SFINŢII ŞI PĂRINŢI

Luca 10, 38-42; 11, 27-28

Şi pe când mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute. Şi, răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea.

Şi când zicea El acestea, o femeie din mulţime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt! Iar El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc.

Troparul praznicului, glasul I

Întru naştere Fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit de Dumnezeu Născătoare.. Mutatu-te-ai la viaţă fiind Maica Vieţii, şi cu rugîciunile Tale izbăveşti din moarte sufletele noastre.

Condacul praznicului, glasul al II-lea

Pe Născătoarea de Dumnezeu cea întru rugăciuni şi întru folosinţe neadormită, nădejdea cea neschimbată, mormântul şi moartea nu au ţinut-o. Căci ca pe Maica Vieţii , la viaţă a mutat-o Cel ce S-a sălăşluit în pântecele Ei cel fecioresc.

Sfântul Grigorie Palama

Căci tu eşti lăcaş a toate harurile şi plinirea a toată bunătatea şi toată frumuseţea, chip şi icoană însufleţită a tot binele şi a toată bunătatea, ca una care singură te-ai învrednicit a primi întru tine harurile Duhului Sfânt.

Sfântul Nicolae Cabasila

Dar tu eşti tot binele pe care-l cunoaştem în această viaţă şi pe care îl puteam cunoaşte după plecarea noastră din cele de jos. Tu însăţi eşti cea care ai început pentru ceilalţi şi fericirea şi sfinţenia.

Sfântul Maxim Mărturisitorul

„Binecuvântează-mă, Doamne, cu dreapta Ta şi binecuvântează pe toţi cei ce Te slăvesc şi pomenesc Numele Tău şi Îţi aduc toate rugăciunile şi cererile lor!”

Sfântul Nicolae Velimirovici

Apă vie din inima ta va curge, Preacurată Fecioară,
Ca cei însetaţi pre Hristos să Il bea

Părintele Nicolae Steinhardt

Maica Domnului reprezintă în cer dulceaţa feminină şi nemărginita dragoste maternă. 

Părintele Teofil Pârâian

De la ea ne-au rămas puţine cuvinte, dar foarte importante. In afară de cuvintele pe care le-a spus la Bunavestire: ,,Cum va fi mie aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” (Luca l ,35) şi „Iată, roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău ” (Le. 1,38), mai cunoaştem nişte cuvinte de preamărire a lui Dumnezeu spuse de Maica Domnului la vizita pe care i-a făcut-o Sfintei Elisabeta, când Sfânta Rlisabcta a numit-o pe Maica Domnului „maica Domnului meu ” (Luca l, 44). Apoi, ştim cuvintele pe care le-a spus la nunta din Cana Galileii:, ,Faceţi cum vă va spune El” (In. 2, 5) şi nişte cuvinte de mijlocire către Domnul Hristos, şi anume „ Nu mai au vin ” (In.2,3).

Părintele Ilarion Felea

În sufletele tuturor oamenilor zace, ascuns şi nelămurit, un dor de mai bine. Năzuim cu toţii spre ceva, căutăm o comoară ce ni se pare că am pierdut-o. Alergăm după un ideal care ne cheamă în chip negrăit; alergăm, ne zbuciumăm, dorim un bun suprem, fericirea veşnică în sânul împărăţiei lui Dumnezeu.

Alexis Kniazev

Pe Născătoarea de Dumnezeu, cea întru rugăciuni neadormită şi întru folosinţe nădejdea cea neschimbată, mormîntul şi moartea nu o au ţinut, căci pe Maica Vieţii la viaţă o a mutat, Cel ce s-a sălăşluit în pîntecele ei cel pururea feciorelnic

Părintele Nicolae Tănase 

Din “Proloagele de la Ohrida - Volumul 2″

Sfantul Nicolae Velimirovici

Editura Egumenita 

15 august

•    Prăznuirea   Adormirii   Preasfintei    măritei   Stăpînei    noastre,    de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria

Domnul, Cel Care pe Muntele Sinai a dat a Cincea Poruncă, Cinsteşte pre tatăl şi pre mama ta, a arătat cu exemplul vieţii Lui cum trebuie să îşi respecte omul părinţii lui cei trupeşti.

Spânzurat pe Cruce cu trupul fiind, şi întru cele mai cumplite chinuri aflîndu-Se, El Şi-a adus aminte de Maica Lui, şi arătînd către Apostolul Ioan ce se afla acolo, i-a zis: Femeie, iată fiul tău. După aceea, a privit către Ioan şi i-a zis: Iată maica ta. Şi aşa, după ce a dat-o pe Maica Lui în grija Ucenicului celui iubit, Mîntuitorul Şi-a dat sufletul Lui pe Cruce.

Ioan avea o casă pe Muntele Sion, în Ierusalim, în care a luat-o pe Maica Domnului şi a purtat grijă de ea pînă la sfîrşitul vieţii ei, căci întru acea casă a rămas Maica lui Dumnezeu pînă la suflarea ei cea mai de pe urmă.

Cu rugăciunile ei, cu povăţuirile ei, cu blîndeţea şi cu răbdarea ei, ea le-a fost de cel mai mare ajutor Ucenicilor Fiului ei iubit şi Dumnezeu.

Ea şi-a petrecut cea mai mare parte a restului vieţii ei la Ierusalim, cercetînd adesea locurile care îi aminteau de marile evenimente şi de minunile făcute de Fiul ei pentru mîntuirea omenirii.

