Sari la conținut

Să citim Scriptura în lumina Sfinţilor Părinţi

din „Cum sa citim Biblia  în învăţătura SfinÅ£ilor Părinti”

de Arhimandrit  Paulin Lecca
Editura Sophia – 1999

Să citim Scriptura
în lumina Sfinţilor Părinţi
şi să căutăm
cheia Bibliei în ea însăşi

Duhul Sfânt este autorul Bibliei, iar cel ce vrea s-o înÅ£eleagă trebuie să dobândească mai întâi roadele Duhului: „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinÅ£a, blândeÅ£ea, înfrânarea” (Gal. 5, 22-23).

Când răsare soarele se aprind de lumină mai întâi piscurile cele înalte ale munÅ£ilor; tot astfel, Soarele Dreptăţii, care răsare din cuvintele Bibliei, luminează mai întâi de toate minÅ£ile curate ale sfinÅ£ilor. „Aceasta ÅŸtiind mai dinainte de toate trebuie să ÅŸtiÅ£i că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieÅŸte după socotinÅ£a fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinÅ£i ai lui Dumnezeu au grăit, purtaÅ£i fiind de Duhul Sfânt” (II Petru l, 20-21).

Etalonul valorilor este aurul; al spaţiului este metrul, şi al greutăţii este kilogramul. Dar
etalonul adevărului este Iisus Hristos. „Eu sunt lumina lumii” (In. 8, 12); „Fără Mine nu puteÅ£i face nimic” (In. 15, 5). Fără lumina lui Iisus noi nu putem înÅ£elege nici lumea înconjurătoare, nu ne putem înÅ£elege nici pe noi înÅŸine, precum nu putem înÅ£elege nici Sfânta Scriptură.

„Prin prooroci am grăit în parabole” (Os. 12, 11) – zice Domnul în Vechiul Testament, iar în Noul Testament acelaÅŸi Dumnezeu zice că „fără pildă nu le grăia nimic” (Mt. 13, 34) mulÅ£imilor ce-L ascultau. De aceea, Scriptura trebuie citită nu numai la propriu, ci ÅŸi la figurat, nu numai în sens trupesc, ci ÅŸi în sens sufletesc, nu numai în sens material, ci ÅŸi în sens spiritual. Căci „o dată a grăit Dumnezeu, aceste două lucruri am auzit” (Psalm 61, 11). Iudeii L-au auzit pe Dumnezeu numai o dată, n-au vrut să primească parabola. Iar din această pricină, „până în ziua de azi, la citirea Vechiului Testament, rămâne acelaÅŸi văl, neridicându-se, căci el se desfiinÅ£ează în Hristos” (II Cor. 3,14). AÅŸa se întâmplă cu toÅ£i cei care – citind Scriptura – se Å£in numai de litera care ucide ÅŸi nu vor să Å£ină seama de Duhul care face viu (II Cor. 3, 6). „Până aici vei veni ÅŸi mai departe nu te vei întinde, aici se va sfărâma trufia valurilor tale!” (Iov 38, 11) – astfel poruncit-a Domnul mării când a tras ţărmul în jurul ei. „Eu am pus nisipul hotar împrejurul mării ÅŸi hotar veÅŸnic peste care nu se va trece. DeÅŸi valurile ei se înfurie, nu pot să-l biruiască ÅŸi deÅŸi ele se aruncă, nu pot să-l treacă” (Ier. 5, 22). Astfel a hotărât Domnul în Vechiul Testament la propriu. Dar în Noul Testament Domnul ne spune la figurat, în chip duhovnicesc, că „legea ÅŸi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteÅŸte ÅŸi fiecare se sileÅŸte spre ea” (Lc. 16, 16). Deci, oricât s-ar învifora ÅŸi s-ar învolbura valurile proorociilor Vechiului Testament, ele nu pot trece peste „malul” ÅŸi peste „stavila” epocii lui Ioan Botezătorul, căci toate proorociile Vechiului Testament s-au împlinit o dată cu venirea lui Mesia, iar după întruparea Fiului lui Dumnezeu, până la sfârÅŸitul lumii, evangheliÅŸtii binevestesc împărăţia lui Dumnezeu, ÅŸi proorociile Apocalipsei ne arată ce se va mai întâmpla până la sfârÅŸitul lumii.

Prin urmare, pentru ca să putem înÅ£elege Cartea CărÅ£ilor trebuie, mai întâi, să ne rugăm neîncetat, căci numai rugându-ne ziua ÅŸi noaptea Tatăl nostru cel din ceruri „va da Duhul Sfânt celor care îl cer” (Lc. 2, 13). Åži numai când ne vom umple de roadele Duhului Sfânt, care este autorul Bibliei, vom putea înÅ£elege Scriptura, căci – zice înÅ£eleptul Solomon – „înÅ£elepciunea nu pătrunde în sufletul viclean ÅŸi nu sălăşluieÅŸte în trupul supus păcatului. Duhul cel Sfânt, povăţuitorul oamenilor, fuge de vicleÅŸug, Se depărtează de minÅ£ile fără de pricepere ÅŸi Se dă în lături când se apropie fărădelegea” (ÃŽnÅ£el. l, 4-5).

ÃŽn al doilea rând, trebuie să ne smerim nu numai în faÅ£a lui Dumnezeu, ci ÅŸi în faÅ£a sfinÅ£ilor lui Dumnezeu care, „purtaÅ£i fiind de Duhul Sfânt”, ne-au lămurit în chip minunat toată Scriptura cea de Dumnezeu insuflată. Să nu uităm cazul acelui frate din Pateric care, deÅŸi s-a rugat lui Dumnezeu timp de cinci săptămâni pentru ca Domnul să-i descopere înÅ£elesul unui cuvânt din Scriptură pe care el nu-l pricepea, rugăciunea lui a rămas fără nici un răspuns. Dar când acest frate s-a hotărât să meargă la un călugăr bătrân ca să-i ceară o lămurire, atunci, chiar în clipa în care a pus mâna pe clanÅ£a uÅŸii, mintea i s-a luminat de sus ÅŸi fratele a înÅ£eles textul. Mirat, fratele L-a întrebat pe Domnul, în timpul rugăciunii, de ce nu i-a descoperit acest adevăr timp de cinci săptămâni cât s-a rugat. „Pentru că, i-a răspuns Domnul, timp de cinci săptămâni cât te-ai rugat nu te-ai smerit, dar când te-ai smerit ÅŸi te-ai ridicat ca să-l întrebi pe părintele tău duhovnicesc, Å£i-am descoperit locul pe care nu-l înÅ£elegeai.”

Altă dată, un preot care mereu avea descoperiri de la Dumnezeu făcea în timpul Liturghiei o greÅŸeală pe care n-o observa. Diaconul, văzând că mereu greÅŸeÅŸte, i-a atras atenÅ£ia, ca să se îndrepte. Atunci preotul L-a întrebat pe Dumnezeu în vreme de rugăciune de ce nu i-a descoperit că greÅŸeÅŸte, ci l-a lăsat să greÅŸească mereu? „Pentru că, i-a răspuns Domnul, voia Mea este să vă îndreptaÅ£i unul pe altul, iar nu să aÅŸteptaÅ£i mereu descoperiri de sus.” Åži, întrade-văr, cel ce cere sfatul fratelui său ÅŸi se lasă îndreptat de el când greÅŸeÅŸte dă dovadă de smerenie, iar cel ce dispreÅ£uieÅŸte sfatul fratelui său ÅŸi nu crede că prin el poate vorbi Dumnezeu, aÅŸa cum a vorbit prin măgăriÅ£a lui Valaam, cel ce se încumetă să stea de vorbă numai cu Dumnezeu dă dovadă de mândrie, iar drept pedeapsă în locul lui Dumnezeu se poate substitui satana, zicând: „Mă duc ÅŸi mă fac duh mincinos în gura tuturor proorocilor lui!” (III Regi 22, 22).

Tot cu nădejdea în Dumnezeu, doi fraţi au pornit să străbată un loc pustiu fără să aibă hrană cu ei. Când nu mai puteau merge de foame, le-au ieşit în cale nişte sălbatici, oferindu-le pâine si apă. Fratele smerit a zis că Dumnezeu i-a scos în cale pe aceşti sălbatici. A primit pâinea şi apa, s-a întărit şi a mers mai departe. Dar celălalt frate n-a primit nici pâinea, nici apa, zicând că Dumnezeu îi va da ca şi israelitenilor mană din cer şi apă din stâncă. Rezultatul a fost că fratele care nu s-a smerit în faţa sălbaticilor a murit de foame şi de sete, iar celălalt a ajuns la destinaţie.

Cel ce trece prin locuri necunoscute, cu răscruci de drumuri şi cu poteci ce se bifurcă, e bine să întrebe la tot pasul cum poate ajunge acasă. Dar dacă din mândrie nu va voi să întrebe pe nimeni, dacă se va bizui numai pe propriile sale cunoştinţe şi îndemnuri, va merge din rătăcire în rătăcire până se va pierde cu desăvârşire. Iată de ce avem nevoie, în citirea Sfintei Scripturi, şi de rugăciune neîncetată, dar şi de o smerenie adâncă, ca să ascultăm şi de Dumnezeu, dar şi de Sfinţii Părinţi care au tâlcuit atât de bine cuvintele Scripturii.

În al treilea rând, aşa cum Iisus Hristos S-a născut în centrul geografic al pământului şi aşa cum dăinuieşte în centrul istoriei omeneşti, tot astfel Iisus trebuie să fie nu numai în centrul fiinţei noastre, ci şi în centrul Bibliei. Cel ce nu-L află pe Iisus în centrul Bibliei pentru acela Cartea Sfântă este pecetluită. Şi chiar dacă unul ca acesta o are în mână şi o citeşte, el rămâne orb, mut şi surd. De aceea, cine vrea să înţeleagă Biblia nu trebuie s-o înceapă cu Adam şi Eva, ci cu cele patru Evanghelii. Şi numai după ce va isprăvi de citit Noul Testament poate să se întoarcă la Vechiul Testament, mai întâi la Profeţi şi la Psalmi, care sunt mai aproape de Mesia cel întrupat şi numai după aceasta să deschidă Cartea Facerii. Căci aşa cum lumea întreagă e o nebunie fără Iisus Hristos, tot astfel Biblia fără Hristos pare o carte plină de contradicţii, de fapte imorale şi de scandal. De aceea, când citim Biblia, mai ales când citim Vechiul Testament, nu trebuie să pierdem o clipă din vedere că etalonul nostru duhovnicesc este Iisus Hristos şi că numai prin El se pot lămuri contradicţiile, precum şi aparentele fapte imorale si de scandal întâlnite în Legea Veche.

ÃŽn al patrulea rând, să nu uităm niciodată că pe tot parcursul Bibliei autorul vrea să ne ridice de la pământ la cer, de la trup la suflet ÅŸi de la materie la spirit. De aceea, citind-o sau ascultând-o, trebuie s-o auzim de două ori. Dacă rămânem numai la sensul propriu, trupesc ÅŸi material, litera ne va ucide aÅŸa cum i-a ucis în sens duhovnicesc pe iudei ÅŸi pe mulÅ£i dintre ereticii creÅŸtini. Sfântul Apostol Petru încă era robul literei când i s-a arătat în vedenie faÅ£a de masă plină de târâtoare, de păsări ÅŸi de animale necurate. Dar când Dumnezeu l-a trimis să boteze casa păgânului Corneliu SutaÅŸul, abia atunci a înÅ£eles Corifeul Apostolilor că această parabolă ÅŸi cuvintele: „Sculându-te, Petre, junghie ÅŸi mănâncă” (Fapte 10, 13) înseamnă să nu-i socoteÅŸti spurcaÅ£i pe păgâni, ci să-i botezi în numele Domnului Iisus Hristos, ca ÅŸi pe cei din poporul ales.

ÃŽn al cincilea rând, trebuie să Å£inem cont de epoca lui Ioan Botezătorul, care s-a aflat între cele două Testamente ca un ţărm ÅŸi ca o stavilă peste care nu pot trece profeÅ£iile Legii Vechi. Astfel, de pildă, fiarele despre care vorbeÅŸte Daniel proorocul sunt – potrivit cu tâlcuirea făcută de Sfântul Ioan Gură de Aur – împăraÅ£ii popoarelor de pe vremea aceea: leul este BelÅŸaÅ£ar al Caldeii, ursul este Darius al Mediei, pantera este Cirus al Persiei, iar fiara cu zece coarne este împăratul Antioh Epifanul al Seleuciei. Dar cei care nu Å£in seama de ţărm ÅŸi de stavilă trec peste epoca lui Ioan ÅŸi mână aceste fiare printre popoarele din Apusul ÅŸi Răsăritul Europei, rătăcindu-se ei înÅŸiÅŸi ÅŸi rătăcind ÅŸi pe alÅ£ii.

Dacă vom ţine seama de aceste cinci puncte, Biblia ne va apărea într-o lumină cu totul nouă.

Åžtiind că cheia Bibliei se află tăinuită în ea însăşi, când vom citi versetul: „Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!»” (Fac. 1, 3), ne vom duce imediat la II Cor. 4, 6, unde Apostolul Neamurilor ne înalţă mintea spre înÅ£elesurile duhovniceÅŸti, zicând: „Fiindcă Dumnezeu care a zis: «Strălucească, din întuneric, lumina!», El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunostinÅ£a slavei lui Dumnezeu, pe faÅ£a lui Hristos”.

Tot la Facere 1, 14-18, Biblia ne mai spune că Dumnezeu a creat – în sens material – soarele, luna ÅŸi stelele. Dar la Apocalipsa 12, 1, Sfântul Ioan Evanghelistul ne ridică în alt cer, în împărăţia cerurilor, unde i s-a arătat un semn mare: „O femeie înveÅŸmântată cu soarele ÅŸi luna era sub picioarele ei ÅŸi pe cap purta cunună din douăsprezece stele”. Căci Universul cel duhovnicesc, nevăzut, este Biserica, pe care o luminează soarele – Hristos, luna – Maica Domnului ÅŸi douăsprezece stele – apostolii.

ÃŽn ziua a ÅŸasea (Fac. 1, 26-27), Dumnezeu l-a făcut pe primul om, pe Adam. Åži când Dumnezeu a adus un somn greu peste Adam ÅŸi el a adormit (Fac. 2, 21), atunci Domnul a zidit-o pe Eva din coasta lui Adam. Dar la acest sens trupesc SfinÅ£ii PărinÅ£i adaugă un sens spiritual, învăţându-ne că creÅŸtinismul este a doua creaÅ£ie a lumii, că noul Adam este Hristos, care „a adormit” pe cruce exact în a ÅŸasea zi, iar din coasta străpunsă de suliţă s-a zidit femeia – Biserica. Noul Adam a fost ispitit în pustiul Carantaniei de acelaÅŸi ÅŸarpe, însă n-a căzut ca primul Adam, cu toate că în faÅ£a lui Iisus diavolul s-a prezentat cu aceleaÅŸi ispite. După căderea în păcat, Dumnezeu i-a îmbrăcat pe primii oameni cu „haine de piele” (Fac. 3, 21). Dar ce preînchipuie aceste haine de piele? Sfântul Grigorie de Nyssa învaţă că haina de piele este trupul acesta muritor ÅŸi plin de slăbiciuni pe care îl purtăm noi, urmaÅŸii lui Adam, atât timp cât nu ne-am unit cu Hristos. Dar după a doua creaÅ£ie, Sfântul Apostol scrie credincioÅŸilor creÅŸtini: „V-aÅ£i dezbrăcat de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui, ÅŸi v-aÅ£i îmbrăcat cu cel nou” (Col 3, 9-10), căci „câţi în Hristos v-aÅ£i botezat, în Hristos v-aÅ£i ÅŸi îmbrăcat” (Gal. 3, 27). ÃŽnseÅŸi faptele istorice, petrecute în timp ÅŸi spaÅ£iu, devin în Noul Testament tot atâtea parabole pline de înÅ£eles pentru mântuirea sufletelor noastre. Cine nu ÅŸtie că Dumnezeu l-a trimis pe Moise ca să-l scoată pe poporul lui Israel din robia Egiptului, să rătăcească cu el patruzeci de ani în pustiu ÅŸi în cele din urmă să ajungă în Å£ara fericită a Canaanului? Dar iată ce înÅ£eles duhovnicesc are acest fapt istoric în tâlcuirea Sfântului Apostol Pavel: „Căci nu voiesc, fraÅ£ilor, ca voi să nu ÅŸtiÅ£i că părinÅ£ii noÅŸtri au fost toÅ£i sub nor ÅŸi că toÅ£i au trecut prin mare. Åži toÅ£i, întru Moise, au fost botezaÅ£i în nor ÅŸi în mare. Åži toÅ£i au mâncat aceeaÅŸi mâncare duhovnicească. Åži toÅ£i, aceeaÅŸi băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos. Dar cei mai mulÅ£i dintre ei nu au plăcut lui Dumnezeu, căci au căzut în pustie. Åži acestea s-au făcut pilde pentru noi” (7 Cor. 10,1-6).

Reluând tâlcuirea Sfântului Apostol Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur si alţi comentatori au intrat în amănunte şi au scris că Ţara Egiptului e ţara păcatului, Faraon este diavolul care îi ţine în robie pe păcătoşi şi îi chinuieşte cu munci grele, trecerea prin Marea Roşie este trecerea noastră prin apa Botezului, Moise preînchipuie pe Iisus Hristos, stâlpul de nor şi stâlpul de foc este Duhul Sfânt care ne călăuzeşte ziua şi noaptea, mana cerească şi apa din stâncă este Sfânta Împărtăşanie, rătăcirea lui Israel timp de patruzeci de ani este călătoria noastră în viaţa aceasta pământească, iar trecerea prin Canaanul unde curgea lapte si miere simbolizează trecerea noastră în viaţa veşnică şi fericită a raiului.

