Sari la conținut

Inaltarea Domnului – Sfantul Nicolae Velimirovici

Cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu, după patima Sa, prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu. Şi cu ei petrecând, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care (a zis El) aţi auzit-o de la Mine: Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile.

Iar ei, adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne, oare în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel?

El a zis către ei: Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa. Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului. Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor. Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.

Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă. Şi când au intrat, s-au suit în încăperea de sus, unde se adunau de obicei: Petru şi Ioan şi Iacov şi Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacov al lui Alfeu şi Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacov. Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus, şi cu fraţii Lui.

Când rândunelele nu prea mai au mâncare şi vine vremea rece, ele se duc în ţările calde, unde este mult soare şi multă hrană. O rândunică zboară pe sus, cercetând aerul şi arătând calea, şi restul stolului o urmează.

Când sufletele noastre nu prea mai au hrană în lumea materialnică, ÅŸi când se apropie frigul morÅ£ii – o, se află vreo rândunică ca aceea, ca să ne ducă într-un loc cald, unde să fie multă căldură duhovnicească ÅŸi hrană duhovnicească? Există vreun asemenea loc? O, există vreo astfel de rândunică?

În afara Bisericii Creştine, nu se află nimeni care să ne poată da la aceasta, nici un fel de răspuns demn de încredere.

Biserica singură cunoaşte aceasta, şi cunoaşte cu adevărat. Ea a văzut acea parte a Raiului după care tânjesc sufletele noastre în amurgul îngheţat al acestei vieţi pământeşti. Ea a văzut şi această rândunică binecuvântată, cea dintâi care să zboare către acel loc mult dorit, risipind întunericul, croind drum prin văzduhul greoi dintre pământ şi cer, cu aripile ei puternice, deschizând calea pentru stolul din spatele ei.

ÃŽn afară de aceasta, Biserica de pe pământ îţi poate mărturisi despre stoluri de rândunele fără de număr care au urmat prima Rândunea, ÅŸi au plecat împreună cu ea spre Å£ara binecuvântată, Å£ara îmbelÅŸugată de toate lucrurile cele bune – Å£ara primăverii celei veÅŸnice.

Veţi vedea de aici că, prin această Rândunică mântuitoare, mă gândesc la Domnul nostru Iisus Hristos Cel Inălţat.

Nu a spus El Însuşi că El este Calea?

Nu a spus El ÃŽnsuÅŸi Apostolilor: „Mă duc să vă gătesc loc … ÅŸi vă voi … lua la Mine” (Ioan 14:2-3)?

Åži nu le-a spus El înainte de aceasta: „Iar Eu, când Mă voi înălÅ£a de pe pământ, îi voi trage pe toÅ£i la Mine” (Ioan 12:32)?

Ceea ce a spus El Însuşi a început să se împlinească câteva săptămâni mai târziu, şi a continuat să se împlinească până în zilele noastre, şi se va împlini până la sfârşitul veacurilor. Adică: fiind începătorul primei zidiri a lumii, El este şi începătorul celei de a doua zidiri, sau reînnoirea binecuvântată a celei vechi.

Păcatul a tăiat aripile lui Adam ÅŸi cele ale tuturor urmaÅŸilor săi, ÅŸi toÅ£i s-au îndepărtat de Dumnezeu, au slăbit în credinţă ÅŸi au fost orbiÅ£i de ţărâna din care au fost zidite trupurile lor. Hristos, ca Adam cel Nou, primul Om, ÃŽntâiul Născut între oameni, a fost cel dintâi care să Se înalÅ£e la cer pe aripi duhovniceÅŸti, către tronul slavei ÅŸi puterii veÅŸnice, despicând calea spre cer ÅŸi deschizând toate porÅ£ile cerului următorilor Lui cu aripile lor duhovniceÅŸti – aÅŸa cum vulturul deschide calea puilor săi; precum rândunica merge înainte, arătând stolului calea ÅŸi tăind rezistenÅ£a mare a aerului.

„Cine-mi va da mie aripi ca de porumbel, ca să zbor ÅŸi să mă odihnesc” (Psalm 54:6), a strigat psalmistul la necaz înaintea venirii lui Hristos.