Ea mai cu seamă cerceta Golgotha, Bethleemul, şi Muntele Măslinilor. Dintre puţinele ei călătorii mai depărtate, se păstrează însemnările călătoriei ei la Antiohia, unde l-a cercetat pe Sfintul Ignatie Teoforul; de asemenea ale călătoriei ei în Insula Cipru, unde l-a cercetat pe Lazăr, Episcopul Insulei, cel înviat de Domnul a patra zi din morţi.

Ea a mai cercetat şi Sfmtul Munte Athos, pe care însăşi l-a binecuvîntat; şi a rămas o vreme la Efes în grija Sfintului Ioan Evanghelistul, în timpul cumplitei prigoane dezlănţuite împotriva creştinilor la Ierusalim.

La o vîrstă mai înaintată ajungînd, ea mergea adesea să se roage Domnului, Dumnezeului şi Fiului ei în Muntele Măslinilor, locul înălţării Sale, dorind ca El să o ia din această lume cît mai curînd cu putinţă.

Cu ocazia unei astfel de rugăciuni, la Maica Domnului a venit Arhanghelul Gavriil, care i-a descoperit că peste trei zile Domnul o va chema la El. Arhanghelul i-a dăruit şi o stîlpare de finic din Rai, care avea să fie dusă în procesiune la slujba înmormîntării ei.

După acea rugăciune ea s-a întors acasă plină de bucurie, nădăjduind că îi va vedea încă măcar o dată pe toţi Apostolii şi Ucenicii Fiului ei în această viaţă, mai înainte de a pleca. Domnul a împlinit dorirea inimii Maicii Lui, iar apostolii, purtaţi pe nouri de sfinţii îngeri, s-au strîns cu toţii în Muntele Sion.

Maica Domnului i-a întîmpinat cu bucurie mare, i-a întărit, i-a mîngîiat, i-a povăţuit, şi le-a împuternicit sufletele. Apoi şi-a dat liniştită al ei suflet în mînile lui Dumnezeu, fără durere şi fără suferinţă a trupului.

Sfinţii Apostoli au luat pe umerii lor sicriul ce purta trupul adormit al Maicii Domnului, din care s-a răspîndit bunămireasmă cerească, şi, înconjuraţi de creştinii din Cetatea Ierusalimului, au pornit să îl îngroape cu cinste în Grădina Ghetsimani, în mormîntul Sfinţilor ei Părinţi, Ioachim şi Ana.

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în tot parcursul ei, procesiunea de înmormîntare a fost ascunsă de ochii criminali ai iudeilor. Dar chiar şi aşa, Afthonie, un preot iudeu, a apucat sicriul cu intenţia de a-l răsturna, însă tot atunci un înger al Domnului i-a retezat cu sabia de foc ambele mîini nelegiuite care au rămas lipite de sicriu. El atunci a strigat către Apostoli să-l vindece, şi s-a vindecat cu adevărat numai după ce a mărtursit credinţa în Iisus Hristos Mîntuitorul şi Domnul.

De la această înmormîntare, tot prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Sfîntul Apostol Toma însă a lipsit. Aceasta s-a făcut spre a se descoperi oamenilor o nouă şi întrutot slăvită taină a Maicii lui Dumnezeu. Toma a sosit la Ierusalim în a treia zi după înmormîntarea Maicii Domnului, şi a dorit şi el să cinstească trupul adormit al Celei Preacurate.

Dar cînd Apostolii au deschis mormîntul, ei au aflat acolo doar giulgiurile goale - trupul nu se mai afla în mormînt! In acea seară, Maica lui Dumnezeu, înconjurată de un alai de îngeri, a venit în mijlocul Apostolilor şi le-a zis: Bucuraţi-vă, căci eu sînt cu voi pururea. Nu se cunoaşte vîrsta la care a trecut la Ceruri Maica lui Dumnezeu, dar părerea celor mai mulţi Sfinţi Părinţi este că Maica Domnului a adormit în vîrsta fiind de peste şaizeci de ani.

Cîntare de laudă la Preasfînta Născătoare de Dumnezeu

Astfel grăit-a Domnul Cel Preaînalt:
„Apă vie din inima ta va curge, Preacurată Fecioară,
Ca cei însetaţi pre Hristos să Il bea.
O Izvor de Apă Vie, Fecioară,
Noi toţi întru tine ne lăudăm!
Cei însetaţi pre Domnul Hristos vor bea.
Pre El, Cel Care amarul în dulce îl preface,
Pre El, Cel Care ai noştri ochi de orbire curăţeşte,
Pre El, Izbăvitorul durerii inimilor noastre.
O, Izvor de Apă Vie, Fecioară,
Noi toţi întru tine ne lăudăm! Băutură dulce ne-a izvorît nouă din veşnicie, Ale ei ape adapă arşiţa vremilor noasre,
Şi lumea istovită, către ceruri privind, Se răcoreşte iar. O. Izvor de Apă Vie, Fecioară, \oi toţi întru tine ne lăudăm!
Slavă ţie, O, Preacurată Fecioară!
Slavă ţie, Maica lui Dumnezeu!
Tu pentru noipre Hristos Dumnezeu ai născut, Preacurată,
Ceea ce eşti izvor de Apă Vie a Harului lui Hristos!
O, Izvor de Apă Vie, Fecioară,
Noi întru tine în toţi vecii ne lăudăm!

