Sari la conținut

La Sfanta Inaltare – Sfantul Grigorie Palama

Omilia 21

La Sfânta Inălţare a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos

Despre împlinirea Sâmbetei din Legea veche

l. Iudeii prăznuiesc Pastele după Lege, adică trecerea din Egipt în pământul Palestinei, iar noi prăznuim Pastele, însă după Evanghelie, adică trecerea firii noastre, întru Hristos, de la moarte la viaţa, de la stricăciune la nestricăciune. Ce limbă ar putea oare spune marea deosebire dintre înălţarea la care a fost adusă starea noastră prezentă şi sfintele, de toată lauda vrednice aşezăminte ale vechii Legi? Nici un grai omenesc şi nici un alt grai nu este vrednic să exprime o atât de mare slavă. Căci înţe-lepciunea de-o-fiinţă a Tatălui celui Preaînalt, Cu-vântul cel veşnic şi mai presus de fiinţă, unit din iu-bire de oameni cu noi şi vieţuind împreună cu noi, S-a arătat acum, în mod real, temeiul însuşi al sărbătorii şi al acestei înălţări mai presus de fire, într-un chip atât de deosebit, întrucât noi prăznuim tre-cerea înseşi firii noastre omeneşti, nu de la cele mai dedesupt ale pământului la cele pământeşti, ci de la cele pământeşti la cerul cerului şi până la tronul de dincolo de acestea al Celui ce peste toate stăpâneşte.

2. Astăzi, după înviere, Domnul a stat în mijlocul Apostolilor, şi tot astăzi s-a despărţit de ei, care L-au văzut înălţăndu-Se la cer şi intrând cu adevărat în Sfânta Sfintelor, şezând de-a dreapta Tatălui celui mai presus de orice început şi de toată firea, de toată numirea şi de toată cinstirea, mai presus şi de orice este cunoscut şi numit, atât în veacul de acum, cât şi în cel viitor. Şi după cum înainte de învierea Domnului S-au petrecut multe alte învieri, aşa şi înainte de înălţarea Lui au avut loc multe înălţări şi răpiri. Căci şi pe profetul Ieremia l-a răpit Duhul, şi pe Avvacum îngerul, iar mai mult decât pe aceştia este scris că Ilie a fost răpit într-un car de foc, dar nici el nu a depăşit hotarul pământului, ci răpirea fiecăruia dintre ei era doar o mutare care îi înălţa de la pământ, fără a depăşi totuşi hotarul acestuia. La fel şi cei care au înviat odată cu Mântuitorul, tot în pământ s-au întors, sfârşind cu toţii prin moarte. Cât despre Mântuitorul Hristos, aşa cum atunci când a înviat din morţi, moartea nu L-a stăpânit, la fel şi acum când a fost înălţat şi a şezut întru cele înalte, orice înălţare a rămas mai prejos de El, mărturisind tuturor că singur El este Dumnezeu mai presus de toate.

3. Åži acesta este muntele cel mai înainte vestit al lui Dumnezeu, după Isaia (îs., 2:2), ÅŸi casa lui Dum-nezeu, mai presus de piscurile înalte ale munÅ£ilor in-teligibili, – trupul Stăpânului -, fiindcă nu înger, nici om, ci InsuÅŸi Domnul în trup a venit ÅŸi ne-a mântuit, făcându-Se om ca noi, pentru noi, ÅŸi rămânând Dumnezeu fără de schimbare. Căci precum S-a po-gorât fără de schimbare, dar amestecându-Se cu noi, la fel va veni iarăşi, nu prin schimbarea dumnezeirii, ci aÅŸezând pe tron întru cele de sus firea noastră omenească, pe care mai înainte vreme a luat-o de la noi: cu adevărat, se cuvine ca firea noastră cea întâinăscută din morÅ£i să fie întoarsă la Dumnezeu ca una care s-a născut mai înainte de toată făptura.

4. Pentru aceasta, dintre atât de multe învieri şi înălţări, noi nu prăznuim pe nici una ca pe învierea şi înălţarea Domnului, şi pe lângă faptul că nu parti-cipăm, nici nu vom participa vreodată la vreuna dintre acelea. Căci nu avem alt folos decât călăuzirea prin credinţă a minţii noastre către învierea şi înălţarea Mântuitorului nostru, la care participăm şi vom participa cu toţii. Ea este cu adevărat învierea şi înălţarea neamului omenesc, dar nu a neamului omenesc în general, ci a tuturor celor care cred în Hristos şi care îşi arată credinţa prin fapte. Cel ce S-a făcut Domn, pentru noi S-a făcut, fiind nenăscut şi nezidit după dumnezeirea firii Sale, şi a trăit pen-tru noi, arătându-ne calea către adevărata viaţă. Şi toate câte le-a suferit cu trupul, pentru noi le-a suferit, ca să vindece patimile noastre, şi pentru păcatele noastre a fost dus la moarte. Şi tot pentru noi a înviat şi a fost înălţat mai înainte, arătându-ne prin iconomie învierea şi înălţarea din veacul fără de sfârşit. Căci toţi moştenitorii acestei vieţi urmează, după putinţă, petrecerea pe pământ a iconomiei Lui.