De ce? El însuÅŸi explică: „Inima mea s-a tulburat întru mine ÅŸi frica morÅ£ii a căzut peste mine; teamă ÅŸi cutremur au venit asupra mea ÅŸi m-a acoperit întunericul” (Psalm 54:4-5).

Un asemenea înţeles cumplit al fricii de moarte şi groază de existenţă în pustiurile vieţii acesteia trebuie, ca un coşmar greu, să apese întreaga lume care are judecată, lumea cinstită înaintea lui Hristos.

„Cine-mi va da mie aripi de porumbel ca să zbor din viaÅ£a aceasta?” – aceasta trebuie să fie întrebarea pusă de multe suflete nobile ÅŸi sensibile. Dar încotro vei zbura, o, suflete păcătos? Mai poÅ£i, ca într-un vis, să mai simÅ£i locul acela de căldură ÅŸi lumină de unde ai fost izgonit?

Iată, porţile s-au închis după plecarea voastră, şi acolo au fost aşezaţi heruvimi cu săbii de foc, ca să vă oprească venirea voastră.

Iată, păcatul v-a tăiat aripile voastre – nu aripile de pasăre ci aripile DumnezeieÅŸti – ÅŸi v-a trimis cu hotărâre spre pământ.

Este nevoie de cineva, care mai întâi să vă slobozească de greutatea păcatului, să vă spele şi să vă facă să staţi drept. Şi apoi cineva trebuie să vă sădească şi să vă hrănească aripi noi în voi, ca să puteţi zbura.

Apoi aveţi nevoie de cineva, de cineva foarte puternic, care să-i ţină deoparte pe îngerii cu săbii de foc, ca să vă lase pe voi să treceţi spre ţara voastră slăvită.

ÃŽn cele din urmă, aveÅ£i nevoie de cineva care să afle milă pentru voi de la Ziditorul vostru îndurerat, pentru ca El să vă primească din nou în pământurile ţării Sale fără de moarte. Acest „cineva” nu era cunoscut lumii pre-creÅŸtine. El S-a arătat ca Domnul ÅŸi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu.

Din iubire pentru voi, El S-a pogorât din cer ÅŸi a venit pe pământ, luând haină trupească, a fost prins de dragul vostru, întemniÅ£aÅ£ilor, a suferit sudoare ÅŸi îngheÅ£, a îndurat foame ÅŸi sete, Åži-a dat faÅ£a ca să fie scuipată ÅŸi trupul Său ca să fie bătut în cuie pe Cruce, S-a aÅŸezat în mormânt ca leÅŸ, a coborât în iad ca să strice o închisoare mai rea decât viaÅ£a aceasta, care vă aÅŸtepta pe voi după plecarea din trup – ÅŸi toate astea pentru a vă mântui pe voi din murdăria păcatului, ÅŸi v-a aÅŸezat pe picioarele voastre.

El a înviat din morţi, ca prin aceasta să vă dea aripi pentru zborul la cer, şi în cele din urmă S-a înălţat la cer pentru a vă deschide calea şi a vă duce în locaşul îngerilor.

Nu trebuie acum să oftaţi cu, cutremur şi groază ca Împăratul  David, nici nu trebuie să doriţi “aripi de porumbel”, căci a venit Vulturul, şi a arătat şi despărţit drumul în două.

Voi trebuie numai să creşteţi aripile duhovniceşti care vi s-au dat la botez întru numele Lui, şi să doriţi cu toată tăria să vă urcaţi acolo unde S-a urcat El.

El a făcut nouăzeci şi nouă la sută din tot ceea ce vă trebuie pentru mântuirea voastră; nu vă veţi osteni să faceţi unu la sută cât a rămas pentru mântuirea voastră; şi aceasta când, pentru voi, “vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos “ (II Petru 1:11)?

Înălţarea Domnului de la pământ la cer este la fel de neaşteptată pentru oameni ca şi pogorârea Lui din cer pe pământ şi naşterea Lui în trup care s-a săvârşit spre a Se întoarce la îngeri. Care întâmplare din viaţa Sa nu reprezintă ceva fără de asemănare şi neaşteptat de neasemuit pentru lume?

