Sari la conținut

Despre casatorie – Sfantul Ioan Gura de Aur

Patru puncte ne vor preocupa în acest subiect grav şi important.
1.    Căsătoria în ea insăşi, ţelurile ei, demintatea ei, înălţarea divinî în Iisus Hristos
2.    Virtuţile a căror împlinire fidelă poate singură s-o facă fericită şi prosperă; viciile care o vor ruina fără îndoiălă
3.    Datoriile multiple care le sunt impuse celor ce-au încheiat-o
4.    O căsătorie în Biblie ca şi model

I. CÄ‚SÄ‚TORIA

Care sunt ţelurile diferite ale căsătoriei? Care este condiţia ei esenţială? Cum trebuie pregătită şi încheiată?

Å¢elurile căsătoriei – Primul este fără îndoială propagarea neamului omenesc. Aceia este minunata putere dată de Dumnezeu omului, creaturii sale. Atunci când Dumnezeu putea El InsuÅŸi în mod direct, să dea naÅŸtere tuturor oamenilor cum a facut-o pentru primul, nouă înÅŸine ne incredinÅ£eaza misiunea sublimă de raspandi viata ÅŸi de a continua marea familie a neamului omenesc.
Insă un alt ţel este în căile lui Dumnezeu, mai mult decât primul, mai esenţial, mai sublim: aceasta este sfinţirea. Dacă două fiinţe nemuritoare se unesc pentru moment pe pământ, o fac pentru a se întări reciproc în drumul lor spre destinul nemuritor.
Căsătoria este un port împotriva furtunii patimilor, un refugiu împotriva salturilor cărnii şi ale păcatului. Degradarea omenească este adâncă; omul nu-şi mai poate stăpâni simţurile sale.
Dacă Dumnezeu nu-i dă un mijloc de a îmblânzi acest monstru, el va fi devorat de el. Acest mijloc este unirea legitimă a bărbatului cu femeia.
Că omul are soţia sa; el îi arată iubirea pe care-o are în inimă; ea potoleşte în ea arderile naturii fugare; că el n-o are decât pe ea şi decât cu ea şi în ea se sfinţeşte el până la rădăcinile patimilor sale.
Insă ce! Ceea ce-i dă Dumnezeu ca un medicament, omul nemulţumitor şi răzvrătit va transforma în pumnal? Căci dacă necinsteşte legătura conjugală, el transformă patimile sale în iubiri străine şi nelegitime, ce face el decât să se arate de două ori vinovat! Ce! el va dispreţui, va necinsti, va răni în inimă această soţie pe care i-a dat-o căsătoria? Ceea ce nişte părinţi iubitori şi devotaţi au înălţat cu atâta grijă, el va martiriza prin purtarea lui laşă? Acest interior unde el trebuia să facă să domnească pacea, cinstea, siguranţa şi belşugul, el îl umple de tulburare si adună aici ruinele? După necazul ceasului de faţă acest soţ, trădător la datorie, cheamă asupra sa pedepsele viitoare.

MăreÅ£ia divină a Căsătoriei – MăreÅ£ia divină fiindcă această căsătorie vine de la Dumnezeu ÅŸi se încheie sub ochiul lui Dumnezeu ÅŸi autoritatea Sa supremă. MăreÅ£ia divină este în aceea, că în căsătorie este o vie reprezentare a unirii Cuvântului cu natura omenească.

1.  Căsătoria vine de la Dumnezeu – Mai întâi în instituirea  sa primară apoi în înălÅ£area ei prin Iisus Hristos la demnitatea de Taină. Dumnezeu alegând pentru creaturile sale drumul potrivit pentru fiecare în parte, în două stări: una mai sublimă, fecioria; cealaltă mai accesibilă mulÅ£imii, căsătoria. Celor mai tari el le deschide imensitatea ÅŸi porunceÅŸte dezvoltarea spre stările îngereÅŸti ale cumpătării. Pentru păsăricile mai slabe El construieÅŸte cuibul căsătoriei unde ele îşi vor griji slăbiciunea lor.
Insă acest cuib el îl face încă sublim! El îl înconjoară cu legislaÅ£ia care-i înnobilează ÅŸi-l apără: „Dumnezeu este legiuitorul aÅŸezării ei”. El o ridică până la demnitatea de Taină. Åži ca ultimă ÅŸi nespusă măreÅ£ie, El o face imaginea cuprinzătoare a unirii Cuvântului său cu natura omenească.

2. Căsătoria este reprezentarea unirii Cuvântului cu natura omenească – Imagine cuceritoare! Imagine slăvită! Åži cum să ne mirăm că Dumnezeu, pentru a înmulÅ£i în profunzime această imagine, a organizat astfel propagarea neamului omenesc? Marele ÅŸi unicul eveniment pe care trebuia să-l admire cerul ÅŸi a cărui teatru trebuia să fie pământul, este în mod sigur venirea Cuvântului   lui  Dumnezeu  în   trupul  omului.  Cuvântul  se aprinde pentru natura omenească de o iubire tainică; el o face fiica lui, ea devine soÅ£ia lui. El este capul, ea este trupul său. Sunt doi într-un singur trup: ea este „os din oasele sale ÅŸi carne din carnea sa”. Pentru ea el părăseÅŸte strălucirile cerului, el îl lasă pe „Tatăl său” el „vine la soÅ£ia sa” ÅŸi această unire a devenit de nedespărÅ£it, ea este veÅŸnică. Cuvântul îi dă propriei sale soÅ£ii bogăţiile sale; el i se dă el însuÅŸi întreg ÅŸi totul. Ba mai mult! El se devotează pentru ea. Pentru ea el este în durere ÅŸi în lacrimi; el trăieÅŸte în sărăcie ÅŸi în muncă; el moare în chinul Crucii. Åži când prin moartea sa, el a curăţit-o pe această soÅ£ie, el o înalţă la dreapta Puterii iui Dumnezeu, pe tronul veÅŸnic pe care Tatăl său i l-a pregătit. Prin El natura umană a fost divină, ea este îmbogăţită cu bunătăţile cereÅŸti care sunt moÅŸtenirea naturală a Miresei. Această unire nu putea fi sterilă; căci din ea iese familia divină a celor AleÅŸi, familia nenumărată, popor infinit, care umple cerul ÅŸi pământul, timpul ÅŸi veÅŸnicia.
Iată căsătoria pe care trebuie s-o continue unirea noastră pe pământ ca o reprezentare. Şi de acolo îşi scoate căsătoria creştină cele mai nobile înălţimi şi cea mai îmbelşugată binefacere.