Cugetare

Fiecare dintre noi, creştinii, putem învăţa mult, foarte mult, din viaţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Doresc să mă opresc aici doar asupra a două lucruri. Mai întîi, că mergea des la Golgotha, la Muntele Măslinilor, în Grădina Ghetsimani, la Bethleem, şi în alte locuri pe care călcaseră paşii Fiului ei.

In fiecare din aceste locuri, ea se ruga cu genunchii plecaţi, şi mai cu seamă se ruga astfel la Golgotha. Astfel oferă ea creştinilor primul model şi îndemn de a cerceta locurile sfinte din dragoste pentru Acela Care prin Prezenţa Lui, prin Patima Lui şi prin Slava Lui a făcut din aceste locuri altare sfinte de închinare omenirii dreptcredincioase.

Mai învăţăm din exemplul vieţii Maicii Domnului cum să ne săvîrşim rugăciunea: cu evlavie, în genunchi, şi cum să ne rugăm pentru ca sfîrşitul nostru să fie repede, fără durere, şi neînfruntat de cumpliţii diavoli care păzesc sufletul omului la ieşirea şi după ieşirea lui din trup, spre a-l arunca în gheena focului.

Maica Domnului s-a rugat să nu vadă feţele acestea necurate care pedepsesc pe cei înnegriţi de păcat. Ne închipuim noi oare cît de cumplită este trecerea sufletului prin vămile văzduhului? Dacă însăşi cea Preacurată s-a rugat să fie scutită de această cumplită vedere, oare noi, păcătoşii, ce vom face? Căci ea s-a rugat astfel din adînca ei smerenie, nepunîndu-şi nicicum nădejdea în nevinovăţia ei de Maică a lui Dumnezeu.

Cu atît mai puţin trebuie noi să ne încredem în faptele noastre bune, şi cu atît mai mult trebuie să cădem la Dumnezeu şi să ne rugăm pentru sfîrşit bun, fără durere, neînfruntat vieţii noastre, şi de toată îngrozirea satanei netulburat. Mai cu seamă trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne dăruiască a ne ruga astfel chiar şi în ceasul sfirşitului nostru.

Din „Duhul adevarului”
De Ilarion Felea
Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba Iuliei

MOARTEA – Adormirea Maicii Domnului

În sufletele tuturor oamenilor zace, ascuns şi nelămurit, un dor de mai bine. Năzuim cu toţii spre ceva, căutăm o comoară ce ni se pare că am pierdut-o. Alergăm după un ideal care ne cheamă în chip negrăit; alergăm, ne zbuciumăm, dorim un bun suprem, fericirea veşnică în sânul împărăţiei lui Dumnezeu.

Dorul sfânt al fericirii nemuritoare ne mână la şcoală, ne mână la biserică, la muncă, pe câmpul de luptă, să cucerim aerul, pământul şi apa cu toate comorile lor. El e pretutindeni cu noi şi arde pe vatra sufletului nostru ca focul în cărbunii aprinşi. Dorul acesta - dovada chipului şi asemănării lui Dumnezeu în om -trezeşte în noi nemulţumirea şi susţine neodihna, şi astfel ne face capabili de progres, de cultură şi de civilizaţie.

Dorul acesta, însă, îşi are durerea lui; durerile mari: dezamăgirile, suferinţele, lacrimile lui multe şi amare.

Cel mai mare rău, cea mai mare durere a omului este moartea, deoarece ea nimiceşte toate planurile, face praf şi pulbere toate măririle, opreşte orice muncă şi orice mers înainte. Moartea pune capăt dorului nostru de mai bine şi-l îngroapă împreună cu noi…

Iată un gând, gândul morţii, cu care omul niciodată nu se poate împăca. Adică cum? Să trăieşti ca să mori?… Acesta e rostul vieţii?… Să te naşti, să alergi după fericire, să fii un mucenic al muncii, să te chinuie viaţa întreagă vraja dorului de mai bine şi în parte să-l înfăptuieşti - ca apoi toate să se sfârşească cu moartea, cu crucea, cu mormântul?… Niciodată un creştin nu primeşte o astfel de credinţă.

Alta este credinţa creştină despre moarte. Ce credem şi ce învăţăm noi, creştinii, despre moarte? Întâi de toate trebuie să reţinem că moartea nu intră în planul creaţiei lui Dumnezeu. Deşi este rânduit oamenilor să moară (Evrei 9, 27) şi nu este om care să nu vadă moartea (Ps. 88. 48), totuşi Dumnezeu nu a făcut moartea (Intelep. 1, 13). “Chipul” Său întipărit în om nu este şi nu poate să fie muritor. Nici nu este un Dumnezeu al morţilor. Moartea e un rău şi răul nu e de la Dumnezeu. Răul este din lume, de la fiinţele libere, de la îngerii răi şi de la oamenii neascultători. Tot ce este rău în lume, “pofta trupului şi pofta ochilor - care zămislindu-se naşte păcatul - şi trufia vieţii, nu este de la Tatăl, ci este din lume” (1 In. 2, 16; Fac. 1, 15).

Moartea a intrat în lume prin pizma diavolului (Fac. 3; Intelep. 2. 23-4) şi prin greşeala lui Adam (Fac. 3, 19; I Cor. 15, 21-2); e urmarea mândriei şi a neascultării (Fac. 2, 17). Printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea (Rom. 5, 129. Pofta a zămislit, liber, păcatul şi păcatul săvârşindu-se a născut moartea (lac. 1, 15).