Aşa cum îngerii urmăreau cu uimire cum Dumnezeu, la prima zidire, a despărţit lumina de întuneric şi apa de uscat, cum El a aşezat stelele pe tăria cerului, şi cum a făcut plantele şi animalele din ţărână şi la urmă a făcut omul, dându-i suflet viu, tot aşa fiecare dintre noi trebuie să privim cu uimire faptele vieţii Mântuitorului, începând cu minunata Bunavestire a Preasfintei Fecioare de către Arhanghelul Gavriil în Nazaret, şi până la capăt, cu scopul Înălţării Sale minunate pe Muntele Măslinilor.

La prima vedere, totul este neaşteptat, dar, când se fac conştienţi de planul pentru rânduirea mântuirii noastre, toţi oamenii cu judecată trebuie să strige de bucurie şi să aducă slavă puterii lui Dumnezeu, înţelepciunii Sale şi iubirii Sale pentru oameni.

Nu poţi desprinde nici măcar o singură întâmplare mare din viaţa lui Hristos fără să strice întregul, aşa cum nu poţi tăia braţul sau piciorul omului fără să-l mutilezi, sau să muţi luna de pe bolta cerească sau să distrugi o parte a miriadelor de stele, fără să aduci stricăciune rânduielii şi frumuseţii cerurilor.

AÅŸa că nu te gândi să spui: „Nu era necesar ca Domnul să Se înalÅ£e la cer!” Când unii dintre iudei au fost siliÅ£i să recunoască adevărul ÅŸi să strige: „Toate le-a făcut bine!” (Marcu 7:37), cum putem noi, care suntem botezaÅ£i în numele Lui, să nu credem că tot ceea ce a făcut El, a făcut bine: plănuind ÅŸi rânduind cu mare înÅ£elepciune.

Åži ÃŽnălÅ£area Lui este de asemenea bună, a plănuit ÅŸi a rânduit cu mare înÅ£elepciune, aÅŸa cum sunt ÅŸi ÃŽntruparea Lui, Botezul, Schimbarea la Faţă ÅŸi ÃŽnvierea. „Vă este de folos ca să Mă duc Eu” (Ioan 16:7), a spus Domnul ucenicilor Săi.

Vedeţi cum El rânduieşte şi face tot ce este cel mai bine pentru oameni?

Fiecare cuvânt şi lucrare a Lui are ca scop binele nostru.

Înălţarea Lui este bunul nemărginit pentru noi toţi. Dacă nu ar fi aşa, El nu S-ar fi înălţat. Dar să ne oprim asupra Înălţării însăşi, aşa cum o istoriseşte Evanghelistul Luca în cele două cărţi: Evanghelia sa şi Faptele Apostolilor.

Domnul a spus ucenicilor Săi: „AÅŸa este scris ÅŸi aÅŸa trebuie să pătimească Hristos ÅŸi să învieze din morÅ£i a treia zi.”

Cine a scris aceasta?

Duhul Sfânt a scris aceasta, în sfătuirea din lăuntrul Sfintei Treimi şi prin prooroci şi înainte văzători, “în Legea lui Moise, şi în prooroci, şi în psalmi”.

Domnul socoteşte că  aceste cărţi sunt de preţ în măsura în care acestea spuseseră mai dinainte ce urma să I se întâmple Lui.

Acolo s-a proorocit şi aici s-a împlinit.

Acolo erau duhuri şi lucruri de mare preţ; aici e viaţă şi adevăr. “Apoi El le-a deschis mintea ca să poată pricepe Scripturile”.

Deschiderea minţii lor este o minune la fel ca şi învierea din morţi, căci sub vălul gros al păcatului înţelegerea omenească se află în întunericul mormântului: citeşte şi nu înţelege; se uită dar nu vede; aude dar nu înţelege.