Fiindcă poporul lui Israel a păcătuit chiar în Å¢ara Canaanului, Dumnezeu a îngăduit să fie din nou dus în robie prin mâna lui Nabucodonosor. Această robie, care a durat ÅŸaptezeci de ani, este amintită de David în Psalmul 136 cu următoarele cuvinte înduioşătoare: „La râul Babilonului, acolo am ÅŸezut ÅŸi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. ÃŽn sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre. Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: «CântaÅ£i-ne din cântările Sionului!». Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele. Adu-Å¢i aminte, Doamne, de fiii lui Edom, în ziua dărâmării Ierusalimului, când ziceau: «StricaÅ£i-l, stricaÅ£i-l până la temeliile lui!». Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-Å£i va răsplăti Å£ie fapta pe care ai făcut-o nouă! Fericit este cel ce va apuca ÅŸi va lovi pruncii tăi de piatră”. Acest psalm, pe care l-am citat în întregime, este interpretat în chip minunat de Sfântul Ioan Gură de Aur, precum ÅŸi de Sfântul Maxim Mărturisitorul. Robia din Babilon este robia fiecăruia dintre noi când cădem prizonieri în Å£ara păcatului. Nabucodonosor, care ne duce în robie, este diavolul. Când creÅŸtinul este conÅŸtient că se află în stare de robie, nu mai poate aduce cântări de laudă lui Dumnezeu. Singura lui mângâiere rămâne plânsul pentru păcatele sale.

După cum într-o temniţă grea omul îşi aduce aminte cu drag de casa părintească, tot astfel creÅŸtinul căzut în robia păcatului îşi aduce aminte cu multă dragoste de Ierusalimul cel ceresc, de raiul în fericirea căruia au trăit părinÅ£ii noÅŸtri, Adam ÅŸi Eva. Aflat în robia păcatului, un creÅŸtin preferă să-ÅŸi uite dreapta cu care îşi duce bucăţica la gură decât să uite Ierusalimul ceresc, cel plin de bucurii! Mai mult: creÅŸtinul preferă să i se lipească limba de cerul gurii decât să uite vreodată mângâierile paradiziace pe care le-a simÅ£it el înainte de a cădea în robia păcatului, în cele din urmă, cuprins de mânie, un astfel de păcătos se gândeÅŸte la răzbunare ÅŸi chiar la ucidere. Da, zice Sfântul loan Gură de Aur, să te mânii foarte, dar împotriva păcatului, să te răzbuni, dar numai împotriva patimilor care te chinuiesc, ba chiar să împlânÅ£i cuÅ£itul până la prăsele, însă nu în om, ci în diavolul care te-a robit! Da, fericit este acela care va lua ÅŸi va zdrobi de piatră pruncii săi. Dacă ne oprim numai la litera care ucide, aceasta este o grozăvie. Dar noi trebuie să auzim de două ori, aÅŸa cum a făcut însuÅŸi Domnul Hristos când a tâlcuit în sens duhovnicesc atât potopul lui Noe, cât ÅŸi minunea ce s-a întâmplat cu proorocul Iona când acesta a rămas trei zile ÅŸi trei nopÅ£i în pântecele unui peÅŸte mare. Dar în psalmul citat mai sus pruncii, după învăţătura SfinÅ£ilor PărinÅ£i, sunt patimile ÅŸi poftele rele care se nasc în inimile noastre aÅŸa cum se nasc copiii în pântecele mamei. Åži tocmai aceÅŸti „prunci” trebuie luaÅ£i de picioare ÅŸi zdrobiÅ£i cu capul de piatră, iar piatra din capul unghiului este Hristos.

ÃŽn citirea Sfintei Scripturi este de mare importanţă să Å£inem seama de epoca în care s-au scris cărÅ£ile Bibliei. Iată, de pildă, cineva citeÅŸte Biblia ÅŸi găseÅŸte scris: „Ochi pentru ochi ÅŸi dinte pentru dinte”. Cunosc un caz când un tânăr, citind aceste cuvinte, a aruncat Biblia ÅŸi n-a vrut s-o mai citească. ÃŽntr-adevăr, pentru noi, cei din veacul al douăzecilea, cuvintele de mai sus pot fi o piatră de poticnire. E ceva imoral, e o barbarie. Dar dacă ne întoarcem cu câteva mii de ani în urmă, în epoca când – scrie Giovanni Papini în ViaÅ£a lui Iisus – pentru un ochi în lumea păgână se tăia capul, atunci „ochi pentru ochi” era o treaptă superioară. Despre Noe se scrie, de asemenea, că era „om drept ÅŸi fără prihană”, deÅŸi mai jos se spune că s-a îmbătat ÅŸi a adormit dezgolit în faÅ£a fiilor săi. Dar Sfântul Ioan Gură de Aur ne atrage atenÅ£ia asupra cuvintelor care urmează: „în veacul său” (Fac. 6, 9). Åži, într-adevăr, în veacul său, în lumea păgână, oamenii erau mai răi ÅŸi mai păcătoÅŸi decât Noe. ÃŽn veacul său, Noe era cu adevărat cel mai bun ÅŸi cel mai sfânt. Legea Veche i-a fost dată lui Israel pe măsura vârstei lui. Căci un copil nu poate digera o hrană tare, un vin nou nu se toarnă în burduf vechi ÅŸi nici un petic nou nu se coase la o haină veche.

ÃŽn epoca lui ÅŸi la vârsta lui duhovnicească, Sfântul Prooroc Ilie a avut îngăduinÅ£a de la Dumnezeu să coboare foc din cer ÅŸi să-i ardă pe oamenii trimiÅŸi de vrăjmaÅŸul său rege Ahab; în Noul Testament, Apostolii Iacob ÅŸi Ioan, fiii tunetului, au cerut de la Domnul Hristos acelaÅŸi lucru, ca să-i mistuie în flăcări pe samarinenii care n-au vrut să-i primească. Dar Fiul lui Dumnezeu nu le-a dat voie. De data aceasta, copilul a crescut, nu mai are nevoie de lapte, ci poate primi hrană tare, pentru că se află în ÃŽmpărăţia Duhului Sfânt, în împărăţia iubirii creÅŸtine. De astă dată picioarele omului din Noul Testament se află exact în locul unde omul Vechiului Testament îşi Å£inea capul. Acesta este înÅ£elesul cuvintelor Mântuitorului: „Nu s-a ridicat între cei născuÅ£i din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuÅŸi cine este mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el” (Mt. 11, 11). Sfântul Macarie Egipteanul scrie în Omiliile sale că un apostol al lui Hristos este mai mare decât Sfântul Ioan Botezătorul; în Vechiul Testament, psalmistul David putea să scrie: „Doamne, cum sporesc vrăjmaÅŸii mei!” ÅŸi să se gândească la regele Saul ÅŸi la oamenii lui; putea să scrie: „O, Dumnezeule, zdrobeÅŸte-le dinÅ£ii din gură!”. Sau: „în fiecare dimineaţă voi stârpi prin judecată pe toÅ£i răufăcătorii din Å£ară” ÅŸi să se gândească la filisteni, la amaleciÅ£i ÅŸi la alÅ£i duÅŸmani. Dar în Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel ne spune că „lupta noastră nu este împotriva trupului ÅŸi a sângelui, ci împotriva (…) duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri” (Efes. 6, 12), aÅŸadar, nu împotriva fraÅ£ilor noÅŸtri, nu împotriva oamenilor, ci împotriva adevăraÅ£ilor noÅŸtri vrăjmaÅŸi, care sunt demonii.

Dacă ar fi să spunem printr-un singur cuvânt care este chestiunea cea mai importantă de care se ocupă cu multă grijă Biblia, începând de la Facere ÅŸi terminând cu Apocalipsa, am zice fără teama de a greÅŸi: sufletul. Mântuitorul se numeÅŸte aÅŸa pentru că a venit să mântuiască sufletele noastre. Åži tot El ne spune: „Ce-i foloseÅŸte omului de-ar dobândi lumea întreagă, iar sufletul îl va pierde? Sau ce-ar da omul în schimb pentru sufletul lui?”. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că toată bolta cerului cu toate stelele ei nu valorează atât cât preÅ£uieÅŸte un singur suflet de om. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur ÅŸi – după el – Giovanni Papini se întreabă: de ce Mântuitorul se poartă cu atâta dragoste ÅŸi milă când e vorba de tâlhari, de vameÅŸi ÅŸi de desfrânate, dar în acelaÅŸi timp biciuieÅŸte fără milă, ÅŸi cu cuvântul si cu fapta, pe farisei? Răspunsul este unul singur: pentru că vameÅŸii, tâlharii ÅŸi desfrânatele pângăresc numai trupul ÅŸi cele materiale, pe câtă vreme fariseii pângăresc sufletul ÅŸi cele spirituale. Nicăieri nu se vede mai bine grija Mântuitorului pentru sufletele noastre ca în cuvintele rostite pe Muntele Măslinilor.

Ucenicii Domnului Hristos, ca ÅŸi creÅŸtinii din toate veacurile, nu aveau atâta grijă de sufletele ÅŸi de sfârÅŸitul vieÅ£ii lor pământeÅŸti câtă grijă aveau de viaÅ£a de aici ÅŸi de sfârÅŸitul lumii. Dar Sfântul Ioan Gură de Aur îi întreabă pe creÅŸtinii lui într-o predică: ce te interesează sfârÅŸitul lumii? Interesează-te mai bine de sfârÅŸitul tău! Este exact ceea ce i-a spus însuÅŸi Dumnezeu omului căruia i-a rodit Å£arina ÅŸi care voia să-ÅŸi strice jitniÅ£ele ca să facă altele mai mari: „Nebunule, în noaptea aceasta îţi vor cere sufletul si cele ce le-ai adunat ale cui vor fi?”. Åžtiind toate acestea ÅŸi stând cu ucenicii în faÅ£a templului, Mântuitorul le spune: „Adevărat grăiesc vouă: nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească. Åži sezând El pe Muntele Măslinilor, au venit la El ucenicii, de o parte, zicând: Spune nouă când vor fi acestea si care este semnul venirii Tale ÅŸi al sfârÅŸitului veacului ?” (Mt. 24, 2-3).

Ca întotdeauna, ÅŸi de data aceasta Domnul Hristos vorbeÅŸte în parabole, ca să auzim de două ori. Ucenicii întreabă despre sfârÅŸitul lumii, dar Mântuitorul vorbeÅŸte despre sfârÅŸitul Ierusalimului în comparaÅ£ie cu sfârÅŸitul omului. „VeÅ£i auzi, spune Mântuitorul, de războaie ÅŸi de zvonuri de războaie; luaÅ£i seama, să nu vă speriaÅ£i, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârÅŸitul” (Mt. 24, 6). Åži atât. Mântuitorul nu precizează: „sfârÅŸitul lumii”, căci nu-L interesează sfârÅŸitul lumii, ci sfârÅŸitul vieÅ£ii noastre. Mai departe spune: „Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; ÅŸi atunci va veni sfârÅŸitul” (Mt. 24, 14). Punct. Nici aici nu ne vorbeÅŸte despre sfârÅŸitul lumii. Åži când ucenicii au insistat, Domnul Iisus le-a răspuns răspicat: „Nu este al vostru a ÅŸti anii sau vremurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” , (Fapte 1,7). Sfântul Evanghelist Marcu scrie la fel: „dar încă nu va fi sfârÅŸitul” (Mc. 13, 7), fără să adauge: „lumii”. Iar ca să închidă gura celor ce-L tot întrebau despre sfârÅŸitul lumii, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, Mântuitorul le-a spus că despre acel ceas nimeni nu ÅŸtie, nici îngerii, nici Fiul, ci numai Tatăl.

Ca un tată care are grijă de copiii lui, Mântuitorul le spune ucenicilor ce-i aÅŸteaptă în viitor. Trece dincolo de răstignirea ÅŸi de învierea Sa ca să-i pregătească pentru marile încercări ÅŸi suferinÅ£e care se vor abate peste ei după înălÅ£area Sa la cer. „VeÅ£i auzi de războaie ÅŸi de zvonuri de războaie” (Mt. 24, 6). Nu numai printre popoarele din afară, dar chiar în Å¢ara Sfântă, Bar-Kohba, care se credea adevăratul Mesia, s-a răzvrătit împotriva stăpânirii romane ÅŸi se pregătea de război. „Dar încă nu este sfârÅŸitul.” Vor fi foamete, ciumă, cutremure, Apostolii vor fi prigoniÅ£i, Sfântul diacon Åžtefan ÅŸi Sfântul Apostol Iacob vor fi uciÅŸi, se vor scula prooroci mincinoÅŸi, dintre care cel mai de seamă a fost Simon Magul. Apostolii vor propovădui Evanghelia – scrie Sfântul Ioan Gură de Aur – în toată lumea de atunci, iar sfârÅŸitul va veni „când veÅ£i vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt – cine citeÅŸte să înÅ£eleagă – atunci cei din Iudeea să fugă în munÅ£i” (Mt. 24, 15-16). Dar ce este „urâciunea pustiirii”? ÃŽn Cartea Macabeilor se spune că sunt „urâciunile idoleÅŸti” ridicate pe altarul Templului. Åži, într-adevăr, după ce armatele lui Titus ÅŸi Vespasian au zdrobit armata lui Bar-Kohba, aceÅŸti împăraÅ£i păgâni, împreună cu ostaÅŸii lor, au aÅŸezat un idol în locul cel sfânt din Templul lui Solomon. „Atunci cei din Iudeea să fugă în munÅ£i”, i-a sfătuit Iisus pe ucenicii Săi. CreÅŸtinii ÅŸi-au adus amine de aceste cuvinte ÅŸi, când a început acea „strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum ÅŸi nici nu va mai fi” (Mt. 24, 21), când armatele romane au ucis peste 600.000 de evrei, când răstigneau câte 5-6 evrei pe o cruce, când mamele îşi mâncau propriii copii, ucenicii lui Iisus au fugit în munÅ£i, în localitatea Pella.

Toate aceste fapte s-au întâmplat în timp ÅŸi spaÅ£iu, în anul 70 după Hristos; aceste grozăvii s-au petrecut la propriu, în sens material ÅŸi trupesc. Dar ca peste tot, Mântuitorul împleteÅŸte aceste evenimente înspăimântătoare cu întâmplările înfricoşătoare pe care le aduce moartea când vine sfârÅŸitul fiecăruia ÅŸi când va trebui să dăm socoteală de faptele noastre la judecata cea nemitarnică. Atât în timpul războiului din anul 70, cât ÅŸi în timpul sfârÅŸitului nostru trebuie să lepădăm ÅŸi lucrurile, ÅŸi hainele, în primul caz ca să ne salvăm viaÅ£a din ghearele ostaÅŸilor romani, iar în al doilea caz, din ghearele demonilor care vor să ne tragă la iad. De aceea, „cel ce va fi pe casă să nu se coboare ca să-ÅŸi ia lucrurile din casă, iar cel ce va fi în Å£arină să nu se întoarcă înapoi să-ÅŸi ia haina”. Dar cum vor putea fugi de urgia armatelor romane femeile însărcinate ÅŸi – tot aÅŸa – cum vor putea fugi de urgia demonilor sufletele însărcinate cu păcate de tot felul?! Unde se vor putea adăposti refugiaÅ£ii în vreme de iarnă? Åži tot aÅŸa, unde îşi vor găsi adăpost sufletele îngheÅ£ate de necredinţă ÅŸi de fapte rele? Din această strâmtorare nu vor scăpa, de bună seamă, decât cei ce se vor lepăda de ei înÅŸiÅŸi ÅŸi vor fugi la munÅ£ii rugăciunii si ai faptelor bune.

ÃŽndată după convorbirea cu samarineanca, Mântuitorul spune ucenicilor Săi: „Nu ziceÅ£i voi că mai sunt patru luni ÅŸi vine seceriÅŸul? Iată, zic vouă: ridicaÅ£i ochii voÅŸtri ÅŸi priviÅ£i holdele că sunt albe pentru seceriÅŸ. (…) Eu v-am trimis să seceraÅ£i” (In. 4, 35, 38). „SeceriÅŸul e mult, dar lucrătorii sunt puÅ£ini. RugaÅ£i, deci, pe Domnul seceriÅŸului ca să scoată lucrători la seceriÅŸul Său” (Mt. 9, 37-38). Mântuitorul a spus aceste cuvinte ucenicilor Săi pentru că „văzând mulÅ£imile, I s-a făcut milă de ele că erau necăjite si rătăcite ca niÅŸte oi care n-au păstor” (Mt. 9, 36). La sfârÅŸitul lumii si la a doua venire a Domnului Hristos, secerătorii vor fi îngerii (Mt. 13, 39). „Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăţia Lui toate smintelile si pe cei ce fac fărădelegea. Åži-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi plângerea ÅŸi scrâşnirea dinÅ£ilor” (Mt. 9, 41-42). Dar până atunci, adică până la sfârÅŸitul lumii ÅŸi până la judecata de apoi, Mântuitorul sufletelor noastre, din milă pentru popor, a rânduit pe Apostolii Săi din totdeauna ca aceÅŸtia să aibă grijă de oile necăjite ÅŸi rătăcite, i-a rânduit pe ucenicii Săi să iasă la seceriÅŸ chiar înainte de patima Sa de bunăvoie, căci încă de pe atunci câmpiile erau albe, iar grâul era copt. Åži „Eu v-am trimis să seceraÅ£i”… îngerii din cer împreună cu noi slujesc ÅŸi lucrează la mântuirea sufletelor celor necăjiÅ£i ÅŸi rătăciÅ£i.

