentru tine un înţeles.

Este vorbirea între Mirele Cel ceresc şi mireasa Sa, sufletul omului.

Nu vezi că tocmai pentru aceasta a avut Domnul vorbirea cu femeia samarineancă despre bărbatul ei? El putea să aibă cu ea o altă vorbire şi S-ar fi putut arăta ei ca înainte văzător şi prooroc, prin alte căi. El putea descoperi alte ascunzişuri ale ei, sau vreun lucru ascuns sau altul al părinţilor ei, sau al celor din preajma ei din Sihar, cunoaşterea acestora ar fi surprins-o şi uimit-o pe femeie în acelaşi chip.

Dar El dinadins a avut această vorbire cu femeia despre bărbatul ei, pentru că această vorbire îţi este spusă şi ţie, suflete Creştin; ţie şi tuturor sufletelor pe care le-a zidit Dumnezeu dintru începuturi, şi pe care le va zidi până la sfârşitul veacurilor.

O, suflete, întrebarea despre bărbatul tău este cea mai însemnată pentru tine, cea mai însemnată şi cea mai hotărâtoare prin urmări.

Cu oricare te însoţeşti, tu te faci una cu acela. Dacă cel ce te însoţeşte pe tine este lumea, tu vei fi dus la pierzare de lume. Dacă cel ce te însoţeşte pe tine este păcatul, împreună cu păcatul vei muri. Dacă cel ce te însoţeşte pe tine este diavolul, vei fi împreună cu el toată veşnicia. În toate aceste cazuri, zi şi noapte, tu vei bea apa care te va face şi mai însetată.

Numai dacă Îl recunoşti pe Domnul Hristos ca pe Bărbatul tău întru lege, şi te logodeşti cu El cu credinţă şi iubire, vei bea apa cea vie, de la care nu vei mai înseta şi pe care vei pluti în Împărăţia cea cerească şi în viaţa cea veşnică.

Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Domnul dinadins urmăreşte să atingă o coardă duhovnicească din sufletul femeii samarinence. El izbuteşte aceasta, atingând trecutul ei.

În femeia în care mai înainte fusese lucrătoare numai înţelegerea pământească, prin simţuri, care, până acum, fusese adormită de narcoza înţelegerii prin ajutorul simţurilor ei, începe de îndată să se trezească. Şi astfel ea mai întâi Îl recunoaşte pe Hristos ca prooroc. Asta este destul pentru început. Îndată după asta, interesul ei pentru lucruri duhovniceşti sporeşte foarte grabnic. Ea pune o întrebare Domnului, care era de mare interes în acea vreme. Neînţelegerile neschimbate dintre samarineni şi iudei cu privire la locul în care trebuie să I se dea slavă lui Dumnezeu.

Care loc de închinăciune este mai bine plăcut lui Dumnezeu, unde oamenii să-I aducă Lui slavă: pe muntele Samariei sau în Ierusalim?

Cine este adevărat măritor ÅŸi adevărat om al rugăciunii: cel care face închinăciuni ÅŸi se roagă aici sau cel care face închinăciuni ÅŸi se roagă acolo? „PărinÅ£ii noÅŸtri se închinau în acest munte.” Femeia nu spune „noi”, ci „părinÅ£ii noÅŸtri”, pentru a da preÅ£uire mai mare acestui munte, ÅŸi îndreptăţire mai mare samarinenilor din vremea ei. E ca ÅŸi cum vrea să spună: noi nu am ales acest loc de închinăciune către Dumnezeu, ci părinÅ£ii noÅŸtri, ÅŸi ei erau mai mari ÅŸi mai aproape de Dumnezeu decât noi. Åži acum, ca ÅŸi atunci, Domnul nu răspunde femeii cu „da” sau „nu”.

El lucrează spre trezirea ÅŸi aprinderea sufletului ei. „Femeie, crede-Mă …”. Crede-Mă pe Mine, nu pe cei care îţi vorbesc despre slăvirea fie pe acest munte fie în Ierusalim. Domnul foloseÅŸte dinadins cuvântul „Tată”, în loc de „Dumnezeu”, ori „zei” (samarinenii se închinau atât lui Dumnezeu cât ÅŸi zeilor) pentru ca femeia să ÅŸtie că, începând cu această înÅ£elegere nouă a lui Dumnezeu ca Tată, va fi ÅŸi o slăvire nouă.