Cine se uitase ÅŸi citise cuvintele Scripturii mai mult decât cărturarii din Ierusalim – dar cine a văzut cel mai puÅ£in în cuvintele pe care le citeau? De aceea, de ce nu a ridicat Domnul vălul gros de pe minÅ£ile lor, ca să înÅ£eleagă ÅŸi ei ca ÅŸi Apostolii? De ce aceÅŸtia doreau aceasta pe când aceia nu? Pentru că, în timp ce cărturarii ÅŸi bătrânii spuneau despre El: „Omul acesta este păcătos”, ÅŸi aÅŸteptau un prilej ca să-L omoare, Apostolii au spus: „Doamne la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieÅ£ii celei veÅŸnice” (Ioan 6:68).

Domnul deschide mintea pentru înţelegere numai acelora care doresc aceasta; El dă apa vieţii numai celor însetaţi, şi El Se arată numai celor care Îl caută cu dorinţă arzătoare.

„AÅŸa este scris ÅŸi aÅŸa trebuie să pătimească …”

Dacă Scripturile ar fi fost scrise de oameni obişnuiţi, din înţelegerea lor omenească, nu s-ar fi făcut referiri la Fiul lui Dumnezeu în aceste scrieri, nici nu s-ar fi grăbit să se împlinească.

Dar scrierile proorocilor au fost lucrarea Duhului Sfânt, ÅŸi Dumnezeu, credincios lui ÃŽnsuÅŸi ÅŸi făgăduinÅ£elor Sale, L-a trimis pe Fiul Său, Cel Unul Născut să împlinească aceste făgăduinÅ£e. „AÅŸa trebuie să pătimească”, a spus Cel Care vede întreaga lume zidită de la un capăt la celălalt, tot aÅŸa cum omul vede o pagină scrisă, care se află în faÅ£a lui.

Apoi, când Înţeleptul spune că trebuia să se întâmple, nu sunt orbii de râs când ei spun că nu era nevoie să se întâmple? Trebuia să se întâmple: Domnul trebuia să sufere în vremelnicie, ca să se bucure în veşnicie. Şi El a trebuit să învie din nou, pentru ca noi să înviem prin El la viaţa cea veşnică.

„Åži să se propovăduiască în numele Său pocăinÅ£a spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim.” (Sf. Marcu, în Evanghelia sa, spune aceasta cu alte cuvinte: „PropovăduiÅ£i Evanghelia la toată făptura.” „Toată făptura” înseamnă „toÅ£i oamenii”.

Grigorie Dialogul spune într-o omilie (XXIX, despre Marcu 16:14-20): „Omul are ceva asemenea cu toată zidirea. Cu piatra el are aceeaÅŸi fiinţă; cu lemnul, viaÅ£a; cu animalele, simÅ£urile; cu îngerii, priceperea … AÅŸadar, prin „Toată făptura” noi trebuie să înÅ£elegem „omul”.)

Dacă Domnul Iisus nu ar fi suferit şi nu ar fi murit pentru păcatele noastre, cine dintre noi ar fi ştiut că păcatul este o otravă aducătoare de moarte?

Şi dacă El nu ar fi înviat, cine dintre noi, ar mai avea nădejde, descoperind cât de cumplit este păcatul? Pocăinţa nu ar fi de nici un folos, nici iertarea nu ar fi cu putinţă. Căci pocăinţa este legată de suferinţă, şi iertarea cu învierea prin puterea Dumnezeiască.

Prin pocăinţă, omul cel vechi, îmbolnăvit de păcat moare şi coboară în mormânt, şi prin iertare, omul cel nou se naşte la viaţă nouă. Iată, cele mai minunate veşti pentru toate popoarele pământului, încep la Ierusalim.

Ceea ce Arhanghelul Gavriil, slujitorul Atotvăzătorului, a spus dreptului Iosif în cuvintele proorocului: „El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Matei 1:21), este întărit de către Stăpânul ÃŽnsuÅŸi, cu experienÅ£a celui în suferinţă ÅŸi dreptatea biruitorului.