5. Pentru noi, începutul urmării ÅŸi petrecerii acesteia este botezul, chip al morÅ£ii, îngropării ÅŸi Invierii Domnului, prin mijlocirea unei vieÅ£i după po-runca lui Hristos ÅŸi după petrecerea Evangheliei, având drept scop biruinÅ£a asupra patimilor prin luptele duhovniceÅŸti, pregătindu-ne viaÅ£a cea fără de dureri, nestricăcioasă ÅŸi cerească, după cum ÅŸi Apostolul a zis către noi: „Dacă veÅ£i trăi în trup, veÅ£i muri, iar dacă veÅ£i ucide prin duhul faptele trupului, veÅ£i fi vii” (Rom., 8:13). Cei care trăiesc după poruncile lui Hristos urmează petrecerii acestuia în trup, căci mor la vremea rânduită fiecăruia, fiindcă ÅŸi El a murit cu trupul, ÅŸi în trup vor ÅŸi învia, asemenea Lui, plini de slavă ÅŸi nestricăcioÅŸi, însă nu acum, ci la plinirea vremii, când vor fi înălÅ£aÅ£i, după cum spune ÅŸi Sfântul Apostol Pavel: „Căci vom fi răpiÅ£i pe nori întru întâmpinarea Domnului în văzduh ÅŸi astfel pururea cu Domnul vom fi” (I Å¢es., 4:17).

6. Vedeţi cum fiecare dintre noi, dacă ar voi, părtas s-ar face învierii Domnului şi înălţării Lui şi moş-tenitor al lui Dumnezeu, împreună-moştenitor cu Hristos (Rom., 8:17)? Pentru aceasta să ne bucurăm prăznuind învierea firii noastre, înălţarea şi restaura-rea ei, precum şi începutul învierii şi al înălţării fiecăruia dintre credincioşi (Luca 24:36-53), pu-nând înainte glasul Evangheliei propovăduită astăzi, potrivit căreia Domnul, înviind, a stat în mijlocul ucenicilor Săi.

7. Pentru ce a stat în mijlocul lor ÅŸi împreună cu ei a călătorit, precum este scris? „Căci i-a scos pe aceÅŸtia afară până în Betania” ÅŸi punându-Åži mâini-le i-a binecuvântat (Luca, 24:50) ca să Se arate cu totul teafăr ÅŸi nevătămat, ca să arate că picioarele Ii sunt puternice, că poate umbla ÅŸi sta în picioare fără de clintire, deÅŸi rămaseră urmele cuielor, ÅŸi de ase-menea, ca să arate mâinile străpunse de cuie pe cruce, chiar ÅŸi coasta împunsă cu suliÅ£a. Åži dacă a arătat toate urmele rănilor, a fost pentru ca ei să creadă patimilor celor mântuitoare. Dar mie mi se pare că a stat în mijlocul ucenicilor pentru a le arăta ÅŸi pentru a-i întări în credinÅ£a întru El, prin marea Sa descoperire ÅŸi binecuvântare. Dar El nu a stat nu-mai în mijlocul ucenicilor, ci stă ÅŸi în mijlocul inimii fiecărui [om] care este cetate întărită prin credinţă, precum mărturiseÅŸte ÅŸi psalmul despre fiecare inimă: „Dumnezeu este în mijlocul ei ÅŸi nu se va clătina” (Ps., 45:5). Căci de la această întâlnire s-au făcut apostolii Domnului statornici ÅŸi neclintiÅ£i în credinţă.