Mărirea Tatălui nu depinde de un anume loc, şi astfel, va trebui să se lepede de această întregime crâncenă atât din partea iudeilor cât şi din partea samarinenilor. În felul acesta, Domnul prooroceşte ceva ce se va împlini foarte curând, prin venirea Sa în lume.

Chiar ÅŸi aÅŸa El socotesc la fel de primejdioase ambele chipuri de întregime, ÅŸi prooroceÅŸte sfârÅŸitul ambelor, dând o anumită întâietate iudeilor faţă de samarineni privitor la cunoaÅŸterea lui Dumnezeu. „Voi vă închinaÅ£i căruia nu ÅŸtiÅ£i; noi ne închinăm Căruia ÅŸtim.”

Domnul este conÅŸtient că femeia ÃŽl priveÅŸte ca pe un iudeu, ÅŸi astfel El vorbeÅŸte ca un iudeu. Voi samarinenii nu ÅŸtiÅ£i cui vă închinaÅ£i, pentru că voi vă închinaÅ£i multor zei ÅŸi idoli; voi recunoaÅŸteÅ£i Dumnezeirea Dumnezeului lui Avraam ÅŸi al lui Iacov, dar pe lângă aceasta voi aduceÅ£i jertfă multor idoli asirieni ÅŸi babiloneni. Cel puÅ£in iudeii ÅŸtiu că există un singur Dumnezeu, chiar dacă aceÅŸtia ÃŽi slujesc Lui, ca ÅŸi tine, cu inimile învârtoÅŸate, cu minÅ£ile întunecate ÅŸi cu obiceiuri care nu mai sunt bune. TotuÅŸi, „mântuirea din iudei este”; cu alte cuvinte, Mesia Se va naÅŸte din iudei, ÅŸi prin El va veni mântuirea lumii. Aceasta s-a făgăduit strămoÅŸilor ÅŸi s-a spus mai dinainte de către prooroci, ÅŸi aceasta a pregătit Rânduiala lui Dumnezeu – ÅŸi aÅŸa a ajuns să se împlinească.

„Dar vine ceasul ÅŸi acum este, când adevăraÅ£ii închinători se vor închina Tatălui în duh ÅŸi în adevăr, că ÅŸi Tatăl astfel de închinători ÃŽÅŸi doreÅŸte. Duh este Dumnezeu ÅŸi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh ÅŸi adevăr.”

Închinăciunea samarinenilor către Dumnezeu este mincinoasă, pentru că ei nu ştiu cui să se închine. Cu toate acestea, închinăciunea din Ierusalim este numai o umbră a adevăratei slăviri a lui Dumnezeu, umbra bunurilor viitoare (Evrei 10:1). Dar minciuna şi umbra vor dispărea în curând, şi în locul lor se va aşeza adevărata slăvire a lui Dumnezeu.

S-a născut Soarele zilei celei noi, ÅŸi această nouă zi se iveÅŸte mai desluÅŸit, alungând întunericul ÅŸi umbrele. Trece multă vreme ÅŸi încă mai sunt zorii. Când lumina zilei celei noi se va răspândi pretutindeni, oamenii ÃŽl vor cunoaÅŸte pe Dumnezeu ca Tată, ÅŸi atunci ÃŽl vor slăvi ca fii, nu ca robi: ei nu ÃŽl vor preamări cu cuvinte deÅŸarte ÅŸi cu jertfe deÅŸarte, ci „în duh ÅŸi în adevăr”, cu trup ÅŸi cu suflet, cu credinţă ÅŸi cu faptă, cu înÅ£elepciune ÅŸi cu iubire.