Prin urmare, moartea este pedeapsa, plata păcatului (Rom. 6, 23), este otrava moştenită de toţi oamenii de la Adam, “în care toţi au păcătuit” (Rom. 5. 12). De atunci toţi oamenii mor; şi cei buni şi cei răi. şi cei mari şi cei mici, şi cei bogaţi şi cei săraci. Când Dumnezeu îşi retrage duhul din făpturile Sale, toate mor şi se prefac în ţărână (Ps. 103. 29). Trupul se întoarce în pulberea pământului din care a fost luat, iar sufletul se întoarce la Dumnezeu care l-a dat (Ecl. 12, 7).

Dar   Dumnezeu   nu   numai   nu   crează,   dar   nici   nu voieşte moartea (Iez. 18. 23, 32, 11; II Petru 3, 9). El voieşte ca toţi oamenii  să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului (I  Tim. 2, 4). În vederea scăpării de moarte s-a întrupat Fiul, a pătimit, S-a răstignit, S-a îngropat şi a înviat, “ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In. 3, 16). Numai El ne scapă de la moarte, pentru că numai în El este mântuire (Fapte 4.   10-12).  Oricine  crede în  El  şi păzeşte poruncile Lui nu piere, nu va vedea moartea în veac, nu va muri în veac (In. 3, 16; 8, 51; 11, 26). El eliberează omenirea din frica morţii (Evrei 2, 15), El nimiceşte opera morţii (I Cor. 15. 26; 54-7; II Tim. 1,10), El cel dintâi, prin înviere, a scăpat de sub stăpânirea morţii (Rom. 6. 9).

Astfel, pentru cei ce mor în Hristos nu este moarte, ci fericire. Pentru aceştia se scrie: Fericiţi cei morţi… întru Domnul (Apoc. 14. 13). Pentru creştini viaţa e muritoare şi moartea nemuritoare. Pentru creştini moartea a fost înghiţită de biruinţă (I Cor. 15. 54). Pentru creştini moartea e somn (Mt. 9, 23), adormire (In. 11,11-14; Fapte 7, 60; 13, 36; I Cor. 15, 18; II Petru 3, 4), odihnă (Ps. 114, 7), stricarea cortului şi mutarea locuinţei pământeşti în locaşurile cereşti (II Cor. 5, 1-5), ieşire din lumea aceasta (II Petru 1. 13-15), despărţire (II Tim. 4, 6), umbră şi întuneric (Iov 10. 21-2; 38, 17; Mt. 4. 16), darea duhului (Ier. 15. 9; Plâng. 2, 12), pace, mutare la viaţă, întoarcere la Dumnezeu, etc. Drepţii după moarte se odihnesc (Iov 3. 17; Apoc. 14, 13), se mângâie (Lc. 16, 25), se desfătează duhovniceşte în cer (II Cor. 5, 1-10). împreună cu Domnul (I Tes. 4. 16-18) şi au parte de cununa cea neveştejită a dreptăţii (I Tim. 4, 8; I Petru 5, 4), a măririi (Rom. 8. 21) şi a vieţii veşnice (Fac. 1,12; Apoc. 2, 10). Păcătoşii se osândesc, au o moarte cumplită, fără nădejde, ca şi dobitoacele.

Aceasta e credinţa creştină despre moarte, credinţa care ne învaţă să nu credem în moarte, ci să ne temem de osânda care aşteaptă pe păcătoşi dincolo de durerea morţii.

Învaţă ştiinţa sau natura altceva decât religia, despre moarte? Nu!… Ştiinţa ne învaţă că în lume nimic nu se pierde, nimic nu moare, ci totul se schimbă, se mişcă şi se transformă. Natura întăreşte la fiecare pas legea şi învăţătura aceasta. Iată câteva pilde: sămânţa dacă nu putrezeşte, nu rodeşte; dacă moare încolţeşte, creşte. înfloreşte şi rodeşte. - Cine ar trăi într-o toamnă sau iarnă veşnică, nu şi-ar putea închipui primăvara, cum nu-şi pot închipui orbii lumina. Iarna toate mor, primăvara învie. - Soarele când apune nu moare, ci trece şi luminează alte orizonturi. - Păsările călătoare se duc iarna în locuri calde. Cine le arată drumul? Firea lor, instinctul. Aşa şi omului îi spune inima: eşti călător spre patria cerească. Instinctul păsărilor nu înşeală. Nici inima. Dorul ei cel mai aprins este nemurirea şi fericirea Iară margini şi tară de sfârşit. Inima este natura noastră, instinctul nostru ceresc, care funcţionează tot aşa de sigur, ca şi instinctul animalelor.

Natura nici nu cunoaşte moartea. In fiecare frunză care putrezeşte şi în fiecare corp care se descompune, lucrează o forţă care numai schimbă forma, nu nimiceşte sâmburele şi puterea vieţii. Pentru natură moartea este “nenaturală”; este “venetică”, “străină” ca şi un hoţ într-o livadă. “Protestul naturii împotriva morţii   este   mai   tare   decât   toate   îndreptăţirile   forţate   ale filosofiei, despre moarte” (N. Velimirovici).

Aşadar nici ştiinţa nici religia, nici Dumnezeu, nici natura, nu ne vorbesc despre moarte ca despre punctul şi pasul ultim al vieţii. Cu omul se întâmplă într-o oarecare măsură ca şi cu lemnul: după ce se taie se constată dacă e bun de ceva (unelte, construcţie, etc.) sau numai pentru foc. După moarte se va constata şi cu omul dacă a fost un stâlp de cârciumă sau un stâlp de biserică.