CondiÅ£ia primă ÅŸi esenÅ£ială: indisolubilitatea – Cum va fi căsătoria creÅŸtină imaginea unirii veÅŸnice a Cuvântului cu natura omenească, dacă această căsătorie nu era indisolubilă! AÅŸa este ea. AÅŸa este scris despre primele ceasuri ale vieÅ£ii neamului omenesc: „Ceea ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă”, de asemenea oricare ar fi putut fi deformarea adusă operei divine în cursul veacurilor, oricare ar fi legislaÅ£iile omeneÅŸti, voinÅ£a lui Dumnezeu ÅŸi legea lui sunt de neschimbat. Dumnezeu a făcut indisolubilă prima căsătorie; Iisus Hristos reparând orice ruină, revocând orice îngăduinţă, aducând totul la integritatea sa ÅŸi la primele perfecÅ£iuni, îi dă căsătoriei indisolubilitatea ei.
De altfel ne este uşor de a înţelege raţiunea şi convenirea legii indisolubilităţii. Ce devine fără ea căsătoria? Ce ajunge familia? Ce ajunge mai ales femeia, marea şi dureroasa victimă a divorţului?
Inutil de a comenta Legea atât este ea de clară. „Femeia este legată prin lege ca să nu se căsătorească cât timp trăieÅŸte bărbatul ei”. Voi obiectaÅ£i că Moise a permis divorÅ£ul? „Pentru aceasta a venit Fiul lui Dumnezeu, pentru această formă a slujit, pentru aceasta ÅŸi-a vărsat sângele său, moartea a distrus-o, păcatul i-a stins, a dat harul larg al Duhului Sfânt, ca să te ducă pe tine la un studiu mai înÅ£elept ÅŸi mai mare”. Cu Iisus Hristos căsătoria revine la perfecÅ£iunea ei nativă, deÅŸi au făcut-o patimile omeneÅŸti să cadă. De altfel chiar în redactarea „CărÅ£ii de despărÅ£ire” aceia despre care vorbeÅŸte la Moise, se vede apărând dezgustul ÅŸi animozitatea: „Pentru învârtoÅŸarea inimii voastre v-a dat Moise”.
Dumnezeu îngăduia, pentru a evita rele mai mari, însă divorţul absolut interzis sub legea creştină, nu este mai puţin, acolo unde este vorba de cele mai depline rele. Unirea lipsită de sinceritate, patimile fără frână, siguranţa viitorului, apărarea femeii, educaţia  copiilor,  afacerile  ele însăşi  de siguranţă,  acestea sunt relele. Dimpotrivă unde legea indisolubilităţii este ascultată în mod nobil, căsătoriile sunt prospere fiindcă ele nu se încheie decât cu maturitate şi înţelepciune.

InÅ£elepciune în pregătire – Această înÅ£elepciune se va arăta deodată în motivele pentru care se căsătoreÅŸte, în alegerea pe care ÅŸi-o va face ca pentru o soÅ£ie.

1. In motive – Noi am spus-o, căsătoria ne este dată de la Dumnezeu pentru ca punând într-o soÅ£ie afecÅ£iunea inimii ÅŸi odihna simÅ£urilor, noi să nu ne dedăm la necinste ÅŸi la dezordinile iubirii libere. Un altul mai nobil ÅŸi mai fin este în întrecerea reciprocă care ne menÅ£ine în evlavie ÅŸi în slujirea lui Dumnezeu: „ca să fim plăcuÅ£i lui Dumnezeu”.
Insă un al treilea motiv nu trebuie uitat. Dumnezeu îi dă bărbatului soÅ£ia ca „ajutor”. Ea are calităţi speciale, aptitudini personale, care completează pentru, binele familiei, ceea ce bărbatul va fi neputincios să dea. Bărbatul este lucrătorul dinafară, femeia este grija dinăuntru. Ea nu va putea ocupa posturi în viaÅ£a publică, căci ea este rânduită în mod special de Dumnezeu pentru slujirea în casă. Atunci deci când un om gândeÅŸte să încheie o căsătorie, pretinde ca să arunce ochii peste aceste ajutoare multiple pentru a-ÅŸi fixa alegerea sa.
2. Åži această alegere se va face prin excluderile următoare – Omul tânăr dacă este înÅ£elept nu va avea niciodată în vedere un depozit de belÅŸug. El nu va face din căsătoria sa un comerÅ£ al aurului. El să ia seamă. Dacă lui îi pare dulce ÅŸi comod de a trăi pe belÅŸugul adus de soÅ£ia sa va plăti această bunăstare cu cele mai dure jertfe. Pe acela, prin propria sa iubire mai întâi. Căutând o femeie bogată el se dă de stăpân. Adesea un stăpân imperios ÅŸi arogant, totdeauna un stăpân plin de exigenţă. Câte uniri tulburate din această cupiditate urâtă! Adăugând că, preocupat înainte de toate de belÅŸug ÅŸi nefăcând nici o căutare de calităţi intime la ea fiind tânără, el nu face decât să-ÅŸi pregătească o viaţă plină de amărăciune ÅŸi de chinuri. Åži dacă se pierde prematur această soÅ£ie ÅŸi el trebuie să restituie zestrea, la sărăcie se adaugă ridicolul ÅŸi un ridicol meritat.

Destul de înşelat este omul care-şi fixează alegerea sa în mod unic pe slabele înfăţişări ale frumuseţii. Această frumuseţe va înflori, mai repede încă decât de obicei îşi va pierde farmecele. Şi ce va mai rămâne dacă sub această frumuseţe de o zi, se ascund defectele care vor împodobi toată viaţa.

CuviinÅ£a în celebritate – Familiile creÅŸtine să nu uite niciodată că această căsătorie este „o Taină mare” o alegere sfântă, a cărei celebrare trebuie să păstreze cu grijă amprenta divină. Trei caractere vor salva această origine divină a sfinÅ£eniei: evlavie, decenţă, iubire.

1.  Evlavia – Să ne amintim de nunta din Cana, pe care o socotise vrednică Omul-Dumnezeu s-o sfinÅ£ească prin prezenÅ£a sa, cea a mamei sale a apostolilor săi. Preotul a primit acel dar tainic, el a fost amestecat în mod tainic cu Taina; biserica s-a deschis pentru moment întregii asistenÅ£e, dimineaÅ£a a fost ca ÅŸi sfinÅ£ită prin rugăciunile liturgice ÅŸi binecuvântările arătate soÅ£ilor. Nu este oare drept ca ziua întreagă să se păstreze parfumul sfinÅ£eniei care s-a răspândit peste ea de dimineaţă?

2. DecenÅ£a – Cât nu este de dispreÅ£uit acel du-te vino necurat ÅŸi lasciv, care în anumite locuri, necinsteÅŸte banchetul nunÅ£ilor ÅŸi seara care urmează?… Cât de vinovate sunt aceste cântece, aceste cupluri, aceste aluzii obscene, aceste   scene de teatru, unde pudoarea primeÅŸte atâtea lovituri mortale! Este aceasta urmarea naturală ÅŸi logică a ceremoniei grave ÅŸi curate de dimineaţă!