Omul, în plinătatea sa, ÃŽl va slăvi pe Dumnezeu, în plinătatea Sa. Alcătuit din suflet ÅŸi din trup, omul va închina lui Dumnezeu ÅŸi unul ÅŸi altul, ÅŸi ÃŽl va sluji pe Dumnezeu cu suflet ÅŸi cu trup. AdevăraÅ£ii închinători nu se vor închina zidirilor ci Ziditorului, nu dracilor celor răi sub chipul înÅŸelător al zeilor, ci Celui Unuia Tatălui Atotmilostiv al luminii ÅŸi al adevărului. Asemenea închinători ÃŽl caută pe Tatăl cel ceresc. Dumnezeu este duh iar nu trup, statuie, cuvânt deÅŸert, un loc sau altul. De aceea cei care se închină Lui trebuie să I se închine „în duh ÅŸi în adevăr”. Vorbind cu lumea muritoare din jurul lui, omul se arată înaintea muritorilor cu lumea sa cea muritoare; dar vorbind cu Dumnezeul Cel nemuritor, omul trebuie să vină înaintea Celui Unuia Fără de Moarte cu ceea ce este în el fără de moarte. AÅŸa cum spune Apostolul: „nu caut ale voastre, ci pe voi” (II Corinteni 12:14).

Lumea veche a slujit pe Dumnezeu cu chip de lege, ÅŸi a adus capre ÅŸi berbeci ca jertfă lui Dumnezeu, ÅŸi sărbătorea ziua de sâmbătă, săvârÅŸind ca niÅŸte robi spălările ÅŸi curăţirile cele ce erau învăţate, dar uitând mila ÅŸi iubirea. Se citeau cuvintele: „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă ÅŸi smerită” (Psalm 50:18), dar nici nu au fost înÅ£elese nici nu s-au împlinit acestea.

De acum înainte, vor sluji pe Dumnezeu „în duh ÅŸi în adevăr”, deoarece Domnul ÃŽnsuÅŸi a a pogorât între oameni ca să dea pildă de astfel de slujire ÅŸi astfel de slăvire. Duhoarea caprelor ÅŸi berbecilor jertfiÅ£i, aduÅŸi Lui de către oamenii cei cu inimile învârtoÅŸate ÅŸi cu sufletele înnegrite, erau batjocoritoare pentru El.

Odinioară, când asemenea jertfe erau aduse de către Noe, Avraam, Isaac, Iacov şi Moise, nu era duhoare ci mireasmă. Totuşi, această mireasmă nu venea de la sânge şi de la carnea animalelor, ci de la sufletele cu frică de Dumnezeu şi de la inimile iubitoare de Dumnezeu ale slujitorilor Săi credincioşi.

Mai târziu, când sufletele jertfitorilor de animale se uscaseră şi inimile lor se învârtoşaseră, nu mai era nimic care să aducă mireasmă înaintea lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu nu caută miros de sânge şi carne ci acela al sufletelor şi inimilor oamenilor.

Şi întreaga mireasmă de pe altarul jertfei s-a schimbat în duhoare înaintea Domnului; aceasta s-a întâmplat cu toate altarele de jertfă atât în Samaria cât şi în Ierusalim. Pe grămada de murdărie a lumii, acolo unde stăpânea moartea şi duhoarea, a venit Domnul Cel viu ca să semene florile duhului şi ale adevărului, care vor birui moartea şi vor alunga duhoarea, astfel încât lumea cea nouă să se arate înaintea lui Dumnezeu ca o mireasă, curată şi împodobită.

”I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus”.

Ce dramă uimitoare! Ce curgere uimitoare de împrejurări ÅŸi întâmplări! Domnul stă singur în mijloc, fără miÅŸcare, ca veÅŸnicia. ÃŽncurajată de cuvintele duhovniceÅŸti ale Domnului Iisus, femeia se gândeÅŸte îndată la Mesia cel făgăduit, pe care ÃŽl aÅŸteptau samarinenii ca ÅŸi iudeii. „Când va veni, Acela ne va vesti nouă toate”, spune femeia.

Pentru ea, ca ÅŸi pentru oricine altcineva, ideea despre Mesia este ceva foarte îndepărtat, ceva ÅŸi mai îndepărtat decât linia de ceaţă de la orizont. Spre uimirea ei, Domnul dă la iveală că El este Mesia cel aÅŸteptat – „Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine.” Rămânând fără grai de uimire, femeia nu-I dă nici un răspuns. Atunci se întorc Apostolii din cetate ÅŸi se miră că ÃŽnvăţătorul lor vorbeÅŸte cu femeia – necredincioasă, samarineancă. Åži ei rămân fără glas de uimire.