Dar de ce se spune: „începând de la Ierusalim”? Pentru că marea Jertfă a fost adusă în Ierusalim pentru întreaga omenire, ÅŸi pentru că acolo a strălucit lumina ÃŽnvierii deasupra mormântului. Atunci, în sens tainic – dacă Ierusalimul reprezintă mintea omului – este limpede că pocăinÅ£a ÅŸi smerenia trebuie să înceapă cu înÅ£elegerea, ÅŸi de aici să cuprindă lăuntrul omului în întregime.

Mândria minţii l-a aruncat pe Satan în iad; mândria minţii i-a îndepărtat pe Adam şi Eva de Dumnezeu; mândria minţii i-a împins pe farisei şi pe cărturari să-L ucidă pe Domnul.

Mândria minţii este cel mai mare câmp al păcatului până în ziua de astăzi. Dacă mintea omului nu îngenunchează înaintea lui Hristos, atunci genunchii lui nu se vor pleca.

Cel care a început să-şi liniştească mintea cu pocăinţa, a început să-şi tămăduiască şi rana cea mai adâncă.

„Voi sunteÅ£i martorii acestora.” Martorii căror lucruri? Martorii suferinÅ£elor Domnului, martorii slăvitei Sale ÃŽnvieri, martorii trebuinÅ£ei pocăinÅ£ei, martorii adevărului iertării păcatelor. Domnul a spus Apostolului Pavel, când acesta îl schimbase din prigonitor în Apostolul Său: „Căci spre aceasta M-am arătat Å£ie: ca să te rânduiesc slujitor ÅŸi martor, ÅŸi al celor ce ai văzut” (Fapte 26:16).

Åži Apostolul Petru spune oamenilor, în prima sa predică, după pogorârea Duhului Sfânt: „Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toÅ£i suntem martori” (Fapte 2:32).

Apostolul Ioan spune de asemenea: „Ce … am auzit, ce am văzut cu ochii noÅŸtri, ce am privit ÅŸi mâinile noastre au pipăit … vă vestim ÅŸi vouă” (I Ioan 1:1,3).

Apostolii au fost atunci, martori cu ochii lor ai predicilor însufleÅ£ite ale lui Hristos, ai minunilor Sale ÅŸi a toate cele ce s-au întâmplat în timpul vieÅ£ii Sale pământeÅŸti – ale tuturor acestora pe care se întemeiază mântuirea noastră.

Ei au auzit şi au văzut şi au împărtăşit Adevărul. Aceştia au fost cei dintâi care au fost luaţi în vasul mântuirii din potopul păcatului, astfel încât şi aceştia să ia şi pe alţii la bord şi să se mântuiască.

MinÅ£ile lor au fost scuturate de mândrie, ÅŸi inimile lor au fost curăţate de patimi. Domnul ÃŽnsuÅŸi le-a arătat aceasta: „Acum voi sunteÅ£i curaÅ£i, pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (Ioan 15:3). Deci, ei nu au fost numai martori ai tuturor faptelor celor ce puteau fi văzute, auzite, cercetate ÅŸi pipăite, referitor la Cuvântul lui Dumnezeu, ci au fost ÅŸi martorii regenerării ÅŸi reînnoirii omului prin pocăinţă ÅŸi curăţirii de păcat.

Evanghelia s-a desfăşurat nu numai înaintea ochilor şi urechilor lor, ci şi în lăuntrul lor, în inimile şi minţile lor. O întreagă revoluţie a inimii şi a minţii s-a înfăptuit în ei în vremea celor trei ani de ucenicie pe lângă Hristos.

Această revoluţie stătea în moartea dureroasă a omului celui vechi din ei, şi naşterea şi mai dureroasă a omului celui nou.

Câte dureri de moarte au răbdat sufletele lor până când în sfârÅŸit, regenerate ÅŸi strălucitoare de lumină, au putut striga: „Åžtim că am trecut de la moarte la viaţă” (I Ioan 3:14)? Câtă vreme a trebuit, câtă osteneală, ÅŸovăială, frică, chinuire, rătăcire, cugetare ÅŸi cercetare – până ce ei s-au făcut mărturisitori credincioÅŸi ai suferinÅ£ei morÅ£ii ÅŸi ÃŽnvierii trupeÅŸti ai Domnului Iisus, ca ÅŸi ai suferinÅ£ei, morÅ£ii ÅŸi învierii lor duhovniceÅŸti?