3.  Iubirea – VreÅ£i voi nunÅ£i binecuvântate de Dumnezeu? faceÅ£i să ia parte la ele săracii. Ca mulÅ£umirea lor îmbucurată de milosteniile voastre să facă mirilor un cortegiu a cărui pompă n-o va egala nici o strălucire. Cu ei vine Hristos, la fel precum cu oaspeÅ£ii voÅŸtri necuraÅ£i merge diavolul. Familii cu adevărat creÅŸtine, introduceÅ£i acest obiect de a face, din săraci oaspeÅ£ii bucuriilor voastre din căsătorii; păziÅ£i-vă de un lux inutil pentru a vă face plăcuÅ£i prin aceÅŸti prieteni ai lui Dumnezeu.
II -VIRTUÅ¢ILE ÅžI VICIILE IN CÄ‚SÄ‚TORIE

Se poate zice de familie, la fel de drept ca de State, că pe cât le înalţă virtutea şi le face prospere pe atâta le consumă viciul şi fie duce la ruină. Sunt deci virtuţi proprii soţului, precum îi sunt vicii opuse de care trebuie să fugă el. Care sunt aceste vicii şi care sunt aceste virtuţi?

Iubirea în căsătorie – Dacă iubirea premerge, cu atât mai mult trebuie să urmeze ea. Dacă ea pregăteÅŸte unirea, cât trebuie să-i rămână suavitatea, forÅ£a ÅŸi salvarea ei. Åži care va fi această iubire voită sub ochiul lui Dumnezeu ÅŸi epuizându-se în Dumnezeu InsuÅŸi, izvor al iubirii mele, continuitatea ei ÅŸi rodirea ei? Care-i sunt caracterele? Care-i sunt motivele? Care-i este obiectul?

1. Care-i sunt caracterele? – Cum trebuie să se iubească soÅ£ii? Dumnezeu ÅŸi căsătoria le cere lor o iubire de devotament, o iubire din bunăvoinţă, la nevoie de compătimire ÅŸi de iertare. Aceia este iubirea dublă cu care a iubit Cuvântul omenirea ca soÅ£ie a sa.
O iubire de devotament. Soţul va trebui să se devoteze pentru soţia sa. Pentru ea sunt intervenţiile lui, pentru ea va trebui să facă jertfe. Munca sa, sudorile sale, pericolele sale, oboselile lui au ca obiect de a o susţine. Trebuie să-şi dea viaţa pentru ea? el nu va putea, sub pedeapsa de a trăda iubirea să se sustragă de la acest eroism.
Trebuie însă şi o iubire din îngăduinţă, de iubire, de iertare. Va fi ea fără defect această soţie? Nu va avea ea ceasuri de decădere şi de uitare? Poate această decădere va merge până în adânc, până la cădere, însă unde a căutat Cuvântul pe cea pe care păcatul n-o împiedica să fie iubită, suportată, ajutată? Acela este eroismul iubirii în Iisus Hristos, aşa va rămânea în Biserică; aşa se arată el în iubirea inepuizabilă păstrată pentru păcătoşi. Dacă soţii nu ştiau nici să se suporte, nici să se ierte, unde va fi iubirea lor?
De altfel, în iubire numai, este pusă nădejdea de ajutor şi de îndreptare. Fără iubire nu-l transformi nici măcar pe sclav, cu atât mai puţin pe o soţie?

2. Care-i sunt motivele? – Ele sunt multe ÅŸi toate de-o putere hotărâtoare. Mai întâi este originea femeii. Dumnezeu voind să facă din iubire baza chiar a căsătoriei a voit ca omul să iubească în soÅ£ia sa propriul său trup. Ea este din el, este a lui. In prima zi în Eden, Dumnezeu a scos-o pe Eva din Adam în extaz; în a doua din marile zile ale omenirii, Hristos adormit pe Cruce, a fost scoasă Biserica sa, soÅ£ia sa, născută din sângele său ÅŸi din apa ce a curs din coasta sa deschisă de suliÅ£a soldatului. Dacă deci soÅ£ul îşi ura soÅ£ia sa, înseamnă că el ÅŸi-ar ura propria sa carne, ÅŸi când el o iubeÅŸte nu face decât să urmeze impulsul naturii sale ÅŸi înclinarea inimii sale.
Apoi este legea fundamentală a căsătoriei. „Nu pe atâta s-o iubim pe soÅ£ia noastră că este soÅ£ie, pe cât este membrul nostru ÅŸi îşi are originea din noi, căci această lege a stabilit-o Dumnezeu”. Lege atât de aspră, pretenÅ£ie divină atât de absolută, încât soÅ£ul nu mai poate prefera nimic în locul soÅ£iei sale. Pentru ea el trebuie să părăsească „pe tatăl său ÅŸi pe mama sa”, ÅŸi să pună mai presus de cea mai adâncă, de cea mai naturală, de cea mai veche dintre iubiri, iubirea pe care el a făgăduit-o celei cu care s-a făcut „un altul el însuÅŸi”. Åži această lege este dublă, având deodată rădăcina sa în Dumnezeu ÅŸi în natură, vizând totodată iubirea lui Hristos pentru Biserica sa, iubire pe care trebuie s-o reproducă căsătoria, vizând mai mult condiÅ£ia naturală care face din femeie mădular chiar al omului; căci zice apostolul: „Bărbatul trebuie să-ÅŸi iubească femeia sa precum se iubeÅŸte pe sine”.
Apoi este un efect misterios al harului. „Este o taină mare, zice apostolul”. Da, cu adevărat destul de mare ÅŸi destul de străină! Două fiinÅ£e nu se cunosc, poate nu s-au văzut niciodată, însă Dumnezeu le rânduieÅŸte pe unul altuia; intervine adesea o împrejurare care le apropie ÅŸi la o primă privire reciprocă se aprinde flacăra tainică a iubirii.
Şi părinţii? La ei de asemenea să admirăm o taină. Această fiică pe care grijile lor generoase au cuprins-o atâta vreme, de care le era insuportabil să se despartă un moment, ei o dau, ei se despart de ea, ei o înzestrează cu această zestre, ei care sunt de altfel atât de avari. Şi toată această purtare împotriva naturii se începe şi se sfinţeşte cu cele mai uimitoare uşurinţe. Dumnezeu este acolo. Puterea lui şi înţelepciunea lui poruncesc şi natura se desjudecă pentru a asculta de el. Şi să n-o pierdem niciodată din vedere.
Dumnezeu schiÅ£ează astfel în căsătorie taina prin excelenţă, Unirea Cuvântului său cu natura omenească: „Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos ÅŸi în Biserică”.
Mai este încă fericirea casei care pretinde această iubire. Când Dumnezeu făcea din iubirea bărbatului pentru femeie cea mai categorică dintre iubiri; când pentru a face această iubire, mai de nerezistat încă el creează femeia, proprie carne a bărbatului; când el permitea rolul imens jucat de iubire în viaţa întreagă a omenirii, ce avea el în vedere dacă nu forţa, siguranţa, fericirea căminului casei?
Acolo unde stăpâneşte iubirea între soţ şi soţie totul va fi progresist în acest interior fericit. Căci iubirea reciprocă va asigura educaţia bună a copilului; iubirea va face să stăpânească în această împărăţie familială ordinea, armonia, puterea şi rodirea în fapte. Trebuie respectul ierarhiei, bărbatul este şeful, femeia îi datoreşte respect şi ascultare, însă cine mai bine decât iubirea va şti menţine această superioritate deoparte, acest respect pe de alta? Luaţi aminte la aceste familii patriarhale. Ce putere! Ce  pace! Ce fapte! Insă de asemenea ce iubire gingaşă îi unea pe Avraam şi pe Sara; consideraţi înainte de toate iubirea cu totul divină care uneşte pe Hristos cu Biserica sa.
Iubirea este necesară pentru armonia şi dreapta repartizare a foloaselor şi a darurilor. Soţii se completează unul pe altul; nici bărbatul nu este complet                                            fără femeie, nici femeia fara bărbat. Defectele unuia sunt compensate de calităţile celuilalt; darurile reciproce se fac echilibru reciproc. Armonia stabilită de Dumnezeu în trupul nostru se înmulţeşte în familie. Capul este conducătorul, membrele slujesc şi ajută şi ascultă. Ori iubirea este aceia care menţine totul în unire şi în pace. Acela va fi rolul iubirii în căsătorie. Iubirea îi va da şefului ungerea şi devotamentul: iubirea îi va da femeii şi copiilor uşurinţa şi bucuria ascultării.