Femeia, neştiind ce să mai întrebe sau să vorbească, îşi lasă găleata şi se grăbeşte spre cetate, ca să spună ce aflase. Ce privelişte fără de glas, dar mai grăitoare decât toate cuvintele omeneşti! Totuşi, femeia, grăbindu-se, ajunge la cetate şi spune tuturor despre omul cel uimitor de la fântâna lui Iacov.

„Nu cumva Acesta este Hristosul?” Ea nu îndrăzneÅŸte să spună: „Acesta este Hristosul” cu toate că ea s-a lămurit despre înÅ£elepciunea duhovnicească rară a Lui, ci, întreabă: „Nu cumva Acesta este Hristosul?”, ca ÅŸi cum ar vrea să spună: Eu sunt femeie străină, ÅŸi nu pot spune cu siguranţă; dar voi sunteÅ£i bărbaÅ£i cu judecată mai multă ÅŸi sunteÅ£i mai atenÅ£i decât mine. Atunci, „veniÅ£i ÅŸi vedeÅ£i”. Atât prin îndemânarea ei aleasă cât ÅŸi prin modestia ei, femeia atrage atenÅ£ia tuturor cetăţenilor Siharului, “ care au ieÅŸit din cetate ÅŸi veneau către El “.

Tocmai atunci începe vorbirea dintre Învăţător şi ucenicii Săi. Ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă, deoarece ei cumpăraseră merinde din cetate şi I-a adus Lui să mănânce. Fără îndoială că El este flămând; dar, în loc să ia să mănânce, El continuă menirea Dumnezeiască pentru care a venit în lume, neîngrijindu-se de foamea trupească. Este o clipă de foarte mare însemnătate, şi El nu vrea să o lase să treacă. El nu va da nevoia sufletului pe o porţie de mâncare. El răspunde ucenicilor Săi:

„Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ÅŸtiÅ£i. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?”

Domnul vorbeşte despre hrana cea duhovnicească, iar ucenicii despre hrana trupească. Se repetă aproape aceeaşi împrejurare ca ceva mai devreme cu femeia, când El vorbea de apa cea duhovnicească iar femeia de apa de fântână. Aşadar acum, El vorbeşte despre hrana duhovnicească pe când ucenicii se gândesc la hrănirea trupului.

“Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. “

Voia Tatălui este Voia Fiului, căci Tatăl şi Fiul împărtăşesc o singură existenţă de bază. Atunci, de ce vorbeşte Domnul despre Voia Tatălui, şi nu de Voia Sa proprie; şi despre lucrările Tatălui, iar nu despre lucrările Sale proprii? Nu este acelaşi lucru să vorbim despre Voia Tatălui şi Voia Fiului; despre lucrările Tatălui şi cele ale Fiului? Nu este cu totul o singură Voie? Şi nu este toată o singură lucrare? Da; într-adevăr aşa este.

Dar El numeÅŸte Voia prin care este călăuzit El: Voia Tatălui; ÅŸi lucrarea pe care El trebuie să o săvârÅŸească: a Tatălui – pentru noi, ca să ne înveÅ£e pe noi ascultarea ÅŸi smerenia, noi cei care suntem neascultători ÅŸi mândri.

Dar iată ce bucurie Îi este Lui Voia Tatălui: Fiul nu vede în Voia Tatălui datoria Sa, ci ca hrana Sa! “Mâncarea Mea este să fac voia“ Tatălui.

O, ce pildă Dumnezeiască ÅŸi ce mustrare blândă pentru noi toÅ£i, care vorbim în fiecare zi despre datoria noastră ca despre o povară! ÃŽntr-adevăr, uitându-ne la Domnul ÅŸi la bucuria Lui de a-Åži împlini datoria grea printre oameni, trebuie să spunem cu dreaptă socoteală că nimeni din lumea asta nu-ÅŸi poate împlini datoria faţă de Dumnezeu dacă nu I s-a făcut lui atât de scumpă ÅŸi bine plăcută precum pâinea cea de toate zilele. Domnul Iisus spune: că El face Voia Tatălui iar nu Voia Lui – după cum mai spune ÅŸi în alt loc: „Pentru că … nu ca să fac voia Mea, ci … a Tatălui” (Ioan 6:38-39) – asta nu înseamnă că Fiul este mai mic decât Tatăl, ci arată iubirea cea mare pe care o are Fiul pentru Tatăl.