Aceste gânduri despre moarte ni le insuflă sărbătoarea “Adormirea Maicii Domnului”. Zicem “adormire” nu “moarte”, pentru că aşa e creştineşte. Dumnezeu nu ne-a făcut să murim, ci să trăim; şi nu o viaţă scurtă, ci una veşnică. Dacă Dumnezeu ar fi făcut pe om muritor, în înţelesul obişnuit al cuvântului, ar fi mai slab ca omul (spune într-o predică P.S.S. Părintele Episcop Andrei). Omul face lucruri care ţin mii de ani, pe când viaţa lui e aşa de scurtă…
Gândul care trebuie să ne cutremure pe noi muritorii este nemurirea, nu moartea; veşnicia nu vremelnicia. Cum ne pregătim noi pentru viaţa dincolo de moarte şi de mormânt? Priveghem?… Ascultăm noi strigătul: Adu-ţi aminte că vei muri (memento mori)!… Suntem împăcaţi cu toţi oamenii şi cu Dumnezeu?… Aşteptăm noi moartea spovediţi şi cuminecaţi cu Trupul şi Sângele Domnului?… Suntem gata oricând să dăm răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos?…
Iată la ce ne cheamă Biblia şi Biserica (întemeiată pe dogma învierii Mântuitorului), viaţa şi adormirea Maicii Domnului, ca şi dorul cel mai curat şi mai adânc al inimii voastre. Să fim gata, pregătiţi creştineşte pentru ceasul morţii, pentru clipa când trecem peste pragul veşniciei.

Aminte  să  ne  fie  înţelepciunea  cuprinsă  în  troparul adormirii:

“Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai la Viaţă, fiind Maica Vieţii, şi cu rugăciunile tale mântuieşti din moarte sufletele noastre”.

Duminica a 2-a dupa Pasti (a Sfantului Apostol Toma)

Ev. Ioan 20, 19-31

Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.  Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!  Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios.  A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!  Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.

OMILII SI PREDICI

SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI - Despre indoiala si credinta Sf. Ap. Toma

SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV - Despre creştinism

PARINTELE NICOLAE STEINHARDT - Duminica Tomei

PARINTELE CLEOPA  -Despre indoiala in credinta

Apostol

Romani 10, 1-10

1    Fraţilor, bunăvoirea inimii mele şi rugăciunea mea la Dumnezeu pentru Israel este ca ei să se mântuiască.

2    Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar nu potrivit cunoaşterii a.

3    Deoarece, necunoscând ei dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să-şi statornicească propria lor dreptate, nu s’au supus dreptăţii lui Dumnezeu.

4    Că sfârşitul b legii este Hristos, spre îndreptăţire fiecăruia care crede.

5    Într’adevăr, Moise scrie despre dreptatea care vine din lege că omul care o va’ndeplini, prin ea va trăi.

6    Dar dreptatea din credinţă spune aşa: Să nu zici în inima ta: Cine se va sui la cer? - adică să-L coboare pe Hristos;

7    sau: Cine se va coborî întru adânc? - adică să-L ridice pe Hristos din morţi!

8    Dar ce zice?: Aproape de tine este cuvântul, în gura ta şi’n inima ta - ceea ce’nseamnă cuvântul credinţei pe care-l propovăduim.

9    Că dacă cu gura ta vei mărturisi că Iisus este Domnul, şi’n inima ta crezi că Dumnezeu L-a înviat din morţi, te vei mântui.

10    Căci cu inima crezi în vederea îndreptăţirii, iar cu gura mărturiseşti în vederea mântuirii .

Evanghelia

Matei 8, 28-34

Matei 9, 1

28    Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi ieşind din morminte şi atât de înfricoşători încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea.

29    Şi iată că ei strigau, zicând: „Ce este nouă şi Ţie a, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Venit-ai aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?“

30    Şi la o bună depărtare de ei era o turmă mare de porci care păştea.

31    Iar demonii Îl rugau, zicând: „Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci“.

32    Şi El le-a zis: „Duceţi-vă!“ Iar ei, ieşind, s’au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s’a repezit de pe stâncă’n mare şi a pierit în apă.

33    Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus totul, şi despre cele întâmplate cu demonizaţii.

34    Şi iată, toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor.

1.       Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa.

PREDICI SI OMILII

SFANTUL IOAN GURA DE AUR - Rugaciunea cea nedemna si pacatoasa

SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI - Oamenii săvâresc nedreptate împotriva lui Dumnezeu şi tot ei se mânie asupra Lui.

SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL - Aşa sunt cei care se tem să citească Evanghelia şi cărţile Sfinţilor Părinţi, precum şi să poarte convorbiri duhovniceşti, de frică să nu-şi zgândăre conştiinţa, care dacă se va trezi, va începe să-i silească a lepăda unele şi a primi altele.

PR. TEOFIL PARAIAN - Lupta cu ispitele

Din „Predici”
Sfantul Nicolae Velimirovici
Editura Ileana

Matei 8, 28-34; 9, 1

Oamenii săvâresc nedreptate împotriva lui Dumnezeu şi tot ei se mânie asupra Lui. Omule, cine are dreptul să se mânie pe altcineva ?

Nelegiuiţii îşi astupă gura şi îşi zic.: „Să nu mai pomenim numele lui Dumnezeu, ca să se şteargă de pe lume !”