3. Care-i este obiectul – Omul să ÅŸtie bine ceea ce trebuie să iubească în femeie ÅŸi ceea ce nu trebuie, dacă el este înÅ£elept ÅŸi avizat să nu Å£ină nici o seamă. Ceea ce trebuie să iubească acestea sunt calităţile inteligenÅ£ei ÅŸi ale inimii, acestea sunt virtuÅ£ile, este purtarea înÅ£eleaptă ÅŸi prudentă, este devotamentul, este credinÅ£a ÅŸi sfinÅ£enia.
Ceea ce nu trebuie să ţină nicidecum în seamă, este mai întâi frumuseţea. Frumuseţea este lucru slab, lucru trecător, lucru stricăcios. Şi de altfel chiar atunci când prin imposibil, această frumuseţe va dura triumfând de-a lungul anilor şi a bolilor, obişnuinţa îi va răpi încântarea ei. Cu cât mai minunate frumuseţi vom contempla noi decât cele ale naturii? Ori obişnuinţa ni le-a făcut nesimţite. De altă parte urâţenia nu-i poate răpi femeii încântările solide şi durabile pe care i le comunică virtutea.
Să nu mai căutăm bogăţia în soţie. Iubirea din aurul ei este o iubire învechită, care ne ameninţă cu înşelări dureroase şi ne va produce dureri usturătoare.

CredincioÅŸia în căsătorie – ObligaÅ£ia credincioÅŸiei reciproce în căsătorie ÅŸi dimpotrivă nedreptatea necredincioÅŸiei se stabilesc pe planurile grave ÅŸi raÅ£iunile cele mai hotărâtoare.

1.  Mai întâi este contract – Contractul cel mai solemn, donaÅ£ia cea mai sfântă. Este contractul care leagă soÅ£ii unui de altul; este donaÅ£ia pe care ÅŸi-o fac ei unul altuia cu totul din ei înÅŸiÅŸi. Nici soÅ£ia, nici soÅ£ul stăpânirea trupului lor, de acum înainte nu mai este a lor. Ei ÅŸi le-au dat. Este un bun comun de care nici unul altul nu poate dispune pentru a-l da în afară. Când   apostolul   îi   zice   soÅ£ului:   „Bărbatul   este   dator   cu bunăvoinÅ£a   faţă   de  soÅ£ia   sa”   el   nu  înÅ£elege   nici   o   altă „bunăvoinţă” decât pe cea a fidelităţii conjugale. Dacă soÅ£ul nu poate în conÅŸtiinţă să risipească zestrea soÅ£iei lui, cu cât mai puÅ£in poate el să-i sustragă donaÅ£ia pe care i-a făcut-o el de la sine însuÅŸi? A fi necredincios, infidel, înseamnă a călca unul din cele mai sfinte înÅ£elegeri.

2.  Mai mult, dacă nu ar fi acest motiv atât de grav al contractului, ar rămâne simpla echitate, problema vulgară a dreptăţii. Ce! Această tânără curată şi delicioasă copilă, ţi s-a dat ţie în loialitatea sufletului ei; ea s-a dat fără rezervă; pentru aceia şi-a părăsit tatăl său şi mama sa şi s-a exilat din casa sa şi  din viaţa ei fericită de altădată. Şi ca schimb, tu îi faci prin lipsa ta de purtare, cea mai crudă dintre insulte. Poate tu vei fi scrupulos socotitor al zestrei ei, şi cinstea ei tu o vei prostitua cu oarecare curtezană urâtă? Şi nu  merge până la a obiecta caracterul servil şi înşelător a celei cu care tu ţi-ai înlocuit soţia ta legitimă, adulterul nu este mai puţin format, insulta mai puţin atingătoare, nedreptatea mai puţin consumată.
MulÅ£ime de nedreptate! SoÅ£ul desfrânat nu mai Å£ine nici o seamă de calităţile ÅŸi de bogăţia ÅŸi de frumuseÅ£ea naturii soÅ£iei sale, a cărei frumuseÅ£e nu mai ÅŸtie să-l captiveze. El a trădat-o: cu o lovitură a încetat s-o mai iubească: „Din curăţie iese iubirea”. Fidelitatea singură este salvatoarea iubirii.

3. Cu necinstea ÅŸi infidelitatea soÅ£ilor vine ruina căminului casei. Cum să presupui pacea ÅŸi unitatea acolo unde trădarea irită inima, unde din  rănile ulceroase se strică sufletul ÅŸi provoacă uri veÅŸnice ÅŸi discriminări neîncetate? De altfel aceia este urmarea imediată a infidelităţii conjugale, vinovatul prinde un dezgust în interior. Ne mai iubind soÅ£ia sa cum va iubi el copiii săi? Interesele temporale ele însele vor participa la dezgustul general ÅŸi vor fi mai curând în ruină la rândul lor. Obsedat   de   vederile   necurate   ale   iubirilor   lui   adultere nefericitul nu mai are activitate ÅŸi forţă decât pentru a-ÅŸi potoli pofta sa: „Desfrânatul totdeauna îşi are închipuirea stricată în mintea sa”.