„Foc am venit să arunc pe pământ si cât aÅŸ vrea să fie acum aprins!” (Lc. 12, 49). Acest foc a fost aruncat pe pământ încă din ziua Cincizecimii ÅŸi s-a aprins în toată lumea. „Căci precum fulgerul iese de la răsărit ÅŸi se arată până la apus, aÅŸa va fi venirea Fiului Omului” (Mt. 24, 27). „Că unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii” (Mt. 24, 28). Dar de ce nu spune Mântuitorul că se vor aduna corbii? Pentru că, răspunde Sfântul Ioan Gură de Aur, aici e vorba de creÅŸtinii care se împărtăşesc din Trupul Mântuitorului, iar creÅŸtinii sunt vulturi, nu corbi. Deci, în Ierusalim, în Atena, în Corint, în Alexandria, în Roma, în Antiohia, în depărtata Spanie, oriunde se adunau doi sau trei creÅŸtini, în numele lui Iisus ÅŸi săvârÅŸeau frângerea pâinii, Fiul Omului venea ca fulgerul în mijlocul lor, oferindu-ÅŸi Trupul spre hrană vulturilor însetaÅ£i ÅŸi flămânzi de viaÅ£a veÅŸnică.

Dar cum vor trece creÅŸtinii în viaÅ£a fericită ÅŸi veÅŸnică de dincolo? Ce trebuie să facă ei ca să-si mântuiască sufletele? Răspunsul ni-l dă Mântuitorul mai pe larg prin Evanghelistul Luca (17, 24-25). „După cum fulgerul, fulgerând dintr-o parte de sub cer, luminează până la cealaltă parte de sub cer, aÅŸa va fi ÅŸi Fiul Omului în ziua Sa”. Când era ucis cu pietre, arhidiaconul Åžtefan L-a văzut pe Fiul Omului venind pe norii cerului ÅŸi stând de-a dreapta Tatălui, pentru ca imediat să-l lumineze ca fulgerul pe Saul din Tars ce se afla pe drumul Damascului. „Dar mai întâi El trebuie să sufere mult ÅŸi să fie lepădat de neamul acesta.” Desigur, venirea Mântuitorului în duh, cea de dinaintea sfârÅŸitului lumii ÅŸi a judecăţii de apoi, s-a petrecut imediat după patimile Lui cele de bunăvoie si după înălÅ£area Sa la cer, după cum a ÅŸi spus: „Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi” (In. 14, 18). „Şi precum a fost în zilele lui Noe, tot aÅŸa va fi ÅŸi în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie ÅŸi a venit potopul ÅŸi i-a nimicit pe toÅ£i” (Mt. 17, 26-27). Astăzi, de când Apostolii au fost trimiÅŸi la seceriÅŸ, toÅ£i Apostolii ÅŸi ucenicii lui Iisus, creÅŸtinii înÅŸiÅŸi mănâncă, beau, se însoară, se mărită fără să se gândească la potopul morÅ£ii care vine pe neaÅŸteptate ÅŸi-i prăpădeÅŸte pe toÅ£i, afară de cei ce intră în corabia Bisericii, cum au intrat cele opt suflete în arcă. „Tot aÅŸa precum a fost în zilele lui Lot: mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau ÅŸi zideau. Iar în ziua când a ieÅŸit Lot din Sodoma a plouat din cer foc ÅŸi pucioasă ÅŸi i-a nimicit pe’toÅ£i. La fel va fi ziua în care se va arăta Fiul Omului” (Mt. 17, 29-30).

Luând pildă de la Lot, înainte de moarte să ne dezlipim de avuÅ£iile ÅŸi de egoismul nostru, ca să putem fugi uÅŸor ÅŸi fără greutate spre viaÅ£a de dincolo. Să nu întoarcem capul cu părere de rău pentru cele ce am părăsit ca să nu ne prefacem într-un stâlp de sare ca femeia lui Lot. Åži atunci Mântuitorul ne va spune: „Dacă Mă voi duce ÅŸi vă voi găti loc, iarăşi voi veni si vă voi lua la Mine, ca să fiÅ£i ÅŸi voi unde sunt Eu” (In. 14, 3). „În ziua aceea, cel care va fi pe acoperiÅŸul casei, iar lucrurile lui în casă, să nu se coboare ca să le ia; de asemenea, cel ce va fi în Å£arină să nu se întoarcă înapoi. AduceÅ£i-vă aminte de femeia lui Lot. Cine va căuta să-si recapete sufletul îl va pierde; iar cine îl va pierde, acela îl va dobândi” (Lc. 17, 31-33). ÃŽn timpul inundaÅ£iilor, o femeie cu pruncul în braÅ£e era aÅŸteptată de un soldat ca s-o ia în barca de salvare, dar femeia, în loc să se urce repede în barcă, s-a întors ca să-ÅŸi salveze purcelul. Åži în acel moment a pierit, înghiÅ£ită de valuri cu copil cu tot. Dacă grăuntele de grâu ar dori să-ÅŸi mântuiască viaÅ£a, dacă n-ar vrea să putrezească sub brazdă, ar mai scoate colÅ£ul verde ÅŸi rodul însutit ?

„Zic vouă: în noaptea aceea vor fi doi într-un pat; unul va fi luat, iar altul va fi lăsat. Două vor măcina împreună; una va fi luată ÅŸi alta va fi lăsată. Doi vor fi în ogor; unul se va lua ÅŸi altul se va lăsa” (Lc. 17, 34-36). Doi mergeau pe cale: Martin Luther ÅŸi cu prietenul său. La un moment dat s-a ivit un fulger, iar prietenul lui Luther a fost trăsnit ÅŸi a murit pe loc. Unul s-a lăsat ÅŸi altul s-a luat. Mântuitorul repeta mereu: se va lua, se va lua, se va lua. „Şi răspunzând, ucenicii I-au zis: Unde, Doamne? Iar El le-a zis: Unde va fi stârvul, acolo se vor aduna ÅŸi vulturii” (Lc. 17, 37). Pe bună dreptate zice Toma de Kempis: acolo unde este Iisus este raiul, iar unde nu este Iisus este iadul. Dar creÅŸtinii-vulturi, care se adună acolo unde este Trupul ÅŸi Sângele Domnului, intră în fericirea raiului.

„PrivegheaÅ£i deci, că nu ÅŸtiÅ£i în care zi vine Domnul vostru” (Mt. 24,42). Sfântul Sisoe – ca toÅ£i sfinÅ£ii, de altfel – a privegheat toată viaÅ£a, iar în clipa morÅ£ii faÅ£a i s-a luminat ca soarele ÅŸi el, plin de bucurie, vorbea cu cineva. „Cu cine vorbeÅŸti, părinte?”, l-au întrebat fraÅ£ii care erau în jurul patului său. Åži Sfântul Sisoe a răspuns: „A venit Domnul Hristos la mine cu sfinÅ£ii Săi îngeri ca să-mi ia sufletul ÅŸi eu îl rog ca să-mi dea măcar trei zile de pocăinţă”, vorbea bătrânul plângând în momentul când i se lua sufletul.

„Iar îndată după strâmtorarea acelor zile (adică după ce armatele lui Titus au dărâmat Templul), soarele se va întunecaÅŸsi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer” (Mt. 24, 29). Luna plină ÅŸi stelele strălucesc ÅŸi luminează noaptea aÅŸa de frumos încât Å£i se pare că altă lumină mai puternică nu există. Dar când apare soarele, deÅŸi luminătorii nopÅ£ii rămân pe aceeaÅŸi boltă cerească, încetul cu încetul luna ÅŸi stelele pălesc, se ÅŸterg, dispar ÅŸi nu se mai văd. în era precreÅŸtină, zeităţile păgâne, cu mitologia ÅŸi filozofia lor, străluceau ca soarele, ca luna si ca stelele, dar când a apărut Soarele Dreptăţii, Iisus Mântuitorul, cu revelaÅ£iile Duhului Sfânt, atunci în lumea păgână soarele, luna ÅŸi stelele zeităţilor, precum ÅŸi iudaismul, care n-a fost decât umbra celor viitoare, s-au întunecat, nu ÅŸi-au mai dat lumina, au căzut din cer. Dar Domnul Hristos mai vorbeÅŸte de un templu, de un alt templu. „DărâmaÅ£i templul acesta ÅŸi în trei zile îl voi ridica. Iar El vorbea despre templul trupului Său” (In. 2, 19-21). Sfântul Apostol Pavel, în continuare, ne întreabă: „nu ÅŸtiÅ£i că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt ?” (7 Cor. 6, 19). Ca ÅŸi grăuntele de grâu, templul trupului nostru se dărâmă ÅŸi se prăpădeÅŸte când se apropie moartea. „De aceea – zice Apostolul – nu ne pierdem curajul ÅŸi, chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru se înnoieÅŸte din zi în zi” (II Cor. 4, 16). Pe măsură ce se prăpădeÅŸte omul vechi, cu toate poftele ÅŸi concepÅ£iile lui păgâne, în aceeaÅŸi măsură răsare omul cel nou, plin de lumina lui Hristos, care întunecă toÅ£i sorii din epoca precreÅŸtină a fiinÅ£ei noastre.

Ceea ce se petrece în microcosmosul fiinÅ£ei noastre omeneÅŸti se va întâmpla ÅŸi în macrocosmosul lui Dumnezeu la sfârÅŸitul lumii ÅŸi la judecata de apoi. „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului ÅŸi vor plânge toate neamurile pământului ÅŸi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere ÅŸi cu slavă multă. Åži va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, ÅŸi vor aduna pe cei aleÅŸi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini” (Mt. 24, 30-31). Dar care sunt semnele venirii Fiului Omului în suflet ÅŸi pe pământul întreg? Cum putem cunoaÅŸte apropierea împărăţiei cerurilor în sufletele noastre ÅŸi în toată lumea lui Dumnezeu? Domnul Hristos nu ne spune când va veni împărăţia lui Dumnezeu, dar ne arată cum va veni ea.

„Şi fiind întrebat de farisei când va veni ÃŽmpărăţia lui Dumnezeu, le-a răspuns, zicând: ÃŽmpărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Åži nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, ÃŽmpărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”  (Lc. 17, 20-21). Åži dacă ÃŽmpărăţia lui Dumnezeu nu vine în chip văzut, cu atât mai mult ÃŽmpăratul ei nu va veni astfel. Dacă după ÃŽnviere înÅŸiÅŸi oamenii vor fi ca îngerii (Lc. 20, 36), putem oare afirma ca martorii lui Iehova sau ca adventiÅŸtii că Iisus va veni în chip văzut?

„Iată, stau la uşă ÅŸi bat” (Apoc. 3, 20), zice Mântuitorul ÅŸi toată lumea ÅŸtie că Domnul Iisus nu bate la uÅŸa apartamentului nostru, ci la uÅŸa inimii.

Cât despre semnele venirii împărăţiei lui Dumnezeu în sufletele noastre ÅŸi, apoi, în toată lumea lui Hristos, Mântuitorul ne spune tuturor: „învăţaÅ£i de la smochin pilda: când mlădiÅ£a lui se face fragedă ÅŸi odrăsleÅŸte frunze, cunoaÅŸteÅ£i că vara este aproape. Asemenea ÅŸi voi, să ÅŸtiÅ£i că este aproape, la uÅŸi” (Mt. 24, 32-33). Cu alte cuvinte, dacă într-un suflet îngheÅ£at de păcat încep să apară mugurii unei profunde schimbări în bine, dacă acel suflet este inundat ca Magdalena de lacrimile unei sincere pocăinÅ£e, dacă apare iubirea de Dumnezeu ÅŸi de aproapele, smerenia ÅŸi blândeÅ£ea, credinÅ£a ÅŸi nădejdea în viaÅ£a de dincolo, toate acestea sunt semne sigure că împărăţia lui Dumnezeu e aproape, la uşă. „Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere ÅŸi cu slavă multă. Iar când vor începe să fie acestea, prindeÅ£i curaj ÅŸi ridicaÅ£i capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie” (Lc. 21, 27-28).

Cei răscumpăraÅ£i vor vedea pe Fiul Omului, dar nu cu ochii sensibili. Numai cei ce au ochi de văzut pot să-L vadă pe Domnul Hristos. Pe drumul Damascului, când Fiul Omului a venit să-l răscumpere pe Saul din Tars, „o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată” (Fapte 9, 3), iar Apostolul Neamurilor de mai târziu L-a văzut pe Domnul Iisus ÅŸi a grăit cu El, însă „bărbaÅ£ii care erau cu el pe cale, stăteau înmărmuriÅ£i, auzind glasul, dar nevăzând pe nimeni” (Fapte 9, 7). Åži, dimpotrivă, antihriÅŸtii pot fi văzuÅ£i cu ochii trupului, iar diavolii – care pot lua chiar chipul Mântuitorului – se arată în chip văzut. De aceea, Mântuitorul atrage atenÅ£ia ucenicilor, prevenindu-i: „Atunci de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeÅ£i. Căci se vor ridica hristoÅŸi mincinoÅŸi ÅŸi prooroci mincinoÅŸi ÅŸi vor da semne mari ÅŸi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, ÅŸi pe cei aleÅŸi. Iată, v-am spus de mai înainte. Deci, de vă vor zice vouă: Iată, este în pustie, să nu ieÅŸiÅ£i; iată, este în cămări, să nu credeÅ£i” (Mt. 24, 23-26). Åži, într-adevăr, în afară de Simon Magul, care se înălÅ£a la cer în faÅ£a mulÅ£imilor, între care era ÅŸi Sfântul Apostol Petru, a mai apărut un prooroc mincinos în faÅ£a Sfântului Apostol Pavel, al cărui nume era Bariisus (Fapte 13, 6).

Un alt antihrist, cu numele Iliodor, a apărut la Efes în faÅ£a Sfântului Evanghelist Ioan. Iată de ce a zis Mântuitorul „că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Mc. 9, 1). Iar când vorbea cu Petru, Mântuitorul a zis despre loan: „Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu?” (In. 21, 22). Åži autorul Apocalipsei a rămas, într-adevăr, ca să vadă nu numai venirea lui Iisus ÅŸi a împărăţiei lui Dumnezeu în sufletele primilor creÅŸtini, ci ÅŸi măreÅ£ele vedenii, precum ÅŸi înfricoşătoarele descoperiri privitoare la sfârÅŸitul lumii, la judecata de apoi ÅŸi la cerul cel nou, purificat de duhurile răutăţii ÅŸi la pământul cel nou, pe care nu vor mai odrăsli nici spinii, nici pălămida, dar nici păcătoÅŸii.

ÃŽn încheierea acestor cuvinte, Mântuitorul a întrebat: „Cine este oare sluga credincioasă ÅŸi înÅ£eleaptă pe care a pus-o stăpânul peste slugile sale, ca să le dea hrană la timp? Fericită este sluga aceea, pe care, venind stăpânul său, o va afla făcând aÅŸa. Adevărat grăiesc vouă că peste toate avuÅ£iile sale o va pune. Iar dacă acea slugă, rea fiind, va zice în inima sa: Stăpânul meu întârzie, ÅŸi va începe să bată pe cei ce slujesc împreună cu el, să mănânce ÅŸi să bea cu beÅ£ivii, veni-va stăpânul slugii aceleia în ziua când nu se aÅŸteaptă ÅŸi în ceasul pe care nu-l cunoaÅŸte, ÅŸi o va tăia ÅŸi partea ei o va pune cu făţarnicii. Acolo va fi plângerea ÅŸi scrâşnirea dinÅ£ilor” (Mt. 24, 45-51).

Din acest text reiese că ucenicul lui Hristos care – trimis la seceriÅŸ – nu va duce oile la păşune, ci va fi un năimit ce n-are grijă de oi, în ziua venirii Domnului va fi tăiat în două de sabia morÅ£ii. Åži atunci, trupul va merge în pământul din care este luat, iar sufletul – rău ÅŸi fără milă – va avea soarta făţarnicilor în chinurile iadului.

Aici se termină capitolul 24, iar capitolul 25 nu este decât continuarea capitolului precedent. Fiind în strânsă legătură cu cel încheiat, acest nou capitol începe cu „atunci”*.
* În versiunea recentă, această prepoziţie nu mai apare. (n.ed.)

„Atunci ÃŽmpărăţia cerurilor se va asemăna cu cele zece fecioare”, iar consensul unanim al tuturor SfinÅ£ilor PărinÅ£i ne arată clar că în această parabolă este vorba de moarte. Dar Mirele sufletelor noastre întârziind, toate fecioarele – ÅŸi cele înÅ£elepte, ÅŸi cele nebune – au aÅ£ipit ÅŸi au adormit. La deÅŸteptare, când a sosit Mirele, n-au intrat la nuntă decât fecioarele înÅ£elepte ale căror suflete ardeau ca făcliile aprinse de focul Duhului Sfânt.

Evanghelistul Matei îşi încheie capitolul 25 cu parabola judecăţii de apoi, care se potriveÅŸte atât cu judecata particulară, cât ÅŸi cu judecata de obÅŸte. Cu toate că la judecata generală se vor mai adăuga efectele negative sau pozitive ale faptelor noastre de pe pământ, spre osânda sau spre uÅŸurarea vieÅ£ii noastre de dincolo, totuÅŸi, atât îndată după moartea noastră, cât ÅŸi după învierea morÅ£ilor, cele ÅŸase îndatoriri faţă de aproapele se reduc la una singură: iubirea. „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeÅŸte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Åži această poruncă avem de la El: cine iubeÅŸte pe Dumnezeu să iubească ÅŸi pe fratele său” (I In. 4, 20-21). Pentru că Dumnezeu însuÅŸi este iubire, pe biletul de intrare în rai trebuie să fie scris: iubire.