Bieţi oameni, glasurile voastre sunt nimic în lumea aceasta mare. Aţi văzut voi, aţi auzit cum un zăgaz face râul să vuiască ? Fără stavile, râul ar curge tăcut, ar fi mut; dar zăgazul i-a deschis gâtlejul si fiecare strop a prins glas !

Zăgazurile voastre la fel vor face: vor deschide graiul celor tăcuţi şi vor învăţa pe cei muţi să vorbească. (more…)

Duminica a IV-a dupa Rusalii
A Sfintilor Parinti de la Sinodul IV Ecumenic

Apostol

Romani 6, 18-23 si Tit 3, 8-15

18 şi, izbăvindu-vă de păcat, aţi devenit robi ai dreptăţii.

19 Vorbesc omeneşte , având în vedere slăbiciunea trupului vostru  Că aşa cum mădularele voastre vi le-aţi făcut roabe necurăţiei şi fărădelegii spre fărădelege, tot astfel faceţi-le acum - mădularele voastre - roabe dreptăţii spre sfinţire.

20 Căci la vremea când eraţi robi ai păcatului, liberi eraţi dinspre partea dreptăţii.

21 Ca urmare, ce roadă aveaţi atunci?: roade de care acum vă ruşinaţi; pentru că sfârşitul acelora este moartea.

22 Dar acum, eliberaţi fiind de păcat şi robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveţi roada voastră spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţa veşnică.

23 Pentru că plata păcatului este moartea, dar harul lui Dumnezeu este viaţa veşnică întru Hristos Iisus, Domnul nostru.

8 Cuvântul e vrednic de crezare, şi vreau ca aceste lucruri să le spui răspicat , pentru ca cei ce I s’au încredinţat lui Dumnezeu să aibă grijă să fie’n frunte la fapte bune. Acestea sunt bune şi folositoare oamenilor.

9 Dar de întrebările nebuneşti şi de genealogii e şi de certuri şi de’ncrucişările de vorbe asupra legii fereşte-te: sunt nefolositoare şi deşarte.

10 Pe omul eretic, după întâia şi a doua mustrare îndepărtează-l,

11 ştiind că unul ca acesta s’a înstrăinat şi rătăceşte’n păcat , osândit de sine însuşi.

12 Când îl voi trimite la tine pe Artemas sau pe Tihic, străduieşte-te să vii la mine, la Nicopole, căci acolo m’am hotărât să iernez.

13 Pe Zenas legistul şi pe Apollo j trimite-i înainte, şi ai grijă să nu le lipsească nimic.

14 Ai noştri să înveţe şi ei să fie’n frunte la fapte bune atunci când trebuinţa o cere, ca să nu fie ei neroditori.

15 Te îmbrăţişează toţi cei ce sunt cu mine. Îmbrăţişează-i pe cei ce ne iubesc întru credinţă. Harul fie cu voi cu toţi! Amin.

Evanghelia

Matei 8, 5-13 si Ioan 17, 1-13

-    Vindecarea slugii sutasului –

5 Pe când intra în Capernaum s’a apropiat de El un sutaş, rugându-L

6 şi zicând: „Doamne, servul meu zace slăbănog în casă, cumplit chinuindu-se“.

7 Şi Iisus i-a zis: „Voi veni şi-l voi vindeca“.

8 Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci zi numai cu cuvântul şi servul meu se va tămădui.

9 Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun unuia: Du-te! şi se duce; şi altuia: Vino! şi vine; şi robului meu: Fă asta! şi face“.

10 Auzind acestea, Iisus S’a minunat şi a zis celor ce veneau după El: „Adevăr vă grăiesc, nici în Israel, n’am aflat atâta credinţă!

11 Şi vă spun Eu vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor şedea la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob în împărăţia cerurilor,

12 iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor “.

13 Şi i-a zis Iisus sutaşului: „Du-te, să-ţi fie după cum ai crezut!“ Şi s’a însănătoşit servul său în ceasul acela.

1 Pe acestea le-a grăit Iisus; şi, ridicându-Şi ochii la cer, a zis: „Părinte, a venit ceasul. Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine,

2 aşa cum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca El să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat.

3 Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.

4 Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.

5 Şi acum, preamăreşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea.

6 Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Mie Mi i-ai dat, şi cuvântul Tău l-au păzit.

7 Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat, de la Tine sunt;

8 căci cuvintele pe care Tu mi le-ai dat Mie, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M’ai trimis.

9 Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.

10 Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi Eu M’am preamărit întru ei.

11 Şi Eu nu mai sunt în lume, dar ei în lume sunt, şi Eu la Tine vin. Părinte Sfinte, întru numele Tău păzeşte-i pe cei pe care Mi i-ai dat, ca ei să fie una, aşa cum suntem Noi.

12Când eram cu ei în lume, Eu întru numele Tău îi păzeam pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi nici unul dintre ei n’a pierit, decât fiul pierzării , ca să se plinească Scriptura.

13 Dar acum Eu vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea s’o aibă deplină întru ei.

14 Eu le-am dat cuvântul Tău şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, aşa cum nici Eu nu sunt din lume.

15 Nu Mă rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de Cel-Rău.

16 Ei nu sunt din lume, aşa cum nici Eu nu sunt din lume.

17 Sfinţeşte-i întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevăr.

PREDICI SI OMILII LA APOSTOL SI EVANGHELIE

- SFANTUL IOAN GURA DE AUR - La Tit - De ce oare Mântuitorul era hrănit de către femei? ; Sub numele de eretic apostolul îl înţelege pe cel neîndreptat sau, mai bine zis, pe cel ce nu dă speranţă de îndreptare.