4. Dacă el este încă sensibil, încât vinovatul se gândeşte la ruina cea mai de deplâns a sufletului său şi a mântuirii sale. Dumnezeu care a întemeiat familia  va răzbuna asupra acelora care o întina şi o distrug. Dumnezeu care a dat legile căsătoriei nu va lăsa nepedepsită călcarea lor. Dumnezeu care se declară  ca temeiul şi răzbunătorul văduvei şi al orfanului va lua în  mână cauza unei soţii batjocorite şi a copiilor părăsiţi şi trădaţi.

Increderea reciprocă  în  căsătorii  -  In  căsătorie,  unde evlavia adevărată, o virtute solidă, sunt salvarea inevitabilă reciprocă   să   înlăture   pentru   totdeauna   orice   bănuială injurioasă,    orice    invidie    nestăpânită,    orice    pretenţie neliniştitoare, orice închidere injurioasă. După viciul care prin adulter ruinează un cămin al casei, nimic nu-l strică mai mult                              decât ca nedreapta neîncredere. Aceste neîncrederi rănesc de moarte iubirea. Ele strică unirea, ele distrug fericirea, ele aduc după ele tristul cortegiu al crimelor şi al certurilor, al învinuirilor şi al injuriilor. Soţul sau soţia neîncrezându-se îşi strică propria lor fericire şi nu mai lasă să se bucure consoarta lui de nimic.

Staruinta caminului familiar – A-l părăsi înseamnă să înceapă ruina; a-i rămâne fidel, înseamnă a-i continua unitatea. Că soÅ£ul îşi iubeÅŸte interiorul său, că el îl preferă faţă de agitaÅ£iile dinafară, precum trebuie să prefere însoÅ£irea cu femeia sa, chiar societăţii celor mai dragi prieteni ai săi ÅŸi a celor mai apropiaÅ£i vecini. Iubindu-ÅŸi interiorul său, el trebuie să ÅŸtie să se intereseze de tot ce se petrece aici ÅŸi se face acolo. Ei să ÅŸtie să remarce ceea ce se face bine pentru a-i da laudele drepte. Ca ceea ce se face rău să nu-i scape ÅŸi ca el să ia măsuri măsurate. Oh! mai ales când aici se stabileÅŸte obiceiul rugăciunii în comun. Cât este ea de frumoasă, cât de puternică este ea înaintea iui Dumnezeu, cât este de bogată acesta rugăciune în tot felul de binecuvântări! Impreună de asemenea când soÅ£ii merg la Biserică, luând parte la sfintele slujbe ÅŸi intrând în Cuvântul Sfânt care se vesteÅŸte aici. Când aceste predici se fac după aceia obiectul convorbirilor lor. Dacă sărăcia îi persecută, ca ei împreună să ÅŸtie s-o suporte în lipsurile ei ÅŸi în asprimile ei. Ca singura fericire pe care o doresc ei ÅŸi o caută să facă să guste unirea lor.

Gingasia si politetea in casatorie – Dacă apostolul zice în general: „în cinste daÅ£i-vă întâietate” cu cât mai mult această curtenie de limbaj, această gingăşie, aceste precauÅ£ii, aceste atenuări, aceste îngăduiri reciproce trebuie să fie regula raporturilor între soÅ£i. Åži cum situaÅ£ia este diferită pentru fiecare din ei politeÅ£ea trebuie să îmbrace fiecare formele ei diferite. Femeia este subiectul, bărbatul este „capul”. Aceia ca ÅŸi acesta va dovedi bunăvoinÅ£a sa după croiala sa particulară.

1. DelicateÅ£ea ÅŸi politeÅ£ea la femeie – In totul ea va dovedi pentru soÅ£ul ei încredinÅ£area; ea va ÅŸti, păstrându-ÅŸi demnitatea ei, s-o recunoască pe a lui ca cea mai înaltă. Nimic nu este mai potrivnic delicateÅ£ei procedeelor decât de a vrea să stăpâneÅŸti ÅŸi să te substitui soÅ£ului tău în poruncire ÅŸi conducere. Sara, soÅ£ia lui Avraam, este modelul soÅ£iilor sub acest raport.
Cu cât mai mult se va abţine femeia de la orice injurie şi de la orice reproş, de la orice învinuire nepotrivită. Chiar dacă  soţul ei merită să fie mustrat pentru indolenţa lui sau lipsa de aptitudine, chiar dacă lenea lui pune în pericol soarta familiei,  femeia nu se va îndrepta spre nici un limbaj injurios.

2. DelicateÅ£ea ÅŸi politeÅ£ea la bărbat – Chiar aici trebuie amintite mai ales preceptele divine ale iubirii ÅŸi ale bunăvoinÅ£ei din amabilitate.  Cât de  uÅŸor va  putea  bărbatul abuza  de superioritatea sa ÅŸi de forÅ£a sa. El se va afla poate în trei împrejurări deosebite. Sau el are această mare fericire între toÅ£i de a avea o femeie înÅ£eleaptă, bună, blândă, prevenitoare: atunci ce nedreptate ÅŸi ce cruzime va fi de a o trata fără bunăvoinţă ÅŸi fără politeÅ£e! Sau soÅ£ia lui lasă sub cele mai multe raporturi de dorit. Oh! atunci el să cheme la sine sentimentele de evlavie creÅŸtină ÅŸi de credinţă ÅŸi ca să nu le uite niciodată nici în injurii nici în tratările rele. De obicei soÅ£ia lui va fi bună însă fără experienţă; el a luat-o ca pe o copilă, cum va putea el aÅŸtepta de la ea o înÅ£elepciune consumată? In mod blând, puÅ£in câte puÅ£in, prin învăţături, unde iubirea îşi va arăta delicateÅ£ea ÅŸi pretenÅ£ia ei delicată, el va înlătura de la ea defectele pe care le-a observat ÅŸi o va forma pentru virtuÅ£i de soÅ£ie, de mamă, de stăpână a casei.

III-DATORIILE ÃŽN CÄ‚SÄ‚TORIE

Să parcurgem mai ales pe cele care sunt mai caracteristice bărbatului: apoi pe cele care o privesc pe femeie.