AcelaÅŸi Evanghelist mai spune că Tatăl întotdeauna ÃŽl ascultă pe Fiul: „Eu ÅŸtiam că întotdeauna Mă asculÅ£i” (Ioan 11:42).

Ascultarea desăvârşită a Tatălui vine ca răspuns la ascultarea desăvârşită a Fiului, şi ascultarea desăvârşită a Duhului Sfânt vine ca răspuns la ascultarea Tatălui şi a Fiului. Şi ascultarea desăvârşită domneşte în uniune numai cu iubirea desăvârşită. De aceea, facerea Voii Tatălui este adevărata hrană a Fiului; facerea Voii Fiului este adevărata hrană a Tatălui; şi facerea Voii Tatălui şi a Fiului este adevărata hrană a Duhului Sfânt.

Domnul continuă: „Nu ziceÅ£i voi că mai sunt patru luni ÅŸi vine seceriÅŸul? Iată zic vouă: RidicaÅ£i ochii voÅŸtri ÅŸi priviÅ£i holdele că sunt albe pentru seceriÅŸ.”

Puţin mai devreme, El le vorbea despre hrana duhovnicească, şi acum El vorbeşte despre secerişul duhovnicesc. Se vede că secerişul duhovnicesc este aproape, aşa cum este şi cel pământesc. Când spicul se îngălbeneşte sau se albeşte, toată lumea ştie că secerişul este aproape.

Când mulţimile de oameni se apropie de Hristos, nu este limpede că roadele duhovniceşti sunt coapte? Auzind despre Hristos de la femeie, samarinenii nu spun că aceasta a înnebunit, ci cu toţii îşi lasă lucrul degrabă şi pornesc în mulţime mare ca să-L vadă.

„RidicaÅ£i ochii voÅŸtri ÅŸi priviÅ£i”, ÅŸi vedeÅ£i această mulÅ£ime de oameni care se grăbesc spre noi! Acesta este câmpul lui Dumnezeu. Aceasta este recolta cea coaptă care îşi aÅŸteaptă secerătorii. Cu adevărat, „SeceriÅŸul este mult, dar lucrătorii sunt puÅ£ini” (Luca 10:2).

Voi sunteţi aceşti ostenitori, voi sunteţi secerătorii din câmpul lui Dumnezeu. De ce îmi daţi voi Mie hrană trupească, stricăcioasă împotriva unei asemenea recolte minunate şi bogate? Nu uită bunul gospodar atât de masa de prânz cât şi de cină când este hrănit de bucuria priveliştii unei asemenea recolte şi când, foarte bucuros şi recunoscător lui Dumnezeu, el se grăbeşte să strângă recolta şi să o adăpostească în hambarele sale cât mai degrabă cu putinţă, înainte ca furtuna să strice recolta?

Atunci, nu vă faceţi griji prea mari pentru hrana cea trupească, nici pentru voi înşivă nici pentru Mine, ci grăbiţi-vă la seceriş, ca să nu pierdeţi răsplata, pentru că:

„Iar cel ce seceră primeÅŸte plată ÅŸi adună roade spre viaÅ£a veÅŸnică, ca să se bucure împreună ÅŸi cel ce seamănă ÅŸi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereÅŸte cuvântul: Că unul este semănătorul ÅŸi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraÅ£i ceea ce voi n-aÅ£i muncit; alÅ£ii au muncit ÅŸi voi aÅ£i intrat în munca lor.”

În câmpul larg al lui Dumnezeu, aceiaşi ostenitori nu izbutesc nici la semănat, nici la secerat, din pricina scurtimii vieţii omului. Unii seamănă, şi nu mai au zile ca să vadă roada trudei lor; alţii se nasc mai apoi, când sămânţa a crescut şi s-a copt, făcându-se aurie ca pentru seceriş; şi aşa aceştia ajung să fie secerătorii, strângând grânele coapte pe care nu le-au semănat ei.