-  SFANTUL IOAN GURA DE AUR - Despre împăcare şi despre iubirea vrăjmaşilor

-  SFANTUL IOAN GURA DE AUR - Hristos de obicei urmează voinţa celor care-L roagă

- SFANTUL IOAN GURA DE AUR - La Romani - Trebuie să fugim de relele mici, fiindcă cele mari din cele mici se nasc

- NICOLAE STEINHARDT - ADMIRATIILE DOMNULUI  -

- SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI - Aşa se preumblă şi necredincioşii pe minunatul covor al lumii şi vorbesc de „întâmplare”. Şi numai Dumnezeu, care a ţesut lumea, cunoaşte înţelesul fiecărui fir — Dumnezeu si cei cărora El le desluşeşte

- SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL - Ce credinţă avea sutaşul! L-a uimit chiar şi pe Domnul

- ARHIM. TEOFIL PARAIAN - ci în toate împrejurările de viaţă să avem încredinţarea că ne ajută. Şi Domnul Hristos se va minuna de noi şi ne va ajuta

Din „Predici ”
Sfantul Nicolae Velimirovici
Editura Ileana

DUMINICA A PATRA DUPĂ RUSALII
Evanghelia credinţei
Matei 8, 5-13

Cum să se mântuiască un om lipsit de smerenie, de blândeţe, de supunere si de ascultare faţă de Dumnezeu ?

Cum să se mântuiască necredinciosul şi păcătosul „dacă dreptul abia se mântuieşte” (I Petru 4, 18) ?

Apa nu se adună pe crestele munţilor ci în locuri joase, adânci. Nici binecuvântarea lui Dumnezeu nu se sălăşluieşte în cei mândri, care se umflă pe sine în faţa Lui, ci în cei smeriţi si blânzi, care si-au adâncit inima prin smerenie şi blândeţe, prin închinare înaintea măreţiei lui Dumnezeu şi ascultare de voia Sa.

Când o viţă de vie nobilă, îndelung îngrijită, se mănează si se usucă, gospodarul o taie şi o aruncă în foc si în locul ei sădeşte o viţă sălbatică.

Când fiul uită dragostea părintească si se ridică împotriva tatălui său, ce va face acesta ? Il va alunga din casa sa pe fiu si va infia pe strain.

Cum e în natura, aşa e şi între oameni. Necredincisii spun: Cutare si cutare lucru e dupa natură, şi după legile noastre; cei care au credinţă însă nu vorbesc în felul acesta. Ei, care au dat la o parte perdeaua legilor fireşti si omeneşti şi au privit în ochii strălucitori ai, tainei veşnicei libertăţi, vorbesc altfel.

Ei spun: lucrul acesta se întâmplă din voia lui Dumnezeu si spre binele nostru.

Dumnezeu scrie cu degetul Său, dar scrierea Lui tipărită cu foc şi cu Duh în lucruri si întâmplări n-o pot pătrunde dintre oameni decât aceia care sunt în stare să o citească. Cei înaintea ochilor cărora firea şi viaţa stau ca un maldăr de litere moarte, lipsite de noimă, vorbesc de „întâmplare”.

„Tot ce se întâmplă”, zic ei, „e din întâmplare”. Prin aceasta ei înţeleg că tot mormanul acela de litere se mişcă si se amestecă singur, din amestecătură ieşind o întâmplare sau alta.

De n-ar fi Dumnezeu un Dumnezeu al milei şi al îndurării, ce-ar mai râde de nebunia acestor tâlcuitori de lume şi viaţă ! Dar e cineva care râde cu răutate de nebunia lor: duhul cel rău, vrăjmaşul neamului omenesc, cel fără de milă si cruţare.

O gâscă păşind pe un covor întins într-o grădină, poate va crede că izvoadele şi culorile sunt acolo din întâmplare, sau poate chiar că au crescut din pământ ca iarba. Atâta e mintea gâştei.

Dar ţesătorul care a urzit covorul şi l-a ţesut ştie că n-a ieşit la voia întâmplării, după cum ştie şi ce însemnează orice amănunt al desenului şi culorii, şi de ce desenul şi culoarea sunt cum sunt. Numai cine a ţesut covorul cu mâna lui poate să înţeleagă ţesătura, şi cei cărora el le-o desluşeşte.

Aşa se preumblă şi necredincioşii pe minunatul covor al lumii şi vorbesc de „întâmplare”. Şi numai Dumnezeu, care a ţesut lumea, cunoaşte înţelesul fiecărui fir — Dumnezeu si cei cărora El le desluşeşte.

Isaia a văzut, şi a scris: „Aşa zice Domnul: Sălăşluiesc într-un loc înalt si sfânt si sunt cu cei smeriţi si înfrânţi, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit si să îmbărbătez pe cei cu inima frântă” (Isaia 57,15).

Aşadar, aici pe pământ Dumnezeu este numai cu cei cu inima înfrânta şi duhul umilit. Iar celor cu care este, Dumnezeu le dezvăluie tainele lumii si ale vieţii, si adâncimile duhovniceşti a tot ceea ce El a scris prin împrejurări si lucruri.

Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Moise şi David, toţi aceştia au avut inimă înfrântă si duh umilit, şi de aceea Dumnezeu a fost cu ei, şi le-a făgăduit să fie şi cu urmaşii lor câtă vreme şi aceştia vor fi cu inimă înfrântă si smerită.