8. A stat, deci, în mijlocul lor ÅŸi le-a spus: „pace vouă”, aÅŸa cum adeseori le spunea cu blândeÅ£e. Dar pacea este de două feluri: una pe care o avem în relaÅ£ie cu Dumnezeu, care mai curând vine din cinstirea lui Dumnezeu, ÅŸi alta pe care o avem între noi ÅŸi care se naÅŸte în chip firesc din urmarea cuvân-tului Evangheliei. Or, Domnul le-a dat pe amândouă dintr-odată, printr-o singură expresie. Åži cum le-a poruncit acestora să facă, atunci când I-a trimis întâia oară, zicând: „în care casă veÅ£i intra, să ziceÅ£i pace casei acesteia” (Luca 10:5), la fel a făcut ÅŸi El, intrând în casa în care erau adunaÅ£i, ÅŸi de îndată le-a dăruit pacea. Dar cât de înspăimântaÅ£i ÅŸi de tulburaÅ£i I-a văzut atunci din pricina apariÅ£iei Sale atât de nefireÅŸti ÅŸi lipsite de orice nădejde (li se părea, după cum se spune, că ar vedea duh, ori că ceea ce văd este o închipuire). Åži atunci iarăşi a depărtat de la ei gândurile inimii lor ÅŸi le-a dovedit că El este acelaÅŸi cu Cel care mai înainte vreme le vorbea despre pătimirea Sa ÅŸi despre învierea din morÅ£i: „acum vedem că Tu ÅŸtii toate ÅŸi nu este nevoie ca să Te întrebe cineva”. Åži i-a încredinÅ£at deplin despre plinirea acestora, prin vedere ÅŸi prin pipăire… Iar când i-a văzut că s-au făcut primitori ai adevărului prin dovadă, i-a încredinÅ£at încă ÅŸi mai mult, dându-le, în acelaÅŸi timp, pacea ÅŸi cerându-le de mâncare celor ce priveau cu uimire. Căci încă nu-ÅŸi credeau ochilor ÅŸi se minunau, dar nu din reavoire, ci din negrăită bucurie. Apoi le-a zis: „AveÅ£i ceva de mâncare? Åži i-au dat o bucată de peÅŸte fript ÅŸi un fagure de miere, ÅŸi, primind, a mâncat în faÅ£a lor” (Luca 24:42).

9. Acel trup preacurat a primit hrană, după înviere, nu pentru ca ar fi avut nevoie de hrană, ci ca să-I încredinţeze de realitatea învierii şi să arate că este acelaşi cu Cel care mai înainte de pătimire a mâncat împreună cu ei. A consumat hrana nu după firea trupurilor moarte, ci potrivit energiei dumnezeieşti şi, cum ar zice cineva, aşa cum focul topeşte ceara, sau, mai mult decât atât, a consumat-o, fiindcă focul are nevoie să fie întreţinut pentru a subzista, însă trupurile nemuritoare nu au nevoie de hrană pentru subzistenţă.

10. A mâncat, aÅŸadar, o bucată de peÅŸte fript ÅŸi un fagure de miere, acestea fiind chipuri ale Sfintelor Sale Taine: căci Cuvântul lui Dumnezeu, unindu-Se după ipostas cu firea noastră care, ca un peÅŸte se scălda în apa vieÅ£ii pline de plăceri ÅŸi de patimi, ÅŸi curăţind cu focul cel neapropiat al dumnezeirii Sale orice aplecare spre păcat, a consumat-o ca pe un rug aprins, făcând-o părtaşă la dumnezeirea Sa. Dar nu numai aluatul pe care l-a primit pentru noi, ci pe fiecare om îl învredniceÅŸte de împărtăşirea cu El, îl îndumnezeieÅŸte prin participarea la focul pe care Domnul „a venit să-l arunce în lume” (Luca 12:49). Cu fagurele de miere se aseamană însăşi firea noastră omenească, fiindcă, aÅŸa cum într-un fagure este păstrată mierea, la fel ÅŸi în trupul nostru este păstrată comoara cea cugetătoare; sau mai curând acesta este un chip al oricărui credincios în Hristos care are în suflet ÅŸi în trup harul Duhului Sfânt, păstrat ca mierea în fagure. Iar Domnul a mâncat din ele, fiindcă face, cu bucurie, ca o astfel de hrană să fie mântuirea oricui participă la firea Sa. Dar nu spune că a mâncat totul, ci „dintr-un fagure de miere”, adică a mâncat doar o parte, fiindcă nu toÅ£i au crezut în El. Dar nu-Åži ia singur această parte, ci îi este dată de apostoli, căci ucenicii Săi îi aduc la El doar pe cei care cred în El, deosebindu-i de cei necredincioÅŸi.