Totuşi, cea mai controversată problemă din acest capitol a fost şi rămâne pedeapsa şi chinurile veşnice ale iadului. Dacă Dumnezeu este iubire, zic cei ce vor să desfiinţeze iadul, cum poate suferi chinurile veşnice ale păcătoşilor alături de fericirea veşnică a sfinţilor? Dacă Dumnezeu este atotputernic, mai zic ei, de ce nu desfiinţează iadul ca să-i ierte şi să-i aducă în rai şi pe demoni, şi pe păcătoşi? Fie că sunt origenişti, fie că sunt steinerişti moderni, aceşti eretici se cred a fi mai buni şi mai înţelepţi decât Dumnezeu însuşi, îndrăznind să afirme că iadul este o pată pe obrazul lui Dumnezeu.

De fapt, rătăcirea vine din două surse: unii, fiind cu vedere scurtă ÅŸi suferind de o miopie duhovnicească, nu pot pătrunde dincolo de litera care ucide, acolo unde duhul face viu. Iar „omul firesc, scrie Sfântul Apostol Pavel, nu primeÅŸte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie ÅŸi nu poate să le înÅ£eleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceÅŸte” (I Cor. 2, 14). AlÅ£ii însă, împotmoliÅ£i în patimi rele din care nu vor să iasă, caută să desfiinÅ£eze iadul ÅŸi chinurile veÅŸnice pentru a-ÅŸi putea continua în voie ÅŸi cu conÅŸtiinÅ£a adormită plăcerile dobitoceÅŸti la care se dedau în mod liber ÅŸi conÅŸtient. Oricum ar fi, această erezie a fost condamnată de mai multe sinoade ecumenice ÅŸi locale, iar dogmatica ÅŸi mărturisirea de credinţă ortodoxă merg înainte pe linia trasată de SfinÅ£ii PărinÅ£i, căci – ca ÅŸi Apostolul Neamurilor – ei au surpat izvodirile minÅ£ii ÅŸi orice înălÅ£are care se ridică împotriva cunoaÅŸterii lui Dumnezeu ÅŸi tot gândul l-au robit spre ascultarea lui Hristos (II Cor. 10, 5). Astfel, oamenii duhovniceÅŸti toate le judecă în chip duhovnicesc, pentru că numai ei au „gândul lui Hristos” (I Cor. 2,15-16).

În lumina Sfinţilor Părinţi şi a oamenilor duhovniceşti, trebuie să vedem mai întâi care este raportul dintre libertatea omului şi harul divin, ce este pedeapsa dumnezeiască şi cine este creatorul iadului în care chinurile veşnice sunt nesfârşite.

Să le luăm pe rând.

Dogmatistul român D. Stăniloae citează în legătură cu libertatea omului pe Sfântul Vasile cel Mare şi pe Vladimir Lossky:

„«Ca să poată împlini ordinul de a deveni dumnezeu – cum zice Sfântul Vasile – omul trebuia să-l poată ÅŸi refuza. Dumnezeu nu-ÅŸi foloseÅŸte atotputernicia în faÅ£a libertăţii umane (subl. ns.), pe care nu o poate viola pentru că ea provine din atotputernicia lui Dumnezeu. Desigur, omul a fost creat numai prin voinÅ£a lui Dumnezeu, dar nu poate fi îndumnezeit numai prin ea. A fost necesară o singură voinţă pentru creaÅ£ie, dar e nevoie de două pentru îndumnezeire. O singură voinţă, pentru a aduce la existenţă chipul; dar două, pentru a face chipul asemănare. Iubirea lui Dumnezeu e aÅŸa de mare că nu vrea să constrângă pe om. Căci nu este iubire fără respect. VoinÅ£a divină se va supune tatonărilor, ocolirilor, revoltelor înseÅŸi ale voinÅ£ei umane pentru a o aduce la o liberă consimÅ£ire. Aceasta este providenÅ£a divină». «Persoana umană e cea mai înaltă creaÅ£ie numai pentru că Dumnezeu pune în ea posibilitatea iubirii, precum ÅŸi a refuzării ei. Dumnezeu riscă ruina eternă a celei mai înalte creaÅ£ii ale Sale, ca să poată fi cea mai înaltă. Paradoxul este ireductibil. Chiar în măreÅ£ia sa de a putea deveni dumnezeu, omul e capabil să poată cădea»” (D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, pg. 283, Buc., 1996).

OrigeniÅŸtii ignoră în chip voit toate acestea, deÅŸi chiar în Evanghelie se scrie că Iisus „n-a putut” (Mc. 6,5) să facă nici o minune în oraÅŸul Său, pentru că rudeniile ÅŸi cunoscuÅ£ii Săi, din voinţă liberă, n-au vrut să creadă ÅŸi deci să colaboreze cu El. Åžtiind toate acestea, Domnul Hristos vorbeÅŸte iudeilor în parabolă: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci ÅŸi cu pietre ucizi pe cei trimiÅŸi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii ei sub aripi, dar nu aÅ£i voit! lată, casa voastră vi se lasă pustie” (Mt. 23, 37-38, subl. ns.). Iată deci că Dumnezeu vrea ca toÅ£i oamenii să se mântuiască (I Tim. 2, 4). Mai mult: „Dumnezeu aÅŸa a iubit lumea încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat ca oricine care crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veÅŸnică” (In. 3, 16). AÅŸadar, plin de bunătate ÅŸi de iubire, Dumnezeu vrea ca toÅ£i oamenii să se mântuiască, îşi sacrifică unicul Fiu pentru mântuirea lor, iar dacă unii oameni resping mâna întinsă, atunci vina e numai a lor. Åži atunci, întrebarea dacă: Dumnezeu vrea ÅŸi nu poate să mântuiască pe toÅ£i oamenii sau poate ÅŸi nu vrea? îşi primeÅŸte răspunsul de mai sus: vrea ÅŸi nu poate. Dumnezeu cel atotputernic nu poate face un singur lucru: nu ne poate forÅ£a să-L iubim cu sila. I se ÅŸtirbeÅŸte din atotputernicie, dar nu I se ÅŸtirbeÅŸte nimic din iubire.

ÃŽn acest caz, pedeapsa demonilor ÅŸi a oamenilor din iad este, în fond, o autopedeapsă. „Eu sunt viÅ£a, voi sunteÅ£i mlădiÅ£ele. Cel ce rămâne în Mine ÅŸi Eu în el, zice Mântuitorul, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteÅ£i face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiÅ£a ÅŸi se usucă; ÅŸi le adună lumea ÅŸi le aruncă în foc ÅŸi ard” (In. 15, 5-6). Dacă omul-mlădiţă ia în mână foarfeca liberului său arbitru ÅŸi se detaÅŸează de bunăvoie de trunchiul-Iisus, atunci seva Duhului Sfânt nu mai circulă printr-însul, mlădiÅ£a se usucă, iar demonii o strâng ÅŸi o aruncă în focul iadului. Iată autopedeapsa. Åži iată de ce la Ieremia 2, 19 se spune că nu Dumnezeu, ci răutatea ta te pedepseÅŸte ÅŸi necredinÅ£a ta te urgiseÅŸte: „ÎnÅ£elege ÅŸi vezi cât e de rău ÅŸi de amar de a părăsi pe Domnul Dumnezeul tău”. Căci „nelegiuirea voastră va cădea asupra voastră” (Iez. 23, 49). Iar păcatul detaÅŸează mlădiÅ£a de viţă ÅŸi obturează circulaÅ£ia Duhului Sfânt, dătătorul de viaţă. TotuÅŸi – zic unii – dacă e vorba de fericirea veÅŸnică, de ce Dumnezeu nu-i mântuie cu sila pe demoni ÅŸi pe păcătoÅŸi, chiar dacă aceÅŸtia se opun ÅŸi refuză mâna întinsă?

Oare fiarele sălbatice nu execută tot ce le ordonă dresorii? Răspunsul ni-l dă filozoful creÅŸtin Berdiaev, care afirmă că binele făcut cu forÅ£a dă naÅŸtere unui rău mai mare. Åži, într-adevăr, fiarele sălbatice execută figurile ordonate de dresor, dar rânjesc pline de ură împotriva dresorului care – cu pistolul într-o mână ÅŸi cu biciul în alta – înfrânge ÅŸi domină voinÅ£a lor sălbatică, pătrunzându-le cu o privire nu mai puÅ£in răutăcioasă. Iar când fiarele nu mai pot suporta violenÅ£a ÅŸi constrângerea, se reped asupra dresorului ÅŸi-l sfâşie fără nici o milă, cum au sfâşiat-o pe Lidia Jiga la Harcov. Dar dacă, în cazul nostru, demonii ÅŸi oamenii aduÅŸi cu forÅ£a în rai ar rânji plini de ură împotriva lui Dumnezeu, atunci raiul ar mai fi rai?

Dar de ce demonii si oamenii păcătoÅŸi refuză fericirea raiului? Pentru că, răspunde John Milton în minunatul său Paradis pierdut, atât demonii, cât ÅŸi oamenii împătimiÅ£i în rele poartă iadul cu ei. înainte de a-i ispiti pe Adam ÅŸi Eva, Lucifer – admirând frumuseÅ£ea raiului – a avut o clipă de regret. Dar tot atunci mândria ÅŸi-a ridicat capul ÅŸi Lucifer a refuzat să se supună ÅŸi să se smerească în faÅ£a lui Dumnezeu, zicând: „Decât slugă în rai, mai bine stăpân în iad”. Åži apoi, ÅŸeful demonilor a adăugat: „Chiar de m-aÅŸ întoarce în rai, raiul mi-ar fi mai chinuitor decât iadul, pentru că port iadul cu mine”. Tot astfel ÅŸi oamenii păcătoÅŸi poartă iadul poftelor ÅŸi patimilor rele cu ei ÅŸi, neputându-ÅŸi satisface poftele animalice ÅŸi diabolice în rai, preferă să meargă în iad. Ivan Turbincă din poveste a întrebat dacă în rai există tabac, vodcă ÅŸi femei frumoase cu care să-ÅŸi satisfacă poftele păcătoase ÅŸi când i s-a spus că în rai nu se află nimic din toate acestea, Ivan a preferat iadul. Iar că Dumnezeu vrea ca să-i aducă ÅŸi pe demoni în starea ÅŸi fericirea cea dintâi ne-o dovedeÅŸte întâmplarea din viaÅ£a Sfântului Antonie cel Mare, care – la rugămintea diavolului însuÅŸi – a intervenit pentru el la Dumnezeu. Acesta i-a răspuns că îl primeÅŸte în rândul îngerilor numai să recunoască în faÅ£a Lui cât e de rău si să bată trei mătănii la răsărit. La auzul acestor cuvinte, diavolul a râs în bătaie de joc ÅŸi a refuzat să se smerească. Iar nenorocirea cea mare este că astfel de oameni, aidoma demonilor, continuă să-L urască pe Dumnezeu ÅŸi dincolo, hulindu-L pe Domnul pe măsură ce suferinÅ£a e mai mare (Apoc. 24, 21).

Primăvara, când gospodina pune ouăle sub cloÅŸcă, cercetează fiecare ou în parte, ca să vadă dacă are „bănuÅ£”, căci dacă oul nu are acest bănuÅ£ este limpede că nu va ieÅŸi niciodată puiul din el. Tot aÅŸa se întâmplă atât cu demonii, cât ÅŸi cu unii oameni păcătoÅŸi care nu au nici un pic de pocăinţă sau de smerenie în fiinÅ£a lor împietrită. Ca ÅŸi ouăle fără bănuÅ£, aceste fiinÅ£e înrăite, cu cât ar sta mai mult sub aripile calde ale iubirii lui Iisus în rai, cu atât mai rele s-ar face. Căci asemenea fiinÅ£e merg din rău în mai rău (II Tim. 3, 13). Soarele este acelaÅŸi, dar în bătaia razelor lui calde ceara se topeÅŸte, iar lutul se împietreÅŸte, în ordinea spirituală, sufletele de lut se pot preface în ceară, dar numai dacă ele îşi dirijează libertatea spre pocăinţă si smerenie. AÅŸadar, nu Dumnezeu este creatorul iadului ÅŸi al chinurilor veÅŸnice, ci Lucifer cu demonii lui, la care s-au aliat oamenii numiÅ£i de Mântuitorul „fii ai diavolului”.

Deci, demonii ÅŸi fiii lor spirituali au creat iadul ÅŸi tot ei îi alimentează chinurile veÅŸnice prin trufia lor specific luciferică ÅŸi prin ura care devine mai teribilă ÅŸi mai neagră pe măsură ce se autopedepsesc mai rău. Åži atunci, unde e vina lui Dumnezeu care vrea ca toÅ£i demonii ÅŸi toÅ£i oamenii să se întoarcă la fericirea de altădată, dar care nu poate să-i întoarcă cu sila!? „Ce se putea face pentru via mea ÅŸi n-am făcut eu?, se întreabă Domnul. Pentru ce atunci când nădăjduiam să-mi rodească struguri, mi-a rodit aguridă?” (Is. 5, 4). Pentru ce „clocesc ouă de ÅŸarpe ÅŸi urzesc pânză de păianjen: cine mănâncă din ouăle lor moare, iar din cele sparte ies năpârci” (Is. 59, 5). Iar din aceeastă pricină, zice Domnul, „nelegiuirile voastre au pus despărÅ£ire între voi ÅŸi Dumnezeul vostru” (Is. 59, 2).

„Pentru ce?”, întreabă Domnul în Vechiul Testament ÅŸi tot El răspunde în Noul Testament: pentru că „voi sunteÅ£i din tatăl vostru diavolul ÅŸi vreÅ£i să faceÅ£i poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni ÅŸi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieÅŸte minciuna, grăieÅŸte dintru ale sale, căci este mincinos si tatăl minciunii” (In. 8, 44). Cu alte cuvinte, filiaÅ£ia spirituală, singura care contează de la Hristos încoace, ne arată că oamenii nu pot avea de tată decât pe Dumnezeu sau pe diavolul. Abel a avut de tată pe Dumnezeu, iar Cain l-a avut de tată pe diavolul, care de la început este ucigător de oameni. Mai târziu Dumnezeu a ales un popor credincios care să ducă făclia monoteismului ÅŸi în sânul căruia să Se întrupeze Fiul lui Dumnezeu. Iar Cain, fiul diavolului, care a primit un semn de la Dumnezeu pentru ca cel ce îl va întâlni să nu-l omoare, a continuat să omoare pe cei mai buni fii ai lui Dumnezeu, pe fraÅ£ii săi. Astfel, Dumnezeu ne-a dat pe prooroci, iar fiii diavolului, recrutaÅ£i din acelaÅŸi popor ales, i-au dat pe ucigaÅŸii proorocilor; fiii lui Dumnezeu L-au dat pe Mântuitorul lumii, dar fiii diavolului l-au dat pe Iuda; fiii Tatălui ceresc i-au dat pe Apostoli ÅŸi pe primii ucenici ai Domnului

Iisus, iar fiii lui Satan i-au dat pe farisei ÅŸi pe ucigaÅŸii primilor creÅŸtini. Åži de atunci poporul lui Israel s-a bifurcat: ramura pozitivă, care a întrupat tot ce a fost mai bun, mai curat ÅŸi mai sfânt în poporul ales, a dat pe Mesia, pe Maica Domnului, pe cei doisprezece Apostoli, pe cei ÅŸaptezeci de ucenici, pe cei cincii mii care s-au botezat la Cincizecime, au dat pe primii creÅŸtini din Ierusalim, din Roma, din Antiohia, din Atena, din Alexandria, din Corint, ÅŸi-au pus sângele la temelia Bisericii creÅŸtine, s-au contopit cu fraÅ£ii creÅŸtini veniÅ£i dintre păgâni ÅŸi apoi au dispărut, ca popor, din istorie, împlinindu-ÅŸi cu prisosinţă misiunea lor de popor ales de Dumnezeu. Acesta este poporul despre care aminteÅŸte bătrânul Simeon când a primit în braÅ£e pe pruncul Iisus ÅŸi când ÅŸi-a încheiat binecuvântarea cu cuvintele: „Slavă poporului Tău Israel”. Numai acestui popor i se cuvine slavă în vecii vecilor, „căci nu toÅ£i cei din Israel sunt ÅŸi israeliÅ£i” ÅŸi „nu copiii trupului sunt copii ai lui Dumnezeu, ci fiii făgăduinÅ£ei se socotesc urmaÅŸi” (Rom. 9, 6, 8). „Dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, rămăşiÅ£a se va mântui. Dacă Domnul Savaot nu ne-ar fi lăsat nouă urmaÅŸi, am fi ajuns ca Sodoma ÅŸi ne-am fi asemănat cu Gomora” (Rom. 9, 27, 29).

AÅŸadar, dintr-o rămăşiţă sfântă, din ramura lui Israel ÅŸi din ramura popoarelor păgâne s-a plămădit Noul Israel, care este Biserica creÅŸtină, Mireasa lui Hristos. Când proorocul Isaia se adresează Ierusalimului, zicând: „va bate tare inima ta ÅŸi se va lărgi, căci către tine se va îndrepta bogăţia mării ÅŸi avuÅ£iile popoarelor către tine vor curge” (îs. 60, 5). „PorÅ£ile tale mereu vor fi în lături, zi ÅŸi noapte vor rămâne deschise, ca să se care la tine bogăţiile neamurilor, iar regii lor în fruntea lor vor fi” (îs. 60, 11). „Tu vei suge laptele neamurilor” (îs. 60, 16). „Bunătăţile popoarelor, voi le veÅ£i mânca” (Is. 61, 6) – el se gândeÅŸte la bogăţiile ÅŸi bunătăţile spirituale. Vizionarul Vechiului Testament a văzut prin negura veacurilor cum vor veni spre Noul Ierusalim nu numai magii de la Răsărit, ci ÅŸi împăraÅ£i din lumea păgână, genii ÅŸi sfinÅ£i cu tot aurul inimii si minÅ£ii lor, ca să primească botezul în numele Domnului Hristos ÅŸi să se contopească în poporul ales, în Noul Israel. Sfântul Apostol Petru a înÅ£eles acest lucru când a auzit glasul ce i-a zis: „Junghie, Petre, ÅŸi mănâncă”. Åži de atunci toÅ£i Apostolii lui Hristos junghie prin Sfântul Botez ÅŸi mănâncă bunătăţile spirituale ale tuturor popoarelor lumii.