Câmpul lui Dumnezeu a fost semănat de la începutul vieÅ£ii pe pământ, semănătorii noÅŸtri, oamenii lui Dumnezeu, bărbaÅ£i drepÅ£i ÅŸi prooroci – mai ales prooroci. Ei au semănat, dar nu au văzut această sămânţă să crească ÅŸi să se coacă. Cu toÅ£ii trăiau întru credinţă mare, ÅŸi au murit întru credinţă, nevăzând roadele făgăduite în vremea vieÅ£ii lor, ci “văzându-le de departe“ (Evrei 11:13) cu vederea lor cea duhovnicească.

Iar Domnul Iisus spusese odinioară ucenicilor: “Mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut“ (Matei 13:17)

Semănătorii nu au văzut ceea ce au văzut secerătorii: roadele ÅŸi recolta. Dar ÅŸi unul ÅŸi celălalt vor primi plata pentru osteneala lor, pentru că amândoi sunt ostenitorii lui Dumnezeu întru câmpul Lui, ÅŸi astfel „să se bucure împreună ÅŸi cel ce seamănă ÅŸi cel ce seceră”.

În felul acesta, Domnul aduce laudă ostenelilor proorocilor şi drepţilor Vechiului Testament, şi încurajează Apostolii în munca lor de strângere a recoltei, ca şi cum ar fi vrut să spună: ei s-au ostenit mai mult decât voi, căci, cu adevărat este mai greu să fii semănătorul, şi să nu vezi roadele pe câmp, decât să fii secerătorul recoltei celei coapte.

Voi aţi intrat în ostenelile lor. Ei au trudit şi au murit ca ticăloşi şi slujitori, fără să-L vadă pe Stăpânul câmpului în mijlocul lor; dar voi Îl aveţi pe Stăpânul în mijlocul vostru, şi osteniţi-vă ca fii, nu ca ticăloşi sau robi. De fapt, Stăpânul Însuşi trudeşte, iar voi sunteţi împreună ostenitori cu El. De aceea, bucuraţi-vă şi grăbiţi-vă cu bucurie ca să culegeţi recolta coaptă.

“Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut“.

Iată cât de coaptă este recolta! Pământul uscat a supt apa cu grabă mare. Mulţi samarineni au crezut în Hristos chiar înainte de a-L vedea, la cuvântul femeii. Ea nu a făcut nici o minune; ea nu era apostol. Dimpotrivă, ea era femeie păcătoasă, dar chiar şi aşa cuvintele ei au adus recoltă mare printre aceşti păgâni.

Ce ruÅŸine ÅŸi strâmtorare pentru iudei, Poporul Ales, care, rămase mut ÅŸi orb, nepocăit ÅŸi cu inima învârtoÅŸată, cu toată puterea cuvintelor Lui, trimise în urechile lor! Femeia samarineancă nu a Å£inut pentru ea vestea cea bună pe care o auzise de la Domnul, ci s-a grăbit să o vestească ÅŸi altora spre lauda cea mai mare. Ea este întocmai ca ÅŸi femeia care aflase banul pierdut, ÅŸi, găsindu-l, adună prietenele ÅŸi vecinele sale, spunându-le: „BucuraÅ£i-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem!” (Luca 15:9).

“Deci după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui“.

Nazarinenii au căutat să-L arunce pe Domnul de pe sprinceana muntelui în prăpastie “pentru cuvintele Sale“ (Luca 4:29); gadarenii L-au rugat să plece de la ei (Luca 8:37); cu toate acestea, aceşti samarineni “Îl rugau să rămână la ei“.

Domnul a răspuns cereririi lor şi a rămas la ei două zile. Şi recolta a fost cu adevărat bogată, căci, ca şi cei care au crezut în El pentru cuvintele femeii, cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui din preacuratele Sale buze.

Åži ei au spus femeii: „Acum credem; nu pentru spusele tale, căci noi înÅŸine L-am auzit pe El, ÅŸi ÅŸtim că acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.” Nu se ÅŸtie ce a vorbit Domnul în timpul celor două zile, celor cu sufletele flămânde ÅŸi însetate, că nu stă scris. Dar fără nici o îndoială că vorbele Sale erau „apă vie”, din care bând, omul nu mai însetează în veci. Mai întâi aceasta se vede din numărul mare al celor care au ajuns să creadă în Domnul ÅŸi, în al doilea rând, din dreapta lor mărturisire a credinÅ£ei lor în El: „Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.”