Datoriile cele mai particulare ale soÅ£ului – Prima sa datorie este de a menÅ£ine în mod demn superioritatea pe care i-o atribuie Dumnezeu, puterile care i le conferă, stăpânirea care i-o acordă în casa familiară. Patru titluri ale acestei superiorităţi. El este mai întâi ÅŸef femeii, precum Iisus Hristos Bisericii. Femeia iese din el, ÅŸi nu el provine din femeie. Nu bărbatul a fost creat pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. – Acelea sunt cele patru titluri ale lui. Cine nu vede ce datorii le corespund acestora.

O a doua obligaţie a soţului este de a avea grijă de viaţa soţiei şi de a copiilor. A lui sunt grijile şi ostenelile vieţii publice.

O a treia obligaţie este de a conduce pe femeia sa, pe ea s-o sfătuiască, s-o înveţe, de a o mustra cu iubire. Femeia trebuie să găsească în soţul ei un ghid sigur, un sfătuitor înţelept şi blând, un ajutor solid, însă ca îndemnurile şi mustrările să fie totdeauna moderate cu răbdare dictate de o iubire adevărată şi purtări de înţelepciune creştină. Această soţie este ea lumească şi cochetă, totdeauna ocupată cu atuurile, avidă să se însoţească şi să se împodobească? Soţul ei s-o aducă puţin câte puţin prin reflexii abile potrivite la o simplitate potrivită. Se mânie ea pentru sărăcie şi aspiră cu nerăbdare la bogăţie, la bunăstare, la lux? Soţul ei să-i insufle cu dreptate şi răbdare eroismul şi avantajele dumnezeieşti ale sărăciei. Aşa va face el pentru lipsurile pe care le va vedea în însoţitoarea sa; astfel forţa blândeţii şi a răbdării va aduce corectarea spre înţelepciune şi spre virtute.

Datoriile particulare ale femeii. Aceste datorii privesc soţul ei, copiii ei, interiorul ei, ca soţie mamă, stăpână a casei.

1. Datoriile care privesc soÅ£ul ei – Ea îi datorează zidire, ea îi datorează supunere conjugală.
Zidirea. Rolul de soţie creştină este imens sub acest raport. Şi să vedem mai întâi cum Dumnezeu îl pune în mod fericit în măsură să se achite de el. Viaţa femeii este retrasă, calmă, tăcută, în sânul căminului ei. Pe când soţul ei este agitat, ca o barcă în mijlocul valurilor dezlănţuite, în mijlocul tulburărilor publice ale vieţii, ea ca într-un port liniştit, este la adăpost de agitaţii în casa ei. Cât îi este de uşor de a-şi reculege sufletul ei şi de a-1 împodobi cu gânduri sfinte şi cu rugăciuni! Uşor ea merge la biserică, şi chiar atunci când datoriile societăţii o cheamă în lume, pudoarea şi reţinerea impuse de sexul ei îi sunt o salvare sigură. Care este de acum datoria ei? Ea trebuie, când soţul intră agitat şi obosit, adesea mort pentru şocurile vieţii dinafară, să fie mângâietoarea lui şi sfătuitoare lui iubitoare. Şi ceea ce n-ar obţine de la el prietenii lui cei mai influenţi, ea înarmată cu farmecele ei inspirate şi din iubirea ei va şti să obţină. Prin soluţia evlavioasă şi credincioasă bărbatul cel mai  răzvrătit faţă de datoriile creştine se va găsi la sfârşit învins, convins şi plecat.
Ce n-au putut asupra soţilor lor aceste femei minunate despre care ne vorbeşte Scriptura? Deborele, Iuditele, Persidele, Mariile, Priscilele, şi aceste împărătese atât de minunate sfătuitoare ale soţilor lor? Insă de asemenea ce nu poate femeia pentru răul fără început, fără seriozitate, fără conduită? Ce n-a putut femeia lui Abesalom, a unui Samson? Ea ar fi făcut să cadă Iov, dacă Iov n-ar fi fost de neînvins în răbdarea sa şi în credinţa sa.
Şi cum se va pune mireasa ca să-l sfinţească astfel pe soţul ei? Cum va şti ea să învingă împărăţia încântărilor ei, prin influenţa dulce a virtuţii ei, făcând mai întâi fericit pe acela pe care se străduieşte să-l facă bun.
Şi cum va distruge ea fără greşeală această operă măreaţă? Dacă este lumească, dornică după toalete şi după lux, răspândind în deşertăciuni plusurile casei şi dezolându-l pe soţul ei prin pretenţiile distrugătoare ale frivolităţilor ei, atunci grijile, surdele tulburări, sau tristeţile vor mări ruina soţului în afacerile ei. Atunci învinuirile şi certurile, se poate prevedea unde se va opri dezordinea în acest interior dezolant?
Soţia îi datorează, soţului ei supunere conjugală. Această, datorie este gravă, pe care ea n-o ignoră niciodată. Dacă prin oarecare motiv nelegitim oricare ar fi acesta, refuzurile ei îl vor duce pe soţ la dezordine, ea va purta responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu.

2. Datoria femeii ca stăpână a casei – Dumnezeu împărÅ£ind datoriile familiei ÅŸi atribuind bărbatului greutăţile dinafară ÅŸi pretenÅ£iile vieÅ£ii publice, păstrează pentru femeie conduita interiorului. Acolo este domeniul ÅŸi câmpul ei de acÅ£iune. Adevărate nenorociri cad asupra căminului atunci când femeia neglijează conducerea. Nu sunt pentru femeie sarcinile publice nici să împlinească funcÅ£ii sociale. Ea nu este făcută nici pentru magistratură, nici pentru adunările populare, nici pentru tulburarea frontului, pentru alte cariere pe care trebuie să le îndeplinească numai bărbatul. Pentru femeie grijile casei unde nimic nu trebuie ÅŸi nu poate s-o înlocuiască sunt ale ei. „Nu poÅ£i  să dai hotărâri în senat, însă poÅ£i să dai hotărârea lucrurilor familiare ÅŸi chiar mai bine decât bărbatul poÅ£i administra lucrurile casei. Nu poÅ£i administra public, însă poÅ£i să-i educi frumos pe copii; poÅ£i să-i deprinzi bine pe copii să nu facă răul, ÅŸi să Å£ie în slujire familia”. AÅŸa a reglat dumnezeiasca înÅ£elepciune tot lucrul. Acolo unde omul va fi neîndemnatic, femeia primeÅŸte toată aptitudinea. Acolo unde femeia este deplasată, bărbatul aduce facultăţile potrivite. Åži dacă bărbatul a primit ca parte administrarea cea mai înaltă ÅŸi cea mai cinstită, înseamnă că ei trebuie să aibă în familie primul rang ÅŸi să-i rămână ÅŸeful necontestat.

Datoria comuna amândurora – Această datorie este educaÅ£ia copiilor. Iată opera esenÅ£ială; iată opera grea; iată opera la care se cere contribuÅ£ia femeii de nelipsit.