Dar Israelul cel după trup – vai! – n-a înÅ£eles sensul duhovnicesc al proorociilor. Ramura negativă a poporului ales s-a lăsat robită de litera care ucide ÅŸi de faptele legii de care s-a poticnit (Rom. 9, 32). La început, Mântuitorul zicea ucenicilor Săi: „mai degrabă mergeÅ£i către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Mt. 10, 6). însă când a văzut că „întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (In. l, 11), când a văzut că s-au împietrit cu totul în rău, Domnul Hristos i-a mustrat, zicând: „Şerpi, pui de vipere, cum veÅ£i scăpa de osânda gheenei? De aceea, iată Eu trimit la voi prooroci si înÅ£elepÅ£i ÅŸi cărturari; dintre ei veÅ£i ucide si veÅ£i răstigni; dintre ei veÅ£i biciui în sinagogi ÅŸi-i veÅ£i urmări din cetate în cetate, ca să cadă asupra voastră tot sângele drepÅ£ilor răspândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aÅ£i ucis între templu ÅŸi altar. Adevăr grăiesc vouă, vor veni acestea toate asupra acestui neam. (…) Iată, casa voastră vi se lasă pustie” (Mt. 23, 33-36, 38).

„Şi când duhul necurat a ieÅŸit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă ÅŸi nu găseÅŸte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieÅŸit; ÅŸi venind, o află golită, măturată ÅŸi împodobită. Atunci se duce ÅŸi ia cu sine alte ÅŸapte duhuri mai rele decât el ÅŸi, intrând, sălăşluiesc aici ÅŸi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. AÅŸa va fi ÅŸi cu acest neam viclean” (Mt. 12, 43-45). Isaia proorocul a prevăzut că în această casă pustie, ca ÅŸi în Babilonul despre care e vorba în Apocalipsă, „numai animale sălbatice se vor sălăşlui într-însul, si bufniÅ£ele vor locui prin case, struÅ£ii îşi vor face cuiburi acolo si oameni cu chip de Å£ap vor juca în acel loc. Åžacalii vor urla în palatele lor ÅŸi lupii în casele lor de petrecere. Vremea este aproape să sosească ÅŸi zilele ei nu vor zăbovi” (Is. 13, 21-22).

După Domnul Hristos, Sfântul Apostol Pavel a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să-i aducă pe fraÅ£ii săi după trup pe calea mântuirii. „Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conÅŸtiinÅ£a mea în Duhul Sfânt, că mare îmi este întristarea ÅŸi necurmată durerea inimii. Căci aÅŸ fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraÅ£ii mei, cei de un neam cu mine, după trup, care sunt israeliÅ£i” (Rom. 9, 1-4). Dar după ce a trecut prin experienÅ£a amară a Stăpânului său, atunci Apostolul Pavel le-a spus iudeilor în faţă: „Vouă se cădea să vi se grăiască, mai întâi, cuvântul lui Dumnezeu, dar de vreme ce îl lepădaÅ£i ÅŸi vă judecaÅ£i pe voi nevrednici de viaÅ£a veÅŸnică, iată ne întoarcem către neamuri” (Fapte 13, 46). Iar de atunci Saul din Tars s-a numit Apostolul Neamurilor.

Amărât peste măsură, cel ce a vrut să fie anatema pentru fraÅ£ii săi după trup scrie tesalonicenilor: „Căci voi, fraÅ£ilor, v-aÅ£i făcut următori ai Bisericilor lui Dumnezeu care sunt în Iudeea, întru Hristos Iisus, pentru că aÅ£i suferit ÅŸi voi aceleaÅŸi de la cei de un neam cu voi, după cum ÅŸi ele de la iudei, care ÅŸi pe Domnul Iisus L-au omorât ca ÅŸi pe proorocii lor; ÅŸi pe noi ne-au prigonit ÅŸi sunt neplăcuÅ£i lui Dumnezeu ÅŸi tuturor oamenilor sunt potrivnici” (I Tes. 2, 14-15). Iar când fraÅ£ii lui după trup făceau multă răzvrătire din pricina tăierii împrejur, Apostolul Neamurilor exclamă: „O, de s-ar tăia de tot cei ce vă răzvrătesc pe voi!” (Gal 5, 12). Åži fiindcă iudeii nu voiau să primească adevărata tăiere împrejur, care este tăierea împrejur a inimii, Apostolul Pavel scrie filipenilor „că noi suntem tăierea împrejur, noi cei ce slujim în Duhul lui Dumnezeu ÅŸi ne lăudăm întru Hristos Iisus ÅŸi nu ne bizuim pe trup” (Filip. 3, 3), îndemnându-i ÅŸi prevenindu-i pe copiii săi duhovniceÅŸti cu cuvintele: „PăziÅ£i-vă de câini! PăziÅ£i-vă de lucrătorii cei răi! PăziÅ£i-vă de tăierea împrejur !” (Filip. 3, 2).

Dar Apostolul Mântuitorului Hristos a rămas sincer, obiectiv ÅŸi nepărtinitor. A rămas cu sufletul curat atât faţă de Dumnezeu, cât ÅŸi faţă de oameni. El n-a vrut ca creÅŸtinii, veniÅ£i dintre neamurile păgâne, să cadă în aceeaÅŸi prăpastie de mândrie în care au căzut iudeii. N-a vrut să-i lase orbi, fără să-ÅŸi vadă propriile lor păcate si neputinÅ£e. De aceea le spune deschis: „Dacă unele ramuri au fost tăiate, ÅŸi tu, care erai măslin sălbatic, ai fost altoit printre cele rămase ÅŸi părtaÅŸ te-ai făcut rădăcinii si grăsimii măslinului, nu te mândri faţă de ramuri; iar dacă te mândreÅŸti, nu tu porÅ£i rădăcina, ci rădăcina pe tine. Dar vei zice: au fost tăiate ramurile, ca să fiu altoit eu. Bine! Din cauza necredinÅ£ei au fost tăiate, iar tu stai prin credinţă. Nu te îngâmfa, ci teme-te; căci dacă Dumnezeu n-a cruÅ£at ramurile fireÅŸti, nici pe tine nu te va cruÅ£a” (Rom. 11, 17-21). Åži nu numai creÅŸtinilor de atunci, ci ÅŸi nouă tuturor ne spune acelaÅŸi Apostol să nu osândim pe fraÅ£ii noÅŸtri, ci să ne vedem propriile noastre păcate. Să ne facem autocritica ÅŸi să ne întrebăm: Oare Israelul cel nou nu s-a bifurcat la rândul lui? Oare ramura negativă a creÅŸtinilor nu practică acelaÅŸi fariseism ca acum două mii de ani? Oare faptele iezuiÅ£ilor, demascate de Blaise Pascal, nu seamănă cu faptele fariseilor înfierate de Mântuitorul lumii?

Oare arestarea si întemniÅ£area lui Iisus Hristos de către Marele Inchizitor este numai un episod literar inventat de Dostoievski? Iar când creÅŸtinii au deschis focul războaielor aÅŸa-zise „sfinte”, oare nu s-a auzit mustrarea Domnului Hristos care ne spune ÅŸi astăzi: „Nu ÅŸtiÅ£i, oare, fiii cărui duh sunteÅ£i? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Lc. 9, 55). Åži apoi, în măcelul războiului „sfânt”, când s-au binecuvântat armele ucigaÅŸe ÅŸi au fost omorâte atâtea suflete nevinovate, n-a răsunat peste cadavre ÅŸi peste sângele fiilor aceluiaÅŸi Tată ceresc: „Întrucât aÅ£i făcut unuia dintre aceÅŸti fraÅ£i ai Mei, prea mici, Mie Mi-aÅ£i făcut”?! (Mt. 25, 40). Iată cum fariseii Noului Testament, aidoma fariseilor Vechiului Testament, continuă să-L batjocorească ÅŸi să-L răstignească mereu pe Mântuitorul lumii.

AÅŸadar, fariseii Noului Testament, ramura negativă a Noului Israel, pot oricând auzi din gura Mântuitorului: „Voi fiii diavolului sunteÅ£i…”. „DuceÅ£i-vă de la Mine, blestemaÅ£ilor”, pentru că fariseismul creÅŸtin face poftele aceluiaÅŸi diavol.

Am văzut, în cele de mai sus, cele ce au fost până la „stavila” epocii lui Ioan Botezătorul, dar acum vom intra prin porÅ£ile Apocalipsei ca să vedem „cele ce au să fie după acestea” (Apoc. l, 19).

După ce văzătorul de taine descrie starea celor ÅŸapte Biserici întemeiate îndată după ÃŽnălÅ£area Domnului Iisus la cer ÅŸi după pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli ÅŸi, prin ei, peste lumea întreagă, Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu a văzut „în mâna dreaptă a Celui ce ÅŸedea pe tron, o carte scrisă înăuntru si pe dos, pecetluită cu ÅŸapte peceÅ£i” (Apoc. 5, 1). O asemenea carte a „mâncat-o” ÅŸi proorocul Iezechiel, care aÅŸijderea era „scrisă ÅŸi pe o parte ÅŸi pe alta” (Iez. 2, 10). Cu alte cuvinte, în Apocalipsă se menÅ£ine aceeaÅŸi dualitate: litera care ucide ÅŸi duhul care face viu, sensul propriu ÅŸi sensul figurat, sensul trupesc ÅŸi sensul duhovnicesc, sensul material ÅŸi sensul spiritual.

Când Mielul a deschis pe cea dintâi din cele ÅŸapte peceÅ£i, Sfântul Ioan Teologul a văzut „un cal alb sÅŸ cel care ÅŸedea pe el avea un arc; ÅŸi i s-a dat lui cunună ÅŸi a pornit ca un biruitor ca să biruiască” (Apoc. 6, 2). Åži aici este vorba de o parabolă; ca ÅŸi în alte texte similare, trebuie să căutăm cheia nu în ÅŸtiinÅ£ele din afară, ci în paginile Bibliei. Când s-a vorbit de parabola cu soarele, luna ÅŸi stelele care se sting ÅŸi pică, cheia am găsit-o la proorocul Isaia care tâlcuieste astfel: „Luna va fi roÅŸie, iar soarele va pierde din lumina lui, căci Domnul Savaot va fi rege ÅŸi slava Lui va străluci înaintea bătrânilor, în muntele Sionului ÅŸi în Ierusalim!” (Is. 24, 23). „Nu vei mai avea soarele ca lumină în timpul zilei ÅŸi strălucirea lunii nu te va mai lumina, ci Domnul va fi pentru tine o lumină veÅŸnică ÅŸi Dumnezeul tău va fi slava ta” (Is. 60, 19). Atunci „luna va străluci ca soarele, iar soarele va străluci de ÅŸapte ori mai mult, ca lumina a ÅŸapte zile” (Is. 30, 26), pentru „că tot pământul este plin de cunoÅŸtinÅ£a ÅŸi de temerea de Dumnezeu, precum marea este umplută de ape!” (Is. 9, 9), iar Hristos – soarele, Maica Domnului – luna ÅŸi apostolii – cele douăsprezece stele au ÅŸi lăsat în umbră ÅŸi au întunecat sorii zeităţilor cu toată cultura ÅŸi cunoÅŸtinÅ£a lor păgână.

Tot astfel, parabola cu cei patru cai din Apocalipsă o găsim tâlcuită tot în paginile Bibliei. Iisus, biruitorul morÅ£ii ÅŸi al păcatului, călărea, imediat după Cincizecime, pe calul alb al păcii care domnea peste creÅŸtinii din Biserica primară. „Iar toÅ£i cei ce credeau erau laolaltă ÅŸi aveau toate de obÅŸte. (…) Åži în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu ÅŸi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie ÅŸi întru curăţia inimii, lăudând pe Dumnezeu ÅŸi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau” (Fapte 2, 42, .46-47).

Dar după această perioadă de pace, ramura negativă a lui Israel, care n-a înÅ£eles că împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, s-a ridicat – în frunte cu Bar-Kohba – împotriva stăpânirii romane, ca să-i alunge din Å£ară ÅŸi, astfel, să poată mânca la propriu toate bunătăţile pământului. Åži atunci „a ieÅŸit alt cal, roÅŸu ca focul; si celui ce ÅŸedea pe el i s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca oamenii să se junghie între ei; ÅŸi o sabie mare i s-a dat” (Apoc. 6, 4). Calul era roÅŸu ca sângele celor 600.000 de iudei uciÅŸi de armatele lui Titus si Vespasian.

Ca o consecinţă a războiului, a apărut foametea. „Şi când a deschis pecetea a treia, am auzit zicând pe a treia fiinţă, zicând: Vino ÅŸi vezi! Åži m-am uitat ÅŸi iată un cal negru ÅŸi cel care ÅŸedea pe el avea un cântar în mâna lui. Åži am auzit, în mijlocul celor patru fiinÅ£e, ca un glas care zicea: Măsura de grâu un dinar, ÅŸi trei măsuri de orz un dinar. Dar de untdelemn ÅŸi de vin să nu te atingi” (Apoc. 6, 5-6). Această foamete a fost prezisă mai întâi de ÃŽnsuÅŸi Mântuitorul atunci când spunea ucenicilor că se va ridica popor peste popor ÅŸi vor fi zvonuri de războaie. Iar după aceea, proorocul Agav s-a sculat ÅŸi „a arătat prin Duhul că va fi în toată lumea foamete mare, care a ÅŸi fost în zilele lui Claudiu” (Fapte 11, 28).

Sutele de mii de cadavre rămase în urma războiului iudaic au adus după sine bolile, molima ÅŸi moartea. Åži când a deschis pecetea a patra, am auzit glasul fiinÅ£ei a patra, zicând: „Vino ÅŸi vezi. Åži m-am uitat ÅŸi iată un cal galben-vânăt ÅŸi numele celui ce ÅŸedea pe el era Moartea; ÅŸi iadul se Å£inea după el; ÅŸi li s-a dat lor putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabie ÅŸi cu foamete, ÅŸi cu moarte ÅŸi cu fiarele de pe pământ” (Apoc. 6, 7-8). Despre toate acestea zice Mântuitorul ucenicilor Săi că „sunt începutul durerilor. Atunci vă vor da pe voi spre asuprire si vă vor ucide si veÅ£i fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu” (Mt. 24, 8-9). AcelaÅŸi Mântuitor vorbeÅŸte atât prin Matei, cât ÅŸi prin Ioan în Apocalipsă, arătându-le din timp ucenicilor cele ce vor avea de suferit în arenele romane ÅŸi în toate împărăţiile unde vor fi trimiÅŸi la predicarea Cuvântului lui Dumnezeu.

După această perioadă de măcel şi moarte, când Mielul a deschis pecetea a cincea, văzătorul de taine scrie: „Am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o.

Åži strigau cu glas mare ÅŸi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte ÅŸi adevărate, nu vei judeca ÅŸi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? Åži fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veÅŸmânt alb ÅŸi li s-a spus să stea în tihnă, încă puÅ£ină vreme, până când vor împlini numărul ÅŸi cei împreună slujitori cu ei ÅŸi fraÅ£ii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca ÅŸi ei” (Apoc. 6, 9-11). Zecile ÅŸi sutele de mii de mucenici, care au umplut calendarul cu nume noi de sfinÅ£i, trebuie să se adune ÅŸi să mai aÅŸtepte în Ierusalimul cel ceresc până când ucigaÅŸii lor îşi vor primi pedeapsa – ca ÅŸi cei care, conÅŸtienÅ£i ÅŸi liberi, se ating de cablul de înaltă tensiune – ÅŸi până când Cetatea cea sfântă se va pogorî din cer pe pământ (Apoc. 21, 2). Cu acest prilej, Lumina lui Hristos a năvălit cu mare strălucire, iar Maica Domnului ÅŸi toÅ£i sfinÅ£ii au reflectat-o cu atâta putere, încât soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna întreagă s-a înroÅŸit ca sângele ÅŸi stelele cerului au căzut pe pământ precum îşi leapădă smochinul fructele verzi când este zguduit de vijelie (Apoc. 6, 12-13). De atunci încoace, nici zeităţile păgâne, nici filozofia antică n-au mai luminat pământul, iar adepÅ£ii lor s-au ascuns „în peÅŸteri ÅŸi în stâncile munÅ£ilor”, nesuferind Lumina Duhului Sfânt, aÅŸa cum omul bolnav de ochi nu suferă lumina sensibilă a soarelui.

Când îngerul de la răsăritul soarelui a venit cu pecetea viului Dumnezeu, a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri cărora li s-a dat să vatăme pământul ÅŸi marea: „Nu vătămaÅ£i pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunÅ£ile lor, pe robii Dumnezeului nostru. Åži am auzit numărul celor pecetluiÅ£i: o sută patruzeci ÅŸi patru de mii de pecetluiÅ£i, din toate seminÅ£iile fiilor lui Israel” (Apoc. 7, 3-4). „După acestea, m-am uitat ÅŸi iată mulÅ£ime multă, pe care nimeni nu poate s-o numere, din tot neamul ÅŸi seminÅ£iile ÅŸi popoarele ÅŸi limbile, stând înaintea tronului ÅŸi înaintea Mielului, îmbrăcaÅ£i în veÅŸminte albe ÅŸi având în mână ramuri de finic” (Apoc. 7, 9). La întrebarea: cine sunt aceÅŸtia ÅŸi de unde vin, Domnul a răspuns: „AceÅŸtia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare ÅŸi ÅŸi-au spălat veÅŸmintele lor ÅŸi le-au făcut albe în sângele Mielului” (Apoc. 7, 14). AceÅŸtia „nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta (…), căci Mielul Cel ce stă în mijlocul tronului îi va paÅŸte pe ei ÅŸi-i va duce la izvoarele apelor vieÅ£ii ÅŸi Dumnezeu va ÅŸterge orice lacrimă din ochii lor” (Apoc. 14, 16-17).