Printre zeii cei mulţi în care credeau samarinenii, ei aveau o oarecare credinţă în Dumnezeul lui Israel. Ei ţineau această credinţă, nu pentru că Îl cunoşteau pe El, ci din respect pentru Israel (Iacov), care trăise odinioară printre ei.

Femeia samarineancă vorbeÅŸte despre „părintele nostru Iacov”. Este neîndoios faptul că samarinenii auziseră despre proorocire, legată de numele lui Iacov, despre steaua “care răsare din Iacov“ (Numerii 24:17).

Când, odinioară, împăratul Balac din Moab a pornit război împotriva evreilor, el l-a chemat pe Valaam, un ghicitor, ca să proorocească izbânda asupra Israelului, şi astfel să-şi încurajeze armata. Balac i-a făgăduit lui Valaam daruri mari pentru slujba sa, şi Valaam a venit într-adevăr în tabăra lui Balac.

Dar când acesta a încercat să săvârÅŸească proorocirea pentru Balac, râvnită de inima lui de împărat, îndată a venit peste dânsul duhul lui Dumnezeu, ÅŸi a început să proorocească, dar nu după voia lui Balac, ci după Voia lui Dumnezeu, zicând: „Cât sunt de frumoase sălaÅŸurile tale, Iacove, corturile tale, Israele!”

Când a auzit Balac aceste cuvinte, a început să se mânie pe Valaam, dar Valaam nu s-a înfricoÅŸat ÅŸi a continuat: „AÅŸa zice Valaam, fiul lui Beor; aÅŸa grăieÅŸte bărbatul care îşi are ochii deschiÅŸi: ÃŽl văd, dar acum nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel” (Numerii 24).

Şi iată, a venit Cel pe care Valaam L-a văzut de departe. Steaua din Iacov strălucea, mai luminoasă decât soarele şi mai frumoasă decât visul cel mai frumos. Şi samarimemii au văzut steaua şi s-au bucurat. Ei au băut din plin apă vie şi au căpătat viaţa cea veşnică.

Dar Mântuitorul Hristos nu a dat apa cea vie numai samarinenilor ÅŸi iudeilor. El a dat-o ÅŸi o mai dă ÅŸi astăzi fiecăruia, care este conÅŸtient de setea sa duhovnicească, în deÅŸertul vieÅ£ii acesteia. Cu un prilej oarecare, Domnul se afla în Ierusalim “şi a strigat, zicând: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine ÅŸi să bea” (Ioan 7:37). Auzi bine cum se spune: “El a strigat“?

Păstorul cel bun nu vorbeşte pe şoptite; El strigă, chemându-Şi turma la apă. Din iubirea Sa de oameni, El şade în dogoarea arşiţei acestei lumi şi strigă tuturor călătorilor sfârşiţi de sete. Binecuvântaţi sunt cei ce aud glasul Său şi se apropie de El cu credinţă.

El nu-i întreabă pe ei ce limbă vorbesc sau din ce popor fac parte, nici ce vârstă au, nici despre bogăţiile lor, ci le va da „apa vie”, ca să-i întărească, să-i întinerească, să-i înnoiască, să-i aducă din nou la viaţă ÅŸi să-i reînsufleÅ£ească, ÅŸi să-i primească ca fii, îndrumându-i să iasă din focul înfricoşător de ispite al lumii acesteia, îndreptându-se către Grădina Raiului.

O, Băutură Dumnezeiască, ce minunată eşti Tu!

O, dulce Mântuitorule, Tu răcoreşti şi împrospătezi Fântâna, cât eşti de luminos, îndestulător şi dătător de viaţă!

Duhule Sfânt, Mângâietorule, apropie de Domnul Iisus pe toÅ£i cei ale căror suflete tânjesc după viaÅ£a veÅŸnică, ÅŸi care strigă de sete: „Sufletul meu este însetat după Dumnezeu; după Dumnezeul Cel viu!”

Slavă ÅŸi laudă Å¢ie, Doamne Iisuse Hristoase, dimpreună cu Tatăl ÅŸi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă ÅŸi nedespărÅ£ită, acum ÅŸi pururea ÅŸi-n vecii vecilor. Amin.

Lasă un răspuns