Dar când deasa legătură cu Dumnezeu îl face pe om mândru, omul cade într-o pierzanie mai grea decât cei care n-au avut cunoştinţă şi  apropiere de Dumnezeu.

Cel mai bun exemplu îl avem chiar în israeliti, coborâtori din marii si lui Dumnezeu plăcuţii părinţi pomeniţi mai sus.

Nemaiîncăpându-şi în sine de multa apropiere de Dumnezeul cel adevărat,  poporul acesta a început să se uite la celelalte neamuri ca la praful de pe pragurile lui Dumnezeu.

Dar cu aceasta si-a pricinuit ruinarea, pentru că mândria într-atât l-a orbit, încât din toate descoperirile făcute de Dumnezeu prin profeţi şi prin plăcuţii Săi una doar a priceput: că el e Poporul Ales.

Duhul şi înţelesul revelaţiei celei vechi a lui Dumnezeu s-a spulberat pentru ei cu totul, iar Sfânta Scriere a început să joace în faţa ochilor acestui popor ca o încâlcitură de litere de neînţeles.

Când Hristos a venit cu o descoperire nouă, poporul evreu în orbenia şi ignoranţa lui nu numai că a căzut pe aceeaşi treaptă cu neamurile păgâne, dar învârtoşat la inimă fiind si cu vederea întunecată, a ajuns în multe privinţe chiar mai prejos decât păgânii.

Evanghelia de astăzi ne arată cum priveşte Mântuitorul lucrul  acesta.

Ne arată sănătatea între bolnavi şi boala între cei sănătoşi, credinţa între păgâni şi necredinţa între cei ce se lăudau a fi poporul ales şi a avea credinţa cea mai curată.

Evanghelia aceasta a fost scrisă drept învăţătură pentru toate vremurile şi pentru toate popoarele, potrivindu-se la fel de bine şi nouă celor de astăzi.

E o învăţătură tăioasă ca sabia heruvimică, limpede ca lumina zilei, neaşteptată si proaspătă ca floarea de munte: ca să ne străpungă cu ascuţişul ei, să ne lumineze cu limpezimea ei, şi să ne scoată din  apatia si nepăsarea noastră. Si mai cu seamă să ne aducă aminte nouă creştinilor ca nu cumva să ne fălim cu mersul la biserică, cu  rugăciunea şi cu mărturisirea lui Hristos, spre a vedea la Judecata de Apoi că cei dinafară Bisericii au fost găsiţi cu mai multă credin-ţă şi fapte bune decât noi.

„Pe când intra Iisus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutas, rugăndu-L şi zicând: Doamne, sluga mea zace in casă, slăbănog, cumplit chinuidu-se”.

Acest sutaş era un fel de ofiţer în garnizoana din Capernaum, cel mai însemnat oraş de la marea Galileii. Dacă era direct în slujba Romei sau sub autoritatea lui Irod Antipa, este o chestiune secundară, deşi mai probabil  era sub stăpânirea Romei. Lucrul de seama e ca acest sutas esra pagan si nu iudeu. Este primul ofiter  roman pomenit in Evanghelie ca venit la credinta in Hristos.

Altul este sutasul de straja langa Cruce, cal care vazand infricosatoarele semne care au zguduit firea cand Hristos Si-a dat ultima suflare , a strigat: „Cu adevarat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta! ” (Matei 27, 54).

Mai este apoi Corneliu, sutasul din Cezareea botezat de Apostolul Pavel (Fapte 10).

Cu toate ca erau pagani , acestia au patruns adevărul şi viaţa în Hristos si au ajuns la credinţă mai repede decât cohortele cărturarilor învăţaţi, dar orbi.

„Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, cumplit chinuindu-se”.

Nu era neapărat o slugă, potrivit cuvântului grecesc (pais) folosit în Evanghelie, ci un fecior, un fel de ordonanţă, soldat pesemne la fel cu cel care cerea ajutor pentru dânsul. Paralizia e o boală cumplită, iar tânărul, aşa cum ne povesteşte Sfântul Luca, se afla în pragul morţii. Se vede că sutaşul ţinea la el si, auzind că Hristos a ajuns la Capernaum, s-a ostenit să meargă şi să-L roage să vină în ajutorul tânărului bolnav.

Oricine citeşte istoria aceasta povestită de cei doi Evanghelisti, Matei şi Luca, va socoti că între cele două istorisiri este o mare deosebire. Matei scrie că sutaşul a venit însuşi la Hristos cu rugămintea sa, pe când Luca zice că el a trimis mai întâi mijlocitori dintre bătrânii iudeilor iar apoi, fiind Domnul în drum spre casa lui, a trimis prieteni care să-i spună că nu trebuie să se ostenească să vină pana la dansul pentru ca el, sutasul, nu este vrednic de acestea; ci a transmis el, „spune cu cuvantul si se va tamadui sluga mea”.

Deosebire este , intr-adevar, intre aceste doua istorisiri, dar contradictie nu.

Iar deosebirea sta in faptul ca Matei nu pomeneste de cele doua solii trimise mai întâi Domnului de sutaş iar Luca nu pomeneşte venirea acestuia, cu toată smerenia sa, faţă către faţă cu Domnul.

Omul duhovnicesc se bucură de această frumoasă întregire a celor doi Evanghelisti unul printr-altul.

Aşa cum spune Sfântul Ioan Gura de Aur , daca toate istorisirile  ar fi fost la toti Evanghelistii