Cei o sută patruzeci ÅŸi patru de mii, răscumpăraÅ£i câte douăsprezece mii din fiecare seminÅ£ie a vechiului Israel, „nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici. AceÅŸtia sunt care merg după Miel oriunde se va duce. AceÅŸtia au fost răscumpăraÅ£i dintre oameni, pârgă lui Dumnezeu si Mielului” (Apoc. 14, 4). AceÅŸti o sută patruzeci si patru de mii constituie, simbolic, fruntea, elita poporului ales, care ÅŸi-au pus viaÅ£a la temelia Bisericii creÅŸtine, au mers cu credincioÅŸie pe urmele Mielului ÅŸi, fiind cei dintâi creÅŸtini din lume, pot fi numiÅ£i pe bună dreptate „pârgă lui Dumnezeu ÅŸi Mielului”. Ei sunt feciorelnici, nu s-au întinat cu femei, adică nu s-au desfrânat după idolii păgânilor (Iez. 20, 30), nu s-au „desfrânat cu pietrele ÅŸi cu lemnele” idoleÅŸti (Ier. 3, 9), ci au rămas neîntinaÅ£i în credinÅ£a lor faţă de Mirele ceresc. Căci, zice Apostolul, „v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţiÅŸez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Cor. 11, 2). Åži tocmai aceÅŸti o sută patruzeci ÅŸi patru de mii de feciorelnici, împreună cu gloata venită dintre neamurile păgânilor, care ÅŸi-a spălat hainele în sângele Mielului, a alcătuit Biserica cea dintâi. „Şi s-a arătat din cer un semn mare: o femeie înveÅŸmântată cu soarele ÅŸi luna era sub picioarele ei ÅŸi pe cap purta cunună din douăsprezece stele. Åži era însărcinată ÅŸi striga, chinuindu-se ÅŸi muncindu-se ca să nască” (Apoc. 12, 1-2).

ÃŽn legătură cu cele două „femei” – ramura negativă ÅŸi ramura pozitivă a lui Israel – Sfântul Apostol Pavel are o foarte frumoasă comparaÅ£ie: „Scris este – zice el – că Avraam a avut doi fii: unul din femeia roabă ÅŸi altul din femeia liberă. Dar cel din femeia roabă s-a născut după trup, iar cel din cea liberă s-a născut prin făgăduinţă. Unele ca acestea au altă însemnare, căci acestea (femei) sunt două testamente: Unul de la Muntele Sinai, care naÅŸte spre robie ÅŸi care este este Agar. Căci Agar este Muntele Sinai, în Arabia, ÅŸi răspunde Ierusalimului de acum, care zace în robie cu copiii lui. Iar cea liberă este Ierusalimul cel de sus, care este mama noastră. Căci scris este: «VeseleÅŸte-te, tu, cea stearpă, care nu naÅŸti! IzbucneÅŸte de bucurie ÅŸi strigă, tu care nu ai durerile naÅŸterii, căci mulÅ£i sunt copiii celei părăsite, mai mulÅ£i decât ai celei care are bărbat». Iar noi, fraÅ£ilor, suntem după Isaac, fii ai făgăduinÅ£ei. Ci precum atunci cel ce născuse după trup prigonea pe cel născut după Duh, tot aÅŸa ÅŸi acum. Dar ce zice Scriptura ? «IzgoneÅŸte pe roabă ÅŸi pe fiul ei». (…) Deci, fraÅ£ilor, nu suntem copii ai roabei, ci copii ai celei slobode” (Gal. 4, 22-31).

Femeia roabă este ramura negativă a lui Israel, iar femeia slobodă este femeia înveÅŸmântată cu soarele – Iisus, cu luna – Maica Domnului ÅŸi cu douăsprezece stele – Apostolii, este Biserica cea dintâi, alcătuită din cei o sută patruzeci sÅŸi patru de mii de feciorelnici, care nu s-au întinat cu idolii păgânilor, precum ÅŸi din gloata mare venită dintre neamurile păgânilor, care „era însărcinată” ÅŸi se chinuia să nască omul nou, în Hristos botezat ÅŸi în Hristos îmbrăcat.

Balaurul cel mare ÅŸi roÅŸu al persecuÅ£iilor sângeroase, cu ÅŸapte cununi pe cele ÅŸapte capete împărăteÅŸti care au condus prigoanele, a vrut să înghită copilul îndată ce se va naÅŸte, dar copilul femeii slobode „a fost răpit la Dumnezeu ÅŸi la scaunul Lui” în Ierusalimul de sus.

Când s-a deschis pecetea a şaptea, un înger cu o cădelniţă de aur în mână a înălţat aroma tămâii înaintea lui Dumnezeu împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, care acolo, în Biserica triumfătoare, se roagă neîncetat pentru fraţii lor care se mai luptă pe pământ cu diavolul, cu lumea şi cu trupul supus păcatului.

După ce au sunat cele ÅŸapte trâmbiÅ£e, după ce au fost biruite cele două fiare care s-au ridicat din mare ÅŸi de pe pământ ÅŸi după ce s-au vărsat cele ÅŸapte cupe cu plăgile lor asupra pământului, „a venit unul dintre cei ÅŸapte îngeri, care aveau cele ÅŸapte cupe, ÅŸi a grăit către mine, zicând: Vino să-Å£i arăt judecata desfrânatei celei mari” (Apoc. 17, 1).

După cum am văzut mai sus, „desfrânata” este antipodul „femeii” înveÅŸmântate cu Soarele-Hristos. Ea s-a desfrânat în Vechiul Testament „cu lemnele ÅŸi cu pietrele”, adică cu idolii păgânilor, iar în Noul Testament, cu idolii din inimă, adică cu patimile ÅŸi cu poftele (Iez. 14, 3-4).

Femeia desfrânată ÅŸedea pe o fiară roÅŸie ÅŸi era „beată de sângele sfinÅ£ilor ÅŸi de sângele mucenicilor lui Iisus” (Apoc. 17, 3-6). Iar femeia-Biserica, Mireasa lui Hristos, a fost chinuită ÅŸi răstignită ca ÅŸi Mirele ei. AÅŸa încât desfrânata este călăul, iar Mireasa este victima. Åži de aceea, Mireasa lui Iisus – Biserica – Å£ine în mâinile ei Potirul cu Trupul ÅŸi Sângele Domnului Hristos, iar desfrânata cea mare are în mână „pahar de aur, plin de urâciunile ÅŸi de necurăţiile desfrânării ei” (Apoc. 17, 4).

Dar cine este desfrânata cea mare ? Pe fruntea ei, scrie văzătorul de taine, se află scris un nume tainic: „Babilonul cel mare, mama desfrânatelor ÅŸi urâciunilor pământului” (Apoc. 17, 5). Dar cine este „cetatea cea mare, Babilonul” (Apoc. 18, 10)? Răspunsul ÅŸi cheia se află tot în Biblie: „trupurile lor vor zăcea pe uliÅ£ele cetăţii celei mari, care se cheamă, duhovniceÅŸte, Sodoma ÅŸi Egipt, unde a fost răstignit ÅŸi Domnul lor” (Apoc. 11, 8). Deci desfrânata ÅŸi Babilonul constituie acelaÅŸi nume al vechiului Ierusalim, unde a fost răstignit Domnul Hristos. Iar rădăcinile acestor denumiri se află la proorocii Vechiului Testament. Astfel, la Osea l, 2 se spune: „Iată a desfrânat pământul lui Israel, abătându-se de la Domnul”; la Ieremia 3, 9: „prin neruÅŸinarea desfrânărilor ei a pângărit Å£ara ÅŸi s-a desfrânat cu pietrele ÅŸi cu lemne”.

„Văzut-ai ce-a făcut Israel, această fiică necredincioasă? A umblat pe toÅ£i munÅ£ii înalÅ£i ÅŸi pe sub tot copacul umbros ÅŸi s-a desfrânat pe acolo (…) pentru atâtea fapte de desfrânare i-am dat carte de despărÅ£ire (Ier. 3, 6-7). Ohola ÅŸi Oholiba, cele două desfrânate de la Iezechiel 23 sunt Samaria ÅŸi Ierusalimul, care s-au întinat „cu toÅ£i idolii acelora cu care îşi aprinseseră pofta”; tot la Iezechiel 22 zice Domnul: „Tu, fiul omului, voieÅŸti oare să judeci, să judeci cetatea sângelui (Ierusalimul)? Spune-i toate urâciunile ei (…)”, căci – se adresează Ierusalimului – „care-Å£i faci idoli, ca să te întinezi” (Iez. 22, 2-3); tot aÅŸa: „Fiul omului, vrei tu să judeci pe Ohola ÅŸi Oholiba? Spune-le ticăloÅŸiile lor! Căci ele s-au desfrânat ÅŸi pe mâinile lor au sânge; s-au desfrânat cu idolii lor, ÅŸi pe fiii lor; pe care Mi i-au născut, i-au trecut prin foc să le fie de mâncare” (Iez. 23, 36-37).

Cu această desfrânată se spune în Apocalipsă 17, 2 „s-au desfrânat împăraÅ£ii pământului si cei ce locuiesc pe pământ s-au îmbătat de vinul desfrânării ei”, iar la Zaharia 12,2 zice Domnul: „Voi face din Ierusalim cupă de ameÅ£ire pentru toate popoarele din jur”.

„Un balaur mare, roÅŸu, având ÅŸapte capete ÅŸi zece coarne” (Apoc. 12,3), duÅŸman de moarte al Femeii – Mireasa lui Hristos -, stătea înaintea ei ca să-i înghită copilul, iar femeia desfrânată ÅŸedea pe o fiară roÅŸie, „plină de nume de hulă, având ÅŸapte capete si zece coarne” (Apoc. 17, 3). AceÅŸtia din urmă „vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor si împăratul împăraÅ£ilor si vor birui si cei împreună cu el, chemaÅ£i si aleÅŸi si credincioÅŸi” (Apoc. 17, 14).

La Apocalipsă 17, 16 se spune că „cele zece coarne pe care le-ai văzut ÅŸi fiara vor urî pe desfrânată ÅŸi o vor face pustie ÅŸi goală ÅŸi carnea ei o vor mânca ÅŸi pe ea o vor arde în foc”, iar rădăcina acestei profeÅ£ii, la lezechiel 23, 29, se îndreaptă împotriva desfrânatei Oholiba – Ierusalimul: „te vor lăsa goală, cu totul goală, si descoperită va fi goliciunea ta cea ruÅŸinoasă”. După ce Mielul a biruit fiara roÅŸie pe care ÅŸedea desfrânata, un înger „a strigat cu glas puternic ÅŸi a zis: A căzut! A căzut Babilonul cel mare ÅŸi a ajuns locaÅŸ demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate ÅŸi închisoare tuturor păsărilor spurcate ÅŸi urâte” (Apoc. 18, 2). Aidoma vechiului Babilon, „a căzut, a căzut Babilonul ÅŸi toate chipurile cioplite ale idolilor stau sfărâmate la pământ” (Is. 21, 9). „Am vrut să vindecăm Babilonul, dar nu s-a vindecat” (Ier. 51, 9), tot astfel a căzut Ierusalimul pământesc si nu-i de lecuit.

După cum vechiul Babilon a fost „în mâna Domnului cupă de aur care a îmbătat tot pământul, băut-au popoarele vinul ei ÅŸi au înnebunit” (Ier. 51, 7), tot aÅŸa se spune în Apocalipsa 18, 3, că „din vinul aprinderii desfrânării ei au băut toate neamurile ÅŸi împăraÅ£ii pământului s-au desfrânat cu ea ÅŸi neguţătorii lumii din mulÅ£imea desfătărilor ei s-au îmbogăţit”.

„Şi am auzit alt glas din cer, zicând: IeÅŸiÅ£i din ea, poporul meu, ca să nu vă faceÅ£i părtaÅŸi la păcatele ei si să nu fiÅ£i loviÅ£i de pedepsele sortite ei” (Apoc. 18, 4). „FugiÅ£i din Babilon ÅŸi plecaÅ£i din Å£ara Caldeilor ÅŸi veÅ£i fi ca berbecii înaintea turmei lor de oi” (Ier. 50, 8). Cum fugeau vechii israeliteni din Babilon spre Å£ara lor, aÅŸa trebuie să fugă – ca berbecii în fruntea turmei – cei din ramura pozitivă, rămăşiÅ£a din Israelul cel vechi, cei ce 1-au primit pe Hristos spre Ierusalimul cel de sus si spre patria cerească. Căci păcatele desfrânatei-Babilon „au ajuns până la cer ÅŸi Dumnezeu Åži-a adus aminte de nedreptăţile ei” (Apoc. 18, 5). Åži fiindcă desfrânata-Babilonul este egal cu Ierusalimul pământesc, poporul ales de Dumnezeu, Israelul cel nou, a fugit în munÅ£ii faptelor bune, L-a primit pe Hristos ÅŸi a întemeiat, împreună cu gloatele venite dintfe păgâni, primele Biserici creÅŸtine în lumea de atunci.

ComparaÅ£ia dintre vechiul Babilon ÅŸi desfrânata-Babilon, simbol al Ierusalimului pământesc, dintre robia lui Nabucodonosor ÅŸi cetatea „Ierusalimului de acum, care zace în robie cu copiii lui” (Gal. 4, 25), dintre împilările asiro-babilonienilor împotriva poporului ales ÅŸi persecuÅ£iile ramurii negative împotriva ramurii pozitive a lui Israel (precum, odinioară, cel născut după trup prigonea pe cel născut după Duh, tot aÅŸa ÅŸi acum; „Iar noi, fraÅ£ilor, suntem după Isaac, fii ai făgăduinÅ£ei” – Gal. 4, 28-29) continuă.

Vechiului Babilon i-a zis Domnul: „ Åži tu îţi închipuiai: «Fi-voi pe veci stăpână!», dar niciodată n-ai cugetat ÅŸi de sfârÅŸit nu Å£i-ai adus aminte! Åži acum ascultă, tu cea în plăceri crescută, care stăpâneai fără de grijă ÅŸi ziceai în inima ta: «Nimeni alta nu este ca mine! Nu voi rămâne văduvă ÅŸi nu voi ÅŸti ce este lipsa de copii!» Åži aceste două, într-o clipă, în aceeaÅŸi zi, vor da peste tine: lipsa de copii si văduvia (…); si pe neaÅŸteptate va da peste tine pieirea fără să fi avut vreme s-o prevesteÅŸti” (îs. 47, 7-11). Desfrânata-Babilonul simbolic are aceeaÅŸi soartă: „Fiindcă în inima ei zice: Åžed ca împărăteasă ÅŸi văduvă nu sunt ÅŸi jale nu voi vedea nicidecum! Pentru aceea într-o singură zi vor veni pedepsele peste ea: moarte ÅŸi tânguire ÅŸi foamete ÅŸi focul va arde-o de tot, căci puternic este Domnul Dumnezeu, Cel ce o judecă” (Apoc. 18, 7-8).

Ramura negativă a lui Israel s-a tăiat de bunăvoie de la trunchiul Hristos-Dumnezeu. („Sângele Lui asupra noastră ÅŸi asupra copiilor noÅŸtril”, Mt. 27, 25.) Nemaicirculând seva Duhului Sfânt prin sufletele acestor iudei, ei s-au autoblestemat ÅŸi s-au autopedepsit. După ce au primit „cartea de despărÅ£ire” (Ier. 3, 8), au rămas fără Mirele ceresc, au rămas ca o văduvă fără bărbat ÅŸi deci fără copii duhovniceÅŸti. Iar „dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afară ca mlădiÅ£a ÅŸi se usucă; ÅŸi le adună ÅŸi le aruncă în foc ÅŸi ard” (In. 15, 6).

A mai zis Domnul: „Babilonul va cădea pentru cei omorâţi din Israel”. „Voi răsplăti Babilonului ÅŸi tuturor locuitorilor Caldeii pentru toate relele ce au făcut ei Sionului sub ochii voÅŸtri” (Ier. 51, 24). „Aceasta este răzbunarea Domnului, răzbunarea pentru templul Său” (Ier. 51, 11). Dar pentru ce a căzut Ierusalimul cel pământesc, Babilonul, desfrânata cea mare? Care este fărădelegea ei? Să-l ascultăm pe Sfântul Evanghelist Luca 20, 9-16: „Un om a sădit vie ÅŸi a dat-o lucrătorilor ÅŸi a plecat departe pentru multă vreme. Åži la timpul potrivit, a trimis la lucrători o slugă ca să-i dea din rodul viei. Lucrătorii însă, bătând-o, au trimis-o fără nimic. Åži a trimis apoi o altă slugă, dar ei, bătând-o ÅŸi pe aceea ÅŸi batjocorind-o, au trimis-o fără nimic. Åži a trimis apoi pe a treia; iar ei, rănind-o ÅŸi pe aceea, au alungat-o. Åži stăpânul viei a zis: Ce voi face? Voi trimite pe fiul meu cel iubit; poate se vor ruÅŸina de el. Iar lucrătorii, văzându-l, s-au vorbit între ei, zicând: Acesta este moÅŸtenitorul; să-l omorâm ca moÅŸtenirea să fie a noastră. Åži, scoţându-l afară din vie, l-au ucis. Ce va face, deci, acestora, stăpânul viei? Va veni ÅŸi va pierde pe lucrătorii aceia, iar via o va da altora” (această pildă se regăseÅŸte ÅŸi la Marcu 12, 1-9).