TotuÅŸi, la vremea aceea, Apostolii nu erau destul de sporiÅ£i ÅŸi statorniciÅ£i duhovniceÅŸte. Åži aÅŸa Domnul continua să-i îndrume ca ucenici, încurajându-i în clipa plecării cu cuvintele: „Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14:18). De aceea El a rămas cu ei vreme de patruzeci de zile după ÃŽnvierea Sa, arătându-Se viu prin multe “semne doveditoare … ÅŸi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu”. Åži de aceea, El a făgăduit în cele din urmă să trimită pe Duhul Sfânt, tăria din cer.

“Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”.

Ce despărţire de pământ măreaţă şi emoţionantă!

De pe Muntele Măslinilor, de sub care fusese adus iarăşi la viaţa aceasta vremelnică, Domnul cel Înviat S-a înălţat spre înălţimile nesfârşite ale vieţii veşnice.

El nu S-a înălţat la stele, ci deasupra lor; El nu S-a înălţat la îngeri, ci deasupra lor; nu la puterile cereşti, ci deasupra lor; deasupra tuturor cetelor nemuritoare, cereşti, deasupra tuturor sălaşurilor cereşti ale îngerilor şi ale celor drepţi; sus, mult mai sus de ochii heruvimilor, chiar către tronul Tatălui ceresc, către altarul tainic al Sfintei şi de Viaţă Dătătoarei Treimi.

Măsura acestor înălţimi nu există în lumea zidită; poate că singurul lucru cu care se poate asemăna în direcţia opusă, stă în adâncurile în care l-a aruncat mândria pe Lucifer, cel lepădat de Dumnezeu; sunt adâncimile în care Lucifer a dorit să arunce întreaga omenire.

Domnul Iisus ne-a mântuit din această stricăciune fără de sfârşit şi, în locul adâncimilor acestei prăpăstii, El ne-a ne-a ridicat pe noi la înălţimile Dumnezeieşti ale cerului.

El ne-a înviat pe noi pentru două pricini : mai întâi, pentru că El a înviat ca om în trup, aşa cum suntem noi; şi în al doilea rând, pentru că El nu a înviat pentru El ci pentru noi, ca să ne deschidă calea spre pacea cu Dumnezeu.

Înălţându-Se în trupul Său cel înviat, pe care oamenii l-au ucis şi l-au îngropat în mormânt, El a binecuvântat cu mâinile care purtau rănile cuielor.

O Doamne prea binecuvântate, cât de mare este mila Ta!

Istoria venirii Tale în lume a început cu binecuvântare, şi se sfârşeşte cu binecuvântare.

Vestind venirea Ta în lume, Arhanghelul Gavriil a intrat la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu cuvintele: „Bucură-ta, ceea ce eÅŸti plină de har … Binecuvântată eÅŸti tu între femei!” (Luca 1:28).

Şi acum, când Tu Îţi iei rămas bun de la cei care Te-au primit pe Tine, Tu Îţi întinzi mâinile binecuvântându-i îmbelşugat.

O, Preabinecuvântatule între oameni!

O Izvorule haric de binecuvântări! Binecuvântează-ne şi pe noi, aşa cum i-ai binecuvântat pe Apostolii Tăi!

“Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaÅ£i au stat lângă ei, îmbrăcaÅ£i în haine albe, care au ÅŸi zis: “BărbaÅ£i galileieni, de ce staÅ£i privind la cer? Acest Iisus care S-a înălÅ£at de la voi la cer, astfel va ÅŸi veni, precum L-aÅ£i văzut mergând la cer.”

Cei doi bărbaţi în veşminte albe sunt doi din cetele îngerilor nevăzuţi care L-au însoţit pe Domnul lor de la pământ la cer, aşa cum odinioară L-au însoţit din cer pe pământ la zămislirea Sa în Nazaret şi la naşterea Sa în Betleem.