1.  Iată opera esenÅ£ială – Ea hotăraÅŸte asupra viitorului temporal ÅŸi veÅŸnic  al  copilului;  ea  decide asupra  fericirii familiei. Åži nu este oare lucru nebun pe cât de distrugător, că diferiÅ£i iau seamă la interesele cele mai de nimic, pe când cu privire   la   educaÅ£ia   copiilor   lor   ei   sunt   indiferenÅ£i   ÅŸi dezinteresaÅ£i? Ei vor reflecta pentru cumpărarea unui colÅ£ de pământ,  vor  lua  mii  de  măsuri  ca  să  nu  fie înÅŸelaÅ£i în cumpărarea unui cal sau a unui asin; ÅŸi ce ajung fiii lor? ei nu se ocupă de aceasta nicidecum? La cine-i încredinÅ£ează ei? ei n-au nici-o grijă. Dacă se va pierde trupul ÅŸi sufletul lor ei nu se interesează.

2.  Iată lucrul greu – Cu ce se va compara pe dreptate tinereÅ£ea? Cu aceÅŸti cursari fugari duÅŸmani ai oricăror porunci ÅŸi ai frâului, care în săriturile lor nesocotite ÅŸi violente, rănesc pe ceilalÅ£i ÅŸi se rănesc mai întâi pe ei înÅŸiÅŸi. „Lucru greu ÅŸi aspru este tânărul…” Åži cum să se piardă ea pentru a reuÅŸi în educaÅ£ia copiilor? Trebuie mai întâi să-i formeze pentru disciplină. Trebuie să le insufle în mod puternic principiile religioase. Trebuie a studia în adânc chemarea lor.
Mai întâi disciplina, ascultarea, formarea moravurilor. Copilul să fie plecat de la început sub jug. Să se evite moleşeala, luxul, excesele bunăstării. Ca el să fie curat totdeauna! Curăţia la copii la omul tânăr, iată marele obiect al pretenţiilor părinţilor la care sunt avizaţi. Totul se pierde, prezentul şi viitorul, dacă omul tânăr este stricat. Omul tânăr desfrânat va fi mai târziu soţul infidel. Să fie format astfel la o viaţă frugală şi ostenitoare.
Insă nimic nu foloseÅŸte fără principiile religioase. „EducaÅ£i pe aceÅŸtia în disciplina ÅŸi ascultarea de Dumnezeu, zice Pavel”. Nimic nu va folosi fără de religie; cu ea totul se întoarce spre folos ÅŸi spre bogăţie. VedeÅ£i pe Ana soÅ£ia lui Fanuel, ea îl dă lui Dumnezeu pe fiul ei ÅŸi acest fiu ajunge minunatul profet Samuel. Ca copilul să ÅŸtie să gândească, ca ÅŸi creÅŸtin, această înÅ£elepciune îi va folosi mai mult decât toate celelalte. In loc să aspire la bogăţie el va avea sufletul destul de înalt pentru a dispreÅ£ui bogăţia. In loc de a urmări slava ÅŸi onorurile lumii acesteia, el se va încununa cu splendorile veÅŸnice. In loc de a se ambiÅ£iona spre o viaţă mai lungă, el va aspira la o viaţă divină fără de sfârÅŸit. In loc de a fi abil să vorbească frumos, el va avea elocvenÅ£a faptelor, prestigiul pe care-l dă virtutea. Să ne gândim la eroii străluciÅ£i pe care i-a produs religia în cursul veacurilor.
Se va obiecta că o asemenea educaţie duce negreşit la starea călugărească? Şi unde va fi răul dacă tânărul părăseşte veacul ca pe un ocean prea bogat în înnecuri pentru a intra în calmul şi în siguranţa portului? De altfel părinţii să cunoască responsabilitatea care apasă peste el, ca ei să se gândească la  mustrările lui Dumnezeu dacă ei se opun chemării fiului lor sau a fiicei lor.

3. Acest lucru i se cuvine în mod deosebit femeii – Două prime motive sunt cunoscute. Mai întâi este aptitudinea minunată dată de Dumnezeu femeii privind opera educaÅ£iei. Apoi uÅŸurinÅ£a pe care i-o procură viaÅ£a liniÅŸtită ÅŸi tăcută pe care o duce ea in casă, departe de luptele ÅŸi de tulburările vieÅ£ii publice. Mai este încă o a treia raÅ£iune pe care ne-o arată PaveL EducaÅ£ia bună a copiilor este pentru femeie răscumpărarea unei greÅŸeli vechi. Ea a fost sedusă, 1-a sedus pe bărbat; să lucreze acum Ia mântuirea celor pe care i-a pierdut prin păcatul ei în Paradisul pământesc. „Femeia se va mântui prin naÅŸterea de fii, dacă-i va educa”.

IV – O CÄ‚SÄ‚TORIE IN BIBLIE

Ea este de citit şi de meditat de către toţi părinţii creştini această Biblie, unde căsătoria fiului din făgăduinţă, Isaac, este plăcut istorisită. Ce învăţământ se concentrează aici! Ce lumină iese din ea! Cum un tată şi o mamă trebuie să înveţe din ea, cum trebuie să trateze o afacere atât de gravă, şi să rupă cu uşurătatea, rătăcirile, iluziile lumii. Concluzia căsătoriei lui Isaac va rămâne model din toate pentru părinţii înţelepţi şi credincioşi şi vor scoate concluzia sub ochiul lui Dumnezeu, pentru fericirea copiilor lor.

Primele preocupări părinteÅŸti – Patriarhul Avraam a vegheat ÅŸi el se gândeÅŸte la statornicia lui Isaac. Adesea părinÅ£ii uÅŸuratici ÅŸi superficiali ascultă primele deschideri venite nu ÅŸtiu de unde ÅŸi vor angaja primele convorbiri cu înaintemergătorii ca garanÅ£ie. Cel mai adesea singurul lor ghid va fi ambiÅ£ia sau avariÅ£ia, înÅŸelaÅ£i cum sunt ei de soartă sau de nume. Oh! nu este aÅŸa Avraam. Cum alegerea unei soÅ£ii este de o importanţă capitală, Eliezer este credinciosul lui intendent, omul de încredere, înÅ£elept, experimentat pe care-l însărcinează să facă acele căutări.
Insă unde să caute, unde să aleagă soÅ£ia lui, care-i va plăcea tânărului? Oh! nu în lumea stricăciunii plăcerilor! nu în mijlocul risipirilor ÅŸi al luxului, mai ales de necredinţă ÅŸi de indiferenţă religioasă. Avraam îl face pe Eliezer să jure că nu va alege niciodată pentru fiul lui o Cananeancă: „Te jur pe Dumnezeul cerului ÅŸi al pământului ca să nu iei fiului meu soÅ£ie dintre cananience”. Este mediul lui, mediul de credinţă ÅŸi de fidelitate de unde va fi luată tânăra fiică a cărei evlavie ÅŸi credinţă vor corespunde cu cea a soÅ£ului ei.
Insă cum să reuşească? Inainte de toate punând pe Dumnezeu în atât de esenţiale interese. Avraam cheamă luminile şi ajutorul lui Dumnezeu milostiv, a cărui binefaceri nenumărate le cheamă el. Dumnezeu care l-a apărat atâta până aici îl va părăsi acum?