„Iată Eu trimit la voi prooroci ÅŸi înÅ£elepÅ£i ÅŸi cărturari – zice tot Mântuitorul – dintre ei veÅ£i ucide ÅŸi veÅ£i răstigni; dintre ei veÅ£i biciui în sinagogi ÅŸi-i veÅ£i urmări din cetate în cetate. Ca să cadă asupra voastră tot sângele drepÅ£ilor răspândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aÅ£i ucis între templu ÅŸi altar. Adevăr grăiesc vouă, vor veni acestea toate asupra acestui neam. (…) Iată, casa voastră vi se lasă pustie” (Mt. 23, 34-36, 38). „Şi când s-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând: Dacă ai fi cunoscut ÅŸi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi. Căci vor veni zile peste tine, când duÅŸmanii tăi vor săpa ÅŸanÅ£ în jurul tău ÅŸi te vor împresura ÅŸi te vor strâmtora din toate părÅ£ile. Åži te vor face una cu pământul, ÅŸi pe fiii tăi care sunt în tine, ÅŸi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale.

Åži intrând în templu, a început să scoată pe cei ce vindeau ÅŸi cumpărau în el, zicându-le: Scris este: «Şi va fi casa Mea casă de rugăciune; dar voi aÅ£i făcut din ea peÅŸteră de tâlhari»” (Lc. 19, 41-46). Iată pentru ce a căzut Ierusalimul pământesc, Babilonul, desfrânata cea mare! Pentru că s-a găsit în ea sângele proorocilor ÅŸi al sfinÅ£ilor ÅŸi al „tuturor celor înjunghiaÅ£i pe pământ” (Apoc. 18, 24). Pentru că a prefăcut templul într-o peÅŸteră de tâlhari! Iisus „a plâns de mila ei”, dar n-a putut mântui Ierusalimul pământesc cu sila, împotriva voinÅ£ei lui Israel cel trupesc. Åži atunci, atitudinea ostilă a „desfrânatei celei mari”, prigoana dusă de ea împotriva proorocilor, înÅ£elepÅ£ilor, cărturarilor si chiar împotriva Fiului lui Dumnezeu, nu numai că a detaÅŸat complet mlădiÅ£a de viţă, dar a uscat-o cu desăvârÅŸire, luând foc în gheenă.

Acesta este destinul veÅŸnic al „desfrânatei”, dar Apostolul Pavel avertizează noul Israel ÅŸi zice: „Nu te mândri! Nu gândi lucruri înalte despre tine, ci teme-te; că dacă Dumnezeu n-a cruÅ£at ramurile fireÅŸti, nici pe tine nu te va cruÅ£a”. Să ne ferească Dumnezeu pe noi, creÅŸtinii, de mândrie ÅŸi de osândirea aproapelui. Este o mare primejdie pentru noi, cei din noul Israel, să vedem numai paiul din ochiul aproapelui ÅŸi să nu vedem deloc bârna din ochiul nostru. Åži dimpotrivă, este salvator pentru noi să ne vedem propriile păcate ÅŸi să ne temem, căci dacă ramura negativă a vechiului Israel s-a tăiat din măslinul cel bun ÅŸi roditor, cu atât mai mult se poate tăia ramura negativă a noului Israel din măslinul ce a fost sălbatic si neroditor. Istoria se repetă.

Noul Israel, la rândul lui, s-a bifurcat. Fariseii Noului Testament nu sunt mai buni decât cei din Vechiul Testament. Iuda vânzătorul apare mereu, de două mii de ani, îmbrăcat în veÅŸminte creÅŸtine. Biserica creÅŸtină este pângărită întruna de zarafii iubitori de argint. ÃŽn chip nevăzut, Domnul Hristos îi alungă iar ÅŸi iar cu aceleaÅŸi cuvinte aspre ÅŸi cu acelaÅŸi bici. Noii farisei se răzbună ÅŸi vociferează de-a lungul secolelor: „Răstigneste-L, răstigneÅŸte-L!” Åži Iisus este mereu răstignit miÅŸeleÅŸte, ori de câte ori intervin interesele pământeÅŸti, egoiste, meschine, care sunt în flagrantă contradicÅ£ie cu principiile evanghelice. Căci acum, ca ÅŸi atunci, noul Israel se roagă ÅŸi cere de la Tatăl nu Duhul Sfânt (Mt. 11, 13), ci numai sănătate, spor în gospodărie, bani cât mai mulÅ£i, vaca să dea lapte, să se mărite fata ÅŸi – foarte adesea – duÅŸmanii să fie trăsniÅ£i de Dumnezeu!

Rar, rar de tot se găseÅŸte câte un creÅŸtin care să caute mai întâi ÃŽmpărăţia lui Dumnezeu ÅŸi dreptatea Lui, pentru ca celelalte să i se adauge de la sine. Åži atunci, mai putem să-i osândim pe alÅ£ii când citim că iudeii sunt o „sinagogă a Satanei”? (Apoc. 2, 9). Oare ramura negativă a Bisericii creÅŸtine n-a devenit demult o adunare de fii ai diavolului? De aceea, repetăm, desfrânata cea mare ÅŸi Babilonul cel tainic au în „paharul de aur” nu numai „pângăririle” ÅŸi „urâciunile” vechiului Israel, ci ÅŸi fărădelegile Noului Israel. Căci, în Apocalipsă, judecata desfrânatei nu are loc imediat după apariÅ£ia celor patru cai, adică imediat după războiul lui Titus ÅŸi Vespasian, ci tocmai la urmă, cu puÅ£in timp înainte de războiul final dus de satana, dimpreună cu Gog ÅŸi Magog, împotriva sfinÅ£ilor ÅŸi împotriva cetăţii iubite a Ierusalimului ceresc.

Cu alte cuvinte, destinul eshatologic al ramurii negative din poporul lui Israel ÅŸi destinul eshatologic al ramurii negative din noul Israel, din „gloatele” neamurilor păgâne, este acelaÅŸi. Åži unii, ÅŸi alÅ£ii au înÅ£eles ad literam cuvintele Scripturii. Åži unii, ÅŸi alÅ£ii s-au desfrânat cu idolii din inimă, au poftit numai plăcerile ÅŸi „bunătăţile pământului”, s-au închinat lui Mamona, au fost stăpâniÅ£i de egoism ÅŸi au fost robii literei care ucide. DeÅŸi au stat în Templu ÅŸi în Biserică, fariseii din tabăra iudaică ÅŸi creÅŸtină nu se gândeau la cele cereÅŸti. Când te uiÅ£i de departe, Å£i se pare că barza, stând într-un picior pe malul lacului, se gândeÅŸte la cele înalte, dar când te apropii, vezi că ea pândeÅŸte broaÅŸtele, în felul acesta, iudeii ÅŸi creÅŸtinii din ramura negativă s-au tot împotmolit în „bunătăţile pământului”, s-au tot împietrit în litera care omoară, în egoismul ÅŸi în trufia lor, până când s-au detaÅŸat complet de viaÅ£a-Iisus, pregătindu-ÅŸi astfel soarta – liber ÅŸi de bunăvoie – în iadul cel veÅŸnic.

Odată ajuns „locaÅŸ demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate ÅŸi închisoare tuturor păsărilor spurcate ÅŸi urâte” (Apoc. 18, 2), Babilonul cel mare, desfrânata cea mare a rămas văduvă. Glasul Mirelui ÅŸi al Miresei, zice văzătorul de taine, nu se vor mai auzi în tine niciodată, pentru că Mirele-Hristos ÅŸi-a ales Mireasă Biserica-Femeie înveÅŸmântată cu soarele, cu luna si cu douăsprezece stele. „Lumina lămpii niciodată nu se va mai ivi în tine”, pentru că Cel ce a spus „Eu sunt Lumina lumii” nu mai luminează în casa lor pustie. „Roadele cele dorite de sufletul tău s-au dus de la tine ÅŸi toate cele grase ÅŸi strălucite au pierit de la tine ÅŸi niciodată nu le vor mai găsi” (Apoc. 18, 14), pentru că roadele Duhului apar acum în ogoarele păgânilor, căci scris este: „în locul spinilor va creÅŸte chiparosul ÅŸi în locul urzicii va creÅŸte mirtul” (Is. 55, 13), iar o dată cu pierderea roadelor, desfrânata a pierdut ÅŸi toate podoabele ÅŸi strălucirea ce se revarsă din Duhul Sfânt, în schimb, pentru smerenia lor, păgânii „cei surzi vor auzi cuvintele cărÅ£ii ÅŸi ochii celor orbi vor vedea” (Is. 29, 18). Pentru cei curaÅ£i cu inima, „pe dealuri înalte – zice Domnul – voi da drumul la râuri ÅŸi la izvoare în mijlocul văilor, pustiul îl voi preface în iaz ÅŸi pământul uscat în pâraie de fântâni” (Is. 41, 18). Iar „rămăşiÅ£a Sionului ÅŸi cei ce vor fi scăpat cu viaţă din Ierusalim se vor chema sfinÅ£i” (Is. 4, 3).

ÃŽn cele din urmă, „un înger puternic a ridicat o piatră, mare cât o piatră de moară, ÅŸi a aruncat-o în mare, zicând: Cu astfel de repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, ÅŸi nu se va mai afla” (Apoc. 18, 21). „Şi fumul focului în care arde ea se suie în vecii vecilor” (Apoc. 19, 3). De-abia acum „a venit nunta Mielului ÅŸi mireasa Lui s-a pregătit, ÅŸi datu-s-a ei să se înveÅŸmânteze cu vison curat, luminos – căci visonul sunt faptele cele drepte ale sfinÅ£ilor” (Apoc. 19, 7-8). După aceasta, s-a văzut „cerul deschis ÅŸi iată un cal alb ÅŸi Cel ce ÅŸedea pe el se numeÅŸte Credincios ÅŸi Adevărat (…) ÅŸi este îmbrăcat în veÅŸmânt stropit cu sânge ÅŸi numele Lui se cheamă: Cuvântul lui Dumnezeu” (Apoc. 19,11-13).

Pentru a doua oară, cu calul alb al păcii ÅŸi cu sabia ascuÅ£ită a Cuvântului ce ieÅŸea din gura Lui, Mântuitorul lumii „a pornit ca un biruitor ÅŸi ca să biruiască”. „Şi am văzut – scrie Sfântul Ioan Evanghelistul – fiara ÅŸi pe împăraÅ£ii pământului, ÅŸi oÅŸtirile lor adunate, ca să facă război cu Cel ce ÅŸade pe cal ÅŸi cu oÅŸtirea Lui. Åži fiara a fost răpusă ÅŸi, cu ea, proorocul mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei ÅŸi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi au fost aruncaÅ£i de vii în iezerul de foc unde arde pucioasă” (Apoc. 19, 19-20).

După ce fiara – cezarul Nero – ÅŸi proorocul mincinos (Simon Magul) au pierit, iar Babilonul-desfrânata-fariseismul iudaic a căzut, s-a auzit o cântare nouă pe care o învăţau numai feciorelnicii care nu s-au întinat cu idolii ÅŸi care „au fost răscumpăraÅ£i dintre oameni, pârgă lui Dumnezeu ÅŸi Mielului”. Iar înainte de judecata desfrânatei, s-a auzit un glas din cer, zicând: „FericiÅ£i cei morÅ£i, cei ce de acum mor întru Domnul! Da, grăieÅŸte Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei. Åži am privit ÅŸi iată un nor alb ÅŸi cel ce ÅŸedea pe nor era asemenea Fiului Omului, având pe cap cunună de aur si în mână seceră ascuÅ£ită. Åži un alt înger a ieÅŸit din templu, strigând cu glas mare Celui ce ÅŸedea pe nor: Trimite secera ÅŸi seceră, că a venit ceasul de secerat („VeÅ£i vedea pe Fiul Omului ÅŸezând de-a dreapta Celui Atotputernic ÅŸi venind pe norii cerului” – Mc. 14, 62; „RidicaÅ£i ochii voÅŸtri ÅŸi priviÅ£i holdele, că sunt albe pentru seceriÅŸ” – In. 4, 35), fiindcă s-a copt seceriÅŸul pământului” (Apoc. 14, 13-15). „Atunci cel ce ÅŸedea pe nor a aruncat, pe pământ, secera lui ÅŸi pământul a fost secerat” (Apoc. 14, 16). Åži fiindcă „a venit ceasul judecăţii lui Dumnezeu” (Apoc. 14, 7), iată cum a fost secerat un sfânt, un fericit care a murit întru Domnul, iar faptele lui au venit cu el. „Iar când a vrut (avva Agaton) să se săvârÅŸească, a rămas trei zile având ochii deschiÅŸi ÅŸi nemiÅŸcaÅ£i. Åži l-au întrebat fraÅ£ii, zicând: Avva Agatone, unde eÅŸti? Åži le-a răspuns lor: înaintea judecăţii stau. I-au zis lui: Åži tu te temi, părinte? Le-a zis lor: Cu adevărat m-am silit după puterea mea să păzesc poruncile lui Dumnezeu, dar om sunt ÅŸi de unde ÅŸtiu de i-au plăcut lucrurile mele lui Dumnezeu!(…) căci alta este judecata lui Dumnezeu ÅŸi alta a oamenilor.”

Tot în Pateric se spune că, atunci când au venit îngerii cu secera la Sfântul Sisoe, cei din jurul lui l-au întrebat: „Ce vezi, avvo? Åži le-a zis lor: Văd pe unii că vin la mine si mă rog lor ca să mă lase puÅ£in să mă pocăiesc. I-a zis lui unul dintre bătrâni: Åži de te vor lăsa, de acum poÅ£i să te foloseÅŸti spre pocăinţă? I-a zis lui bătrânul: DeÅŸi nu pot face, dar suspin în sufletul meu puÅ£in ÅŸi îmi este de ajuns”.

AÅŸa se seceră grâul, dar ce se face cu neghina? „LăsaÅ£i să crească împreună ÅŸi grâul ÅŸi neghina, până la seceriÅŸ”, răspunde Mântuitorul, ÅŸi la vremea seceriÅŸului voi zice secerătorilor: PliviÅ£i întâi neghina ÅŸi legaÅ£i-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaÅ£i-l în jitniÅ£a mea” (Mt. 13, 30). Sufletele curate ale SfinÅ£ilor Agaton ÅŸi Sisoe au fost strânse de îngeri în jitniÅ£a raiului, dar care este soarta păcătoÅŸilor? Cei ce s-au desprins de bunăvoie ÅŸi plini ură de trunchiul-Iisus au altă soartă. Apoi „încă un înger a ieÅŸit din altar, având putere asupra focului, ÅŸi a strigat cu glas mare celui care avea cuÅ£itasul ascuÅ£it, zicând: Trimite cuÅ£itaÅŸul tău cel ascuÅ£it ÅŸi culege ciorchinii viei pământului, căci strugurii ei s-au copt. Åži îngerul a aruncat, pe pământ, cuÅ£itaÅŸul lui ÅŸi a cules via pământului ÅŸi strugurii i-a aruncat în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Åži teascul a fost călcat afară din cetate ÅŸi a ieÅŸit sânge din teasc, până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie ÅŸase sute de stadii” (Apoc. 14, 18-20).

Când „a ieÅŸit sânge din teasc, până la zăbalele cailor”, „am auzit din altar grăind: Da, Doamne Dumnezeule, AtotÅ£iitorule, adevărate si drepte sunt judecăţile tale! Fiindcă au vărsat sângele sfinÅ£ilor ÅŸi al proorocilor, tot sânge le-ai dat să bea. Vrednici sunt” (Apoc. 16, 7, 6). Iar când „un înger a ieÅŸit din altar, având putere asupra focului”, „a vărsat cupa lui în soare ÅŸi i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Åži oamenii au fost dogoriÅ£i cu mare arÅŸiţă ÅŸi au hulit numele lui Dumnezeu, care are putere peste rugile acestea, ÅŸi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă. (…) Åži au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor ÅŸi a bubelor lor, dar de faptele lor nu s-au pocăit” (Apoc. 16, 8-11), deÅŸi – în întunericul lor – îşi muÅŸcau limbile de durere”. Dar de ce nu s-au pocăit? Pentru că „ispitele nu sunt lecuire pentru cel trufaÅŸ, că buruiană rea s-a înrădăcinat în inima lui” (Sir. 3, 26). De aceea, nu e de mirare că „şi fumul focului în care arde ea se ridică în vecii vecilor” (Apoc. 19, 3).

După această biruinţă a Celui ce şade pe calul alb al păcii şi slobozeste din gura Lui sabia ascuţită a Cuvântului, „am văzut un înger, pogorându-se din cer, având cheia adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. Şi a prins pe balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi ş-a legat pe mii de ani, şi l-a aruncat în adânc si ş-a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească neamurile, până ce se vor sfârşi miile de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat câtăva vreme. Şi am văzut tronuri si celor ce şedeau pe ele li s-a dat să facă judecată. Şi am văzut sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus si pentru cuvântul lui Dumnezeu, care nu s-au închinat fiarei, nici chipului ei, şi nu au primit semnul, pe fruntea şi pe mâna lor. Şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos mii de ani. Iar ceilalţi morţi nu înviază până ce nu se vor sfârşi miile de ani. Aceasta este învierea cea dintâi. Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Peste aceştia moartea cea de a doua nu are putere (Apoc. 20, 1-6).