La Înălţarea Sa, doi dintre ei, după rânduiala lui Dumnezeu, s-au făct văzuţi privirii omeneşti, ca să dea vestire ucenicilor.

Această vestire era foarte trebuincioasă pentru ei, căci aceştia s-ar fi putut simţi singuri şi părăsiţi după plecarea Mântuitorului.

„Acest Iisus care S-a înălÅ£at de la noi la cer, astfel va ÅŸi veni.”

Aceasta este vestirea lui Hristos prin cei doi îngeri ai Săi.

Vedeţi lărgimea iubirii Domnului pentru oameni? Chiar la vremea Înălţării Sale la cer, către tronul slavei Dumnezeului Celui în Treime, El nu Se gândeşte la Sine, nici la slava Sa după toată umilirea, nici la odihna după muncile Sale cele grele de pe pământ, ci la ucenicii Săi care au rămas în urmă pe pământ.

Deşi El Însuşi le-a dat lor sfătuire şi încurajare îmbelşugată, El le trimite îngerii Lui, ca să le dea lor mai multă mângâiere şi bucurie.

DeÅŸi El făgăduise să trimită Duhul, Mângâietorul, ÅŸi deÅŸi El ÃŽnsuÅŸi le spusese: „Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi” (Ioan 14:18).

De fapt El face mai mult decât făgăduise: El le arată îngeri din cer, vestitorii şi slujitorii Săi, mai întâi ca să-i lămurească de puterea Sa şi, apoi, ca să reînnoiască, prin buzele îngerilor, făgăduinţa că El va veni din nou la ei.

El face tot ce este cu putinţă ca să ia de la ei frica şi durerea, şi ca să-i sporească cu îndrăzneală şi bucurie.

“Atunci ei s-au închinat Lui şi s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare”.

Ei s-au închinat Domnului Atotputernic cu duhul şi cu trupul, ca semn al smereniei şi ascultării lor.

Această închinăciune a lor înseamnă: Facă-se voia Ta, O Doamne Atotputernic! Şi ei s-au întors de la Muntele Măslinilor la Ierusalim, aşa cum li se poruncise. Ei nu s-au întors cu tristeţe, ci “cu bucurie mare”.

Ei ar fi fost mâhniţi dacă Domnul ar fi plecat de la ei în vreun alt chip. Dar această plecare era o nouă şi măreaţă arătare pentru ei.

El nu a dispărut din priveliştea lor în oricare chip, ca să meargă oriunde, ci S-a înălţat la cer întru slavă şi putere.

Astfel s-au împlinit în chip desluÅŸit cuvintele Sale prooroceÅŸti despre această întâmplare, tot aÅŸa cum s-au împlinit acelea despre pătimirea ÅŸi ÃŽnvierea Sa. Åži mintea Apostolilor s-a deschis, ca să priceapă ceea ce spusese El: „Åži nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (Ioan 3:13); ÅŸi încă ceva ce spusese El ucenicilor în chip de întrebare (când se miraseră ei de cuvintele Lui despre pâinea care va veni din cer): „Dacă veÅ£i vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?” (Ioan 6:62). – ÅŸi iarăşi: „IeÅŸit-am de la Tatăl ÅŸi am venit în lume; iarăşi las lumea ÅŸi Mă duc la Tatăl” (Ioan 16:28).

Întunericul neştiinţei toarnă frică şi tulburare în suflet, dar lumina cunoaşterii adevărului toarnă în suflet bucurie, şi dă putere şi încredere.

Ucenicii se aflaseră în frică şi tulburare când Domnul le-a vorbit despre moartea şi Învierea Sa. Dar când ei L-au văzut înviat şi viu, “s-au bucurat”.

Ucenicii trebuie să fi fost iarăşi cu frică şi tulburare când Domnul le-a vorbit despre Înălţarea Sa la cer şi despărţirea de ei. Dar când aceasta se petrecea înaintea ochilor lor, după cum fusese proorocit, ei s-au umplut de “bucurie mare”.