Alegerea – Eliezer a plecat în regiunile îndepărtate pentru a-ÅŸi îndeplini grava ÅŸi dificila lui misiune. Noi nu-l găsim în tulburarea lumii, în căutările suspecte din societăţi tulburătoare  ÅŸi uÅŸuratice: el este aÅŸezat singur pe marginea unei fântâni ÅŸi vorbeÅŸte cu Dumnezeu ÅŸi primele gânduri ale lui sunt la Dumnezeu. Dumnezeu îi va arăta pe soÅ£ia lui Isaac. El o cere în mod respectuos ÅŸi o nădăjduieÅŸte ÅŸi iată chipul celei pe care  vrea el pentru fiul stăpânului său. Aceasta va fi o fată activă ÅŸi muncitoare. Ce să faci dintr-o moleÅŸită? Ce să facă cu un copi bolnav ÅŸi anemic. El o vrea sfântă ÅŸi robustă. El o vrea curată, o vrea cu totul feciorească! In sfârÅŸit, ea trebuie să fie înălÅ£ată în aceleaÅŸi idei, în acest fel de viaţă, cu aceleaÅŸi virtuÅ£i cu care este înălÅ£at stăpânul ei. Åži după ce să recunoască el tânăra fata înzestrată cu aceste calităţi, pe care el vrea să le afle la ea? Să ascultăm rugăciunea. „Copila căreia eu îi voi zice: dă-mi găleata ta să beau ÅŸi ea va răspunde: bea ÅŸi tu ÅŸi cămilele tale le voi adapă, aceasta este cea pe care ai pregătit-o robului tău Isaac ÅŸi prin aceasta voi cunoaÅŸte că ai făcut milă cu stăpânul meu Avraam”. Åži vine tânăra fată: ea vine condusă de Dumnezeu; ea vine arătând mai mult farmec ÅŸi virtuÅ£i pe care nici nu le-a visat Eliezer. Ea este cu totul frumoasă. Ea este fecioară prea curată ÅŸi de o curăţie minunată ÅŸi încercată: „Fecioară ÅŸi bărbat n-a cunoscut”. Ea este robustă ÅŸi activă, ea este care în ciuda belÅŸugului părinÅ£ilor ei, se achită de alergările penibile la fântână. Ea este modestă, căci fără a privi la străin, ea aÅŸteaptă ca el s-o întrebe, însă abia ÅŸi-a formulat el întrebarea sa, că iubirea străluceÅŸte în graba ei de a-i sluji.
Ce-i rămâne lui Eliezer dacă nu să binecuvinteze pe Dumnezeu a cărui milă l-a făcut atât de bine şi atât de sigur să reuşească. Ce-i mai rămâne lui încă, dacă nu de a-i face fetei tinere un ultim şi adânc studiu?

Ziua nunÅ£ilor – Ce au fost ele aceste nunti, dacă nu simple ÅŸi grave, demne ÅŸi pioase? Nici o risipire nesănătoasă, nici o amuzare nepotrivită.

Unirea – Åži ce devine această unire atât de sfânt pregătită ÅŸi împlinită? Un cuvânt o arată cu totul întreagă. „Şi a primit-o Isaac de soÅ£ie pe aceia ÅŸi s-a mângâiat în durerea care i-a pricinuit-o moartea mamei sale Sara”.

Acela este binele căsătoriei pe care l-a conceput Dumnezeu şi l-a instituit. Soţul nu cunoaşte şi nu iubeşte decât pe soţia sa. El părăseşte pentru ea pe tatăl său şi pe mama sa; viaţa cea veche se transformă într-una nouă şi el nu va mai cunoaşte de acuma înainte alte încântări decât cele ale soţiei sale, altă casă decât cea pe care o întemeiează, altă bucurie decât cea pe care o va gusta în casa sa. Rănile pe care i le fac lucrurile dinafară, amărăciunile vieţii, zdrobirile muncii, vor găsi în societatea soţiei sale alinarea lor şi suportul lor.

Să rezumăm. Tot ceea ce s-a zis despre căsătorie cuprinde învăţăturile pe care trebuie să le precizăm.

1. Invăţături pentru părinÅ£i – Tatăl, capul familiei, va ÅŸti ce pretenÅ£ie, ce seriozitate, ce tărie de principii va avea să dezvolte când va alege pentru fiul său sau pentru fiica sa pe cei care singuri pot să-i ofere garanÅ£ii serioase de credinţă ÅŸi de virtute.  Mama, ea le va lua-o mai dinainte la aceÅŸtia. Printr-o educaÅ£ie evlavioasă ÅŸi serioasă, ea va pregăti îndelung pe fiica sa să devină   o   soÅ£ie   împlinită,   în   spatele   uÅŸurătăţii,   risipirii, plăcerilor nesănătoase, stricăciunilor urâte; fiica ei, evlavioasă, modestă ÅŸi simplă în manierele ei, în aspiraÅ£iile ei ÅŸi gusturile ei, activă ÅŸi lucrătoare, generoasă ÅŸi devotată, va ÅŸti să dirijeze interiorul, va înălÅ£a o familie, va suporta uÅŸor multiple sarcini ale căsătoriei.

2.  Celor tineri – Ei riscă cea mai minunată dintre mize. Ei vor aduce deci în pregătirea unui viitor atât de grav toată maturitatea ÅŸi prudenÅ£a care se potrivesc. Ei îşi vor termina motivele. Ei vor alunga uÅŸurătatea ÅŸi orice îndemn spre patimi. Chiar în celebrarea căsătoriei lor ei se vor feri de orice pompă dezonorantă, ÅŸi ba mai mult încă de plăcerile necurate ÅŸi de bunurile fără reÅ£inere.

Care sunt urmările unei căsătorii înţelepte şi sfinte? Pacea,  unirea, bucuria stabilă, faptele roditoare, o viaţă cu totul fericită şi adâncită în împlinirea datoriei.
Care sunt urmările căsătoriei rău contractate? Lipsa de unitate, certurile, separaţiile scandaloase, divorţurile urâte şi funeste.

Din
BOGATIILE ORATORICE
SFANTUL IOAN GURA DE AUR
EDITURA  PELERINUL ROMAN
2002

Lasă un răspuns