De două ori autorul Apocalipsei a văzut sufletele celor martirizaÅ£i pentru Hristos. Prima dată, văzând – sub jertfelnic – sufletele celor înjunghiaÅ£i pentru cuvântul ÅŸi mărturia lui Dumnezeu, Sfântul Ioan l-a întrebat pe un bătrân cine sunt si de unde vin. „AceÅŸtia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare” (Apoc. 7, 14). Este aceeaÅŸi „strâmtorare mare” (Mt. 24, 21) despre care vorbeÅŸte Mântuitorul când se referă la „calul roÅŸu” al războiului de exterminare dus de armatele lui Titus ÅŸi Vespasian. începând cu Sfântul Arhid. Åžtefan ÅŸi cu Sfântul Apostol Iacob mulÅ£i creÅŸtini ÅŸi-au spălat veÅŸmintele în sângele Mielului. Iar a doua oară, sufletele celor ce li se tăiase capul pentru mărturia lui Iisus ÅŸi pentru cuvântul lui Dumnezeu au suferit martiriul în timpul sângeroaselor persecuÅ£ii ale împăraÅ£ilor romani. Åži dacă totuÅŸi „s-a găsit în ea – în desfrânata cea mare -sânge de prooroci ÅŸi de sfinÅ£i ÅŸi sângele tuturor celor înjunghiaÅ£i pe pământ” (Apoc. 18, 24), faptul se explică prin cuvintele pe care Iisus le-a spus lui Pilat: „Cel care M-a predat Å£ie mai mare păcat are” (In. 19, 11).

Martirii „au înviat ÅŸi au împărăţit cu Hristos mii de ani. Iar ceilalÅ£i morÅ£i nu înviază până ce nu se vor sfârÅŸi miile de ani” (Apoc. 20, 4-5). „Aceasta este învierea cea dintâi. Fericit ÅŸi sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Peste aceÅŸtia moartea cea de a doua nu are putere” (Apoc. 20, 5-6). ÃŽntrucât împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, mucenicii creÅŸtini, care au umplut calendarul creÅŸtin, ÅŸi Ierusalimul de sus cu suflete sfinte au împărăţit cu Iisus într-o lume nevăzută, într-o împărăţie care nu vine în chip văzut. Epoca de mii de ani este simbolică. AceÅŸti sfinÅ£i s-au bucurat de învierea cea dintâi. Când fiul risipitor s-a întors la tatăl din Å£ara păcatului, părintele său a zis fratelui mai mare: „Fratele tău acesta mort era ÅŸi a înviat” (Lc. 15, 32).

Ca niÅŸte urmaÅŸi ai lui Adam, toÅ£i aceÅŸti sfinÅ£i care s-au întors ca fiul risipitor la Hristos cu multă pocăinţă au avut parte de învierea cea dintâi, adică de învierea sufletească. CeilalÅ£i morÅ£i, care nu s-au pocăit ÅŸi nu s-au întors la Tatăl ÅŸi deci nu au parte de învierea sufletească, nu înviază până ce nu se vor sfârÅŸi cei o mie de ani, adică până la învierea cea de obÅŸte, când vor învia trupurile morÅ£ilor. Cu alte cuvinte, drepÅ£ii ÅŸi sfinÅ£ii au parte mai întâi de învierea sufletelor prin pocăinţă ÅŸi apoi, la sfârÅŸitul lumii, de învierea trupurilor, iar păcătoÅŸii, care n-au voit să se pocăiască ÅŸi să se întoarcă la Tatăl, au parte – dimpotrivă – în loc de două învieri, de două morÅ£i: ei vor muri mai întâi cu trupul ÅŸi apoi cu sufletul, căci văduva, zice Sfântul Apostol Pavel -„care trăieÅŸte în desfătări, deÅŸi vie, e moartă” (II Tim. 5, 6).

Despre asemenea cadavre ambulante a vorbit ÃŽnsuÅŸi Mântuitorul: „Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul, ÅŸi acum este, când morÅ£ii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu ÅŸi cei ce vor auzi vor învia” (In. 5, 25 – subl. ns.). ÃŽn Å£ara păcatului, fiul risipitor a fost un cadavru ambulant, mort a fost, dar a auzit glasul Tatălui ceresc ÅŸi a înviat, iar cei ce trăiesc în desfătări, cei ce-ÅŸi astupă urechile ca o aspidă surdă (Ps. 58, 5-6) ca să n-audă glasul cel ceresc numai ca să poată trăi în plăceri ucigătoare de suflet, sunt ca si văduva de care vorbeÅŸte Apostolul: deÅŸi vii, ei sunt morÅ£i; ei nu vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu ÅŸi vor rămâne în trupurile lor păcătoase ca în niÅŸte morminte (In. 5, 28). Iar după ce satana va fi dezlegat ÅŸi va dezlănÅ£ui, împreună cu Gog ÅŸi Magog, ultimul său război împotriva sfinÅ£ilor ÅŸi împotriva cetăţii iubite, se va pogorî foc din cer ÅŸi îi va mistui. „Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc si de pucioasă, unde este ÅŸi fiara ÅŸi proorocul mincinos, ÅŸi vor fi chinuiÅ£i acolo, zi ÅŸi noapte, în vecii vecilor” (Apoc. 20, 10).

SfârÅŸitul lumii despre care Apostolii îl întrebau cu atâta curiozitate pe Mântuitorul abia acum are loc, căci „pământul si cerul au fugit ÅŸi loc nu s-a mai găsit pentru ele” (Apoc. 20, 11); Judecata de apoi despre care Mântuitorul a vorbit în parabolă vine abia acum, căci „am văzut – zice Sfântul Ioan -, iar un tron mare alb ÅŸi pe Cel ce ÅŸedea pe el” (Apoc. 20,11), iar învierea cea de obÅŸte pe care o aÅŸteptă toÅ£i cei ce rostesc „Crezul” din convingere are loc tot acum: „Şi am văzut pe morÅ£i, pe cei mari si pe cei mici, stând înaintea tronului ÅŸi cărÅ£ile au fost deschise; ÅŸi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieÅ£ii; ÅŸi morÅ£ii au fost judecaÅ£i din cele scrise în cărÅ£i, potrivit cu faptele lor. Åži marea a dat pe morÅ£ii cei din ea ÅŸi moartea ÅŸi iadul au dat pe morÅ£ii lor, ÅŸi judecaÅ£i au fost, fiecare după faptele sale. Åži moartea ÅŸi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta este moartea cea de a doua: iezerul cel de foc. Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieÅ£ii, a fost aruncat în iezerul de foc” (Apoc. 20, 11-15).

La Matei 24, Mântuitorul – după cum am văzut – spunea mereu: „va veni sfârÅŸitul”, „încă nu este sfârÅŸitul”, „să ÅŸtiÅ£i că este aproape, lângă uşă”, dar nicăieri nu spune de sfârÅŸitul lumii. De ce? Pentru că în această parabolă Mântuitorul vrea să sublinieze, în afară de iminenta dărâmare a Templului pe care îl admirau Apostolii, care marca sfârÅŸitul Legii Vechi, iminentul sfârÅŸit al omului, venirea „seceriÅŸului”, venirea morÅ£ii care abia în Noul Testament hotărăşte definitiv soarta omului de dincolo. Iar ceea ce n-a spus Mântuitorul prin Evanghelistul Matei o spune în Apocalipsă prin Evanghelistul Ioan, în capitolul 21. „Şi am văzut cer nou ÅŸi pământ nou”. Un cer fără demoni ÅŸi un pământ fără fiii diavolului, în Legea Veche, Iov zice: „Dumnezeu nu are încredere în sfinÅ£ii Săi ÅŸi (…) cerurile nu sunt destul de curate înaintea ochilor Săi” (Iov 15, 15). Åži abia în capitolul 21 din Apocalipsă apare cer curat ÅŸi un pământ fără „spini ÅŸi pălămidă” (Fac. 3,18). Abia acum Sfântul Ioan a văzut „cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei” (Apoc. 21, 2). Abia acum Dumnezeu „va ÅŸterge orice lacrimă din ochii lor ÅŸi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut (…) Iată, noi le facem pe toate” (Apoc. 21, 4-5).

CreÅŸtinismul este a doua creaÅ£ie a lumii. Apostolii L-au urmat pe Cuvântul care a zis ÅŸi s-a făcut „naÅŸterea din nou a lumii” (Mt. 19, 28). Din momentul în care a căzut pe pământul plin de păcate prima picătură de sânge din Trupul răstignit al Mântuitorului lumii, oamenii, flora ÅŸi fauna au început să se transfigureze. Un profet din Legea Veche se întreba: „Până când va jeli Å£ara ÅŸi iarba de prin toate Å£arinile se va usca? Dobitoacele ÅŸi păsările pier pentru necredinÅ£a locuitorilor” (Ier. 12, 4). „Căci ÅŸtim că toată făptura împreună suspină ÅŸi împreună are dureri până acum. Åži nu numai atât, ci ÅŸi noi, care avem pârga Duhului, ÅŸi noi înÅŸine suspinăm în noi, aÅŸteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru” (Rom. 8, 22-23). Dar după  lungi  perioade de frământare,  după epoci pline de zbucium, va veni – în sfârÅŸit – un cer nou si un pământ nou. Picăturile de sânge, căzute de pe crucile Mântuitorului ÅŸi ale sfinÅ£ilor, au fost absorbite de pământul însetat, atrăgând după sine focul cel ceresc al Duhului Sfânt care a mistuit toată necurăţia din cer ÅŸi de pe pământ. Cele dintâi au trecut. Lacrimile s-au ÅŸters din ochii urmaÅŸilor lui Adam. Toate s-au făcut noi. „Femeia Mielului” este „cetatea cea sfântă”, căci s-a terminat cu cetatea cea mare, Babilonul este Ierusalimul pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, căci s-a terminat cu Ierusalimul pământesc care n-a vrut să se adune ca puiÅŸorii sub aripile Fiului lui Dumnezeu.

Dacă Babilonul cel mare a ajuns locaÅŸ al demonilor, puÅŸcărie tuturor duhurilor necurate si colivie tuturor păsărilor spurcate, Ierusalimul cel ceresc – dimpotrivă – a adunat în sfintele lui locaÅŸuri tot ce a fost mai bun si mai curat pe pământ. Astfel, după „strâmtorarea cea mare”, vestită de Mântuitorul, ca puii sub aripile Pelicanului ceresc s-au adunat mii, zeci de mii, sute de mii de suflete ale celor „înjunghiaÅ£i pentru cuvântul lui Dumnezeu”, iar după persecuÅ£iile „fiarelor”-împăraÅ£i s-au adunat în acelaÅŸi Ierusalim ceresc alte sute de mii si milioane de suflete „ale celor ce li se tăiase capul pentru mărturia lui Iisus ÅŸi pentru cuvântul lui Dumnezeu”, iar după ce se va împlini simbolica cifră de mii de ani si satana va fi dezlegat ca să adune neamurile lui Gog si Magog împotriva sfinÅ£ilor ÅŸi împotriva cetăţii iubite, atunci -desigur – se vor aduna sub aripile lui lius alte milioane ÅŸi milioane de suflete aÅŸa încât cantitatea ÅŸi calitatea sufletelor răscumpărate de Mântuitorul vor precumpăni, vor contrabalansa talerul cu demonii ÅŸi păcătoÅŸii ce vor rămâne ÅŸi dincolo potrivnici lui Dumnezeu, pogorându-se acolo unde au pătimit Mântuitorul ÅŸi sfinÅ£ii Lui, acolo unde a fost raiul lui Adam si Eva, ca să restabilească Paradisul pierdut odinioară de strămoÅŸii noÅŸtri.

ÃŽnainte de perioada apocaliptică, Mântuitorul a zis: „vine ceasul când toÅ£i cei din morminte vor auzi glasul Fiului Omului”, referindu-se mai mult la învierea sufletească a fiului risipitor, dar întrucât cuvântul Bibliei trebuie auzit de două ori, acum, în antepenultimul capitol al Apocalipsei se va împlini ÅŸi ceasul trupesc, adică învierea cea de obÅŸte, după care drepÅ£ii vor merge la viaÅ£a veÅŸnică, iar păcătoÅŸii la osânda veÅŸnică, după ultimul mare „seceriÅŸ” (Mt. 13, 39).

Tot înainte de perioada apocaliptică, profeÅ£ii ÅŸi Mântuitorul au spus că soarele, luna ÅŸi stelele se vor întuneca, referindu-se mai mult la Mântuitorul, Maica Domnului ÅŸi SfinÅ£ii Apostoli care, cu viaÅ£a lor sfântă ÅŸi cu învăţătura evanghelică vor întuneca zeităţile ÅŸi filozofia păgână, dar acum, în penultimul capitol al Apocalipsei se spune că „cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o ÅŸi făclia ei este Mielul. Åži neamurile vor umbla în lumina ei” (Apoc. 21, 23-24). ÃŽntr-o lume spirituală, nu numai îngerii, ci ÅŸi oamenii care se vor învrednici să dobândească veacul viitor ÅŸi învierea cea din morÅ£i, „nici nu se însoară, nici nu se mărită, căci nici să moară nu mai pot, căci sunt la fel cu îngerii ÅŸi sunt fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai ÃŽnvierii” (Lc. 20,35-36).

Åži dacă e aÅŸa, atunci ce nevoie au îngerii sau ce nevoie vor avea oamenii ce vor fi asemenea îngerilor de lumina sensibilă? Ce nevoie vor avea de lumina aÅŸtrilor cereÅŸti oamenii ce vor fi dezbrăcaÅ£i, după înviere, de trupul grosolan, înzestrat cu cele cinci simÅ£uri tot atât de grosolane? Atunci ÅŸi numai atunci se va dovedi inutilitatea luminătorilor cereÅŸti. Tocmai de aceea la Apocalipsa 10, 6 se scrie că „timp nu va mai fi”. O dată ce veacurile se vor sfârÅŸi, iar luminătorii de pe bolta cerului care au fost creaÅ£i „ca să despartă ziua de noapte ÅŸi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele ÅŸi anii” (Fac. l, 14) se vor stinge, atunci – desigur – va dispărea ÅŸi timpul. „Şi noaptea nu va mai fi; ÅŸi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină” (Apoc. 22, 5).

Åži „nici un blestem nu va mai fi” (Apoc. 22, 3), căci blestemul strămoÅŸesc va dispărea o dată cu învierea întru Hristos. Åži de bună seamă, unde va mai încăpea blestemul când pământul cel nou nu va mai odrăsli nici spini, nici pălămidă, nici păcate? Când Adam cel înviat nu va mai avea nevoie să-ÅŸi mănânce pâinea întru sudoarea frunÅ£ii? Când Eva, fiind „la fel cu îngerii”, nu va mai naÅŸte fii întru dureri? Când nici un ÅŸarpe ÅŸi nici un diavol nu va mai ispiti pe oameni?

Maica noastră, pământul din care am fost luaÅ£i o dată cu Adam, fratele nostru, pământul care suferă împreună cu noi toate urmările păcatului strămoÅŸesc ÅŸi care tot împreună cu noi suferă până acum ca în dureri de naÅŸtere ÅŸi suspină aÅŸteptând eliberarea de sub jugul blestemului ancestral, din momentul când s-a împărtăşit cu sângele Mielului curs pe crucea ce simbolizează Altarul de Jertfă, precum ÅŸi pe toate crucile mucenicilor care „au fost junghiaÅ£i ca niÅŸte miei”, a trecut ca ÅŸi noi printr-o moarte, a înviat sub înfăţiÅŸarea unui „pământ nou”, s-a purificat ÅŸi s-a transfigurat prin focul ceresc al Duhului Sfânt, iar acum se pregăteÅŸte pentru restabilirea raiului pe pământ.

Dogmatica ne învaţă că există o judecată generală îndată după învierea cea de obÅŸte, iar VieÅ£ile SfinÅ£ilor confirmă cuvintele Mântuitorului prin care ni se arată că, tot astfel, există o parusie particulară îndată după moartea omului ÅŸi o parusie generală la sfârÅŸitul lumii. „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleÅŸte-te, fiica Ierusalimului – vesteÅŸte Domnul prin proorocul Zaharia 9, 9-10 – căci, iată, ÃŽmpăratul tău vine la tine drept ÅŸi biruitor; smerit ÅŸi călare pe asin, pe mânzul asinei.” Åži, într-adevăr, aÅŸa a venit Mântuitorul lumii, intrând în Ierusalimul pământesc, aclamat cu osanale de cei ce Å£ineau ramuri de finic în mâinile lor. Iar la sfârÅŸitul tuturor veacurilor, „Duhul ÅŸi mireasa zic: Vino, Doamne Iisuse!”(Apoc. 22, 17-20). Grăind în parabolă, profetul Zaharia continuă acelaÅŸi text: „El va nimici carele din Efraim, caii din Ierusalim ÅŸi arcul de război va fi frânt. El va vesti pacea popoarelor ÅŸi împărăţia Lui se va întinde de la o mare până la cealaltă mare ÅŸi de la Eufrat până la marginile pământului” (Zah. 9, 10).

Iar când creÅŸtinul îşi dă duhul pe patul de moarte, mireasa – sufletul – face aceeaÅŸi chemare: „Vino, Doamne Iisuse!”, ÅŸi tot aÅŸa, la sfârÅŸitul lumii, Mireasa-Biserica va zice: „Vino, Doamne Iisuse!”, dar nu ca să nimicească carele din Efraim ÅŸi caii din Ierusalim, ci carele Balaurului roÅŸu, carele lui Satan care dintru început este ucigător de oameni ÅŸi caii fiilor diavolului care ÅŸi dincolo îl hulesc pe Dumnezeu ÅŸi nu vor să se pocăiască de faptele lor rele. Iar după ce moartea ÅŸi iadul vor fi aruncaÅ£i în iezerul de foc, după ce cerul va fi curăţit de demoni ÅŸi pământul de fiii diavolului, atunci „Dumnezeu să fie toate în toÅ£i” (I Cor. 15, 28).

Cine a descoperit toate acestea? „Eu, Iisus, am trimis pe îngerul meu ca să mărturisească vouă acestea, cu privire la Biserici” (Apoc. 20,16).

Lasă un răspuns