11. Astfel, mâncând din peşte şi din fagurele de miere în faţa ucenicilor Săi, Domnul le-a amintit cuvintele Sale pe care le-a vestit mai înainte despre pătimirea ce avea să pătimească, adeverind şi acum cele spuse despre Sine. Fiindcă după cum a spus mai înainte, aşa s-a şi petrecut, şi le-a deschis lor mintea ca să priceapă urmarea Scripturii şi să cu-noască faptul că precum este scris, aşa s-a şi împlinit.Trebuia ca din nemăsurata Sa iubire de oameni, om să se facă pentru oameni Fiul Unul născut al lui Dumnezeu, arătat fiind şi mărturisit astfel de glasul părintesc de sus şi prin descoperirea Sfântului Duh; să-i facă credincioşi şi să se minuneze de faptele şi de cuvintele Lui mai presus de fire, să fie prins şi dat în mâinile celor care nu caută slava lui Dumnezeu, ci slava de la oameni; să fie răstignit şi îngropat; să învieze din morţi a treia zi şi să se propovăduiască în numele Lui pocăinţa şi iertarea păcatelor, iar propovăduirea să înceapă de la Ierusalim. Binevestitori şi martori ai acestor fapte sunt [apostolii], care au văzut cu ochii lor şi au devenit mărturisitori ai Lui, cărora le-a şi trimis vestire de la Tatăl, adică pe Duhul Sfânt, şi le-a rânduit să rămână în Ierusalim până ce vor primi putere de sus.

12. Vorbind astfel cu ucenicii Săi despre lucrarea mântuirii oamenilor, Domnul i-a scos din Å£inutul lor, purtându-i până în Betania, ÅŸi binecuvântându-i, S-a despărÅ£it de ei ÅŸi S-a înălÅ£at la cer. Pe un nor lu-minos ca într-un car de foc S-a înălÅ£at în slavă ÅŸi a intrat în Sfânta Sfintelor cea nefăcută de mână ÅŸi a ÅŸezut de-a dreapta măririi în ceruri, pe acelaÅŸi scaun al Dumnezeirii, pentru ca de-aceeaÅŸi dumnezeire să facă firea noastră cu care s-a amestecat. Åži cum apostolii nu încetau să-ÅŸi aÅ£intească ochii către cer, au aflat prin predania îngerilor că va fi purtat iarăşi pe norii cerului în faÅ£a tuturor (Fapte 1:10). Căci ÅŸi Domnul zisese aceasta mai înainte, ÅŸi Daniel, mai înainte văzând, spune: „am văzut pe Fiul Omului venind pe norii cerului” (Dan., 7:13); iar Domnul zice: „şi toate neamurile pământului vor vedea venind pe Fiul Omului pe norii cerului” (Mat., 24:30).

13. Atunci ucenicii s-au închinat pe Muntele Măslinilor, de unde S-a înălţat Stăpânul cel mai pre-sus de ceruri şi unde pogorându-Se, pământul cer 1-a făcut. Şi iarăşi Se înalţă, ori de câte ori Se po-goară, ca pe cele de jos să le împreuneze cu cele de sus şi să întemeieze o singură Biserică, cerească şi pământească, întru slava iubirii Sale de oameni. Aşa-dar, bucurându-se, ucenicii s-au întors la Ierusalim şi erau pururea în altar, adică aveau mintea la ceruri, şi binecuvântau pe Domnul, pregătindu-se pentru pri-mirea binevestită a pogorârii dumnezeiescului Duh.

14. FraÅ£ilor, aceasta este, pe scurt, petrecerea ce-lor ce poartă numele lui Hristos: să stăruiÅ£i în rugă-ciuni ÅŸi cereri, ÅŸi să aveÅ£i ochii minÅ£ii aÅ£intiÅ£i, aseme-nea îngerilor, către Stăpânul cel mai presus de ceruri, lăudându-L ÅŸi binecuvântându-L printr-o viaţă fără de prihană, pentru a primi în chip tainic venirea Lui, aÅŸa cum spune psalmul către El: „voi cânta ÅŸi mă voi ruga Å£ie în cântare fără de prihană când vei veni către mine” (Ps., 100:2). Aceasta o spune limpede ÅŸi Sfântul Pavel: dreptatea noastră în ceruri este acolo unde Inaintemergător pentru noi S-a făcut InsuÅŸi Domnul Iisus. Către aceasta ne con-duce ÅŸi corifeul Apostolilor, Petru: „încingând, zice, mijloacele cugetului vostru, trezindu-vă, nădăjduiÅ£i în harul care vi se va da vouă la arătarea lui Iisus Hristos pe care să-L iubiÅ£i cu toate că nu-L vedeÅ£i” (Petru I, 1:13). La aceasta Domnul InsuÅŸi ne îndeamnă în mod acoperit, în pilde: „să fie, zice, mijloacele cugetului vostru încinse ÅŸi făcliile voastre aprinse, iar voi să fiÅ£i asemenea cu oamenii aceia care îşi aÅŸteaptă Stăpânul ca, atunci când va veni, îndată să-i deschidă” (Fil., 3:20; Evr., 6:20). La fel cum nu strică nici ziua Sâmbetei, ci o desăvârÅŸeÅŸte, arătând-o cu adevărat binecuvântată, ca o zi a încetării oricărei osteneli trupeÅŸti, ÅŸi deosebind-o pentru o mai bună lucrare. Iar prin aceasta o face moÅŸtenitoare a toată binecuvântarea, astfel ca odihniÅ£i de ostenelile pământeÅŸti ÅŸi fără de lenevire să ne încredinţăm lui Dumnezeu, căutând cu nedezminÅ£ită nădejde cele cereÅŸti ÅŸi fără de prihană.