Frica lor s-a destrămat, ÅŸovăiala lor a dispărut, tulburarea lor a zburat de la ei, ÅŸi în locul acestora toate s-a aflat adeverirea – o adeverire frumoasă, luminoasă; ÅŸi din adeverire au căpătat putere ÅŸi bucurie.

Acum ei ştiau precis că Domnul şi Învăţătorul lor Se pogorâse din cer, pentru că acum El Se înălţase la cer; şi că El a fost trimis de către Tatăl, pentru că El Se întorsese acum la Tatăl; şi că El este Atotputernic în cer aşa cum a fost şi pe pământ, căci îngerii Îl înconjoară şi fac Voia Lui.

De această cunoaştere sigură era acum legată credinţa sigură că El va veni din nou, nu oricum, ci întru putere şi slavă, aşa cum le spusese El de multe ori, şi îngerii Lui repetau acum făgăduinţa.

Deci, pentru ei nu rămăsese nimic altceva decât să-I împlinească poruncile cu râvnă. El le poruncise să rămână în Ierusalim şi să aştepte “putere de sus”. Cu bucurie mare şi deplin îndreptăţită, şi cu credinţa mare că această “putere de sus” va coborî peste ei, aceştia s-au întors în Ierusalim.

“Şi erau toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu”.

În altă parte se spune că toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune (Fapte 1:14). În cele din urmă ei văzuseră şi aflaseră că nu-şi puteau abate inimile şi minţile de la Domnul care se depărtase din priveliştea lor, dar care era, din pricina aceasta, sădit cu şi mai multă hotărâre în sufletele lor.

El s-a sălăşluit în inimile lor cu putere şi slavă, şi strigau lăudându-L şi binecuvântându-L pe Domnul. Şi aşa El a fost din nou cu ei mai degrabă decât se aşteptaseră ei.

El nu S-a întors în chip văzut ochilor lor, ci ca să Se sălăşluiască în sufletele lor.

El nu a venit singur în sufletele lor, ci a venit împreună cu Tatăl, căci spusese celor care ÃŽl iubeau pe El: „Eu ÅŸi Tatăl Meu … vom veni la el ÅŸi vom face locaÅŸ la el” (Ioan 14:23).

Numai Duhul Sfânt trebuia să Se pogoare şi să-Şi facă locaş în ei, ca ei să fie bărbaţi desăvârşiţi, în care să fie reînnoit chipul şi asemănarea Dumnezeului Celui în Treime. Aceasta trebuiau aştepte ei în Ierusalim. Şi au aşteptat până a venit. Zece zile mai târziu, Duhul Sfânt S-a pogorât, “putere de sus”, peste această cea dintâi biserică Creştină, ca să nu plece din Biserica lui Hristos până în zilele noastre, şi până la sfârşitul veacurilor.

Îl lăudăm şi-L binecuvântăm pe Domnul care, prin Înălţarea Sa, ne-a deschis mintea ca să pricepem şi să vedem calea şi scopul vieţii noastre.

Lăudăm şi binecuvântăm pe Tatăl, care răspunde iubirii noastre pentru Fiul cu iubirea Lui, şi Îşi face locaşul său, împreună cu Fiul, întru toţi cei care ţin şi mărturisesc poruncile Domnului.

Åži în toată vremea ÃŽl păstrăm în minte pe Tatăl ÅŸi pe Fiul, lăudându-I ÅŸi binecuvântându-I – întocmai ca Apostolii din cetatea Ierusalimului – aÅŸteptând putere de sus: Duhul, Mângâietorul – ca să vină peste noi: Cel Care vine peste noi toÅ£i la Botezul nostru, dar care pleacă de la noi pentru păcatele noastre.

Fie ca să se reînnoiască în noi omul cel întreg, cel ceresc; să ne învrednicim, întocmai ca Apostolii, să primim binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos Cel slăvit ÅŸi înălÅ£at, căruia I Se cuvine slava ÅŸi lauda, dimpreună cu Tatăl ÅŸi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă ÅŸi nedespărÅ£ită, acum ÅŸi pururea ÅŸi-n vecii vecilor. Amin.

din “Predici”, Sfantul Nicolae Velimirovici

Lasă un răspuns