15. Dar în Legea veche, una dintre zilele săptămânii era zi de Sabat ÅŸi pentru aceasta evreilor celor fără de minte li s-a părut că Domnul [tămăduind în ziua aceea] avea de gând să încalce ceea ce era socotit drept Sabat. Insă tot El zice că „nu a venit ca să strice legea, ci mai vârtos să o împlinească” (Mat., 5:17). Atunci cum se face că a stricat Sabatul dar, în acelaÅŸi timp, a împlinit Legea? Făgăduind că va da Duhul Sfant celor care-L cer zi ÅŸi noapte ÅŸi poruncind să fie neîncetat cu trezvie ÅŸi priveghetori, a zis: „prive-gheaÅ£i, fiindcă nu ÅŸtiÅ£i vremea, nici ceasul când va veni Fiul Omului” (Mat., 24:44). Astfel toate zilele le-a făcut Sabat binecuvântat pentru cei care aleg să-I slujească în chip desăvârÅŸit: iată cum nu a încălcat, ci mai cu osârdie a împlinit toată Legea.

16. Insă voi care sunteţi încercaţi de lucruri lu-meşti, dacă vă veţi înfrâna de la orice lipsă de măsură şi de la toată pizma dintre voi şi de veţi stărui în toată calea adevărului şi a înfrânării, veţi face şi voi din toa-te zilele un Sabat prin oprirea de la orice răutate. Dar într-o astfel de zi, mai lucrătoare pentru mântuire de-cât altele, se cuvine să tânjim după faptele şi cuvinte-le fără de prihană ale Domnului şi, cu smerenie, să fim statornici în Biserica lui Dumnezeu şi să plecăm urechea cu luare aminte la predania Bisericii şi la învăţătura ortodoxă, şi să ne rugăm cu pocăinţă prin cereri şi prin slavoslovii către Dumnezeu. Aşa veţi pli-ni şi voi Sabatul cel după Evanghelie: împărtăşind o viaţă în harul lui Dumnezeu şi tinzând ochii cugetului către Hristos Cel ce sade împreună cu Tatăl şi cu Du-hul pe tronurile mai presus de ceruri, şi Care v-a fă-cut pe voi fii ai lui Dumnezeu, nu ca şi cum aţi fi doar adoptaţi, cu numele, ci în unire cu dumnezeiescul Duh, cu însuşi Trupul şi scump Sângele Lui, cu Dumnezeu, unul întreitul sălăşluindu-Se.

17. Să păzim, aşadar, pentru dragostea neclintită a Mântuitoului această unire: să privim pururea la Tatăl nostru cel de sus, dar nu ca şi când am fi pământeşti, ca omul cel întâi zidit, ci asemenea omului celui de-al doilea, Domnului din ceruri. Căci cel ce este pământesc se aseamănă cu cei pamânteşti, iar cel ceresc este asemenea cu cei cereşti. Aşadar, dacă am purtat chipul cel pământesc, să purtăm şi chipul cel ceresc (I Cor. 15:48) şi, având inima sus către El, să privim această măreaţă priveliste, înveşnicindu-se, în chip nematerialnic, cu focul dumnezeirii. Şi după ce am lepădat tunicile de piele pe care prin cădere le-am îmbrăcat, să stăm în pământ sfânt, arătându-ne, fiecare după putere, ţarină sfântă prin lucrarea necontenită a virtuţii şi prin neabătuta tindere către Dumnezeu.

18. Astfel încât să avem îndrăznire ca la venirea în foc a lui Dumnezeu să-i alergăm întru întâmpinare, ca să fim luminaţi şi, luminând, să trăim veşnic în slava luminii mai presus de fire, a strălucirii celei de o stăpânie în trei sori, căreia i se cuvine toată slava, puterea, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Din
OMILII VOL.2
SFANTUL GRIGORIE PALAMA
ED.ANASTASIA 2004

Lasă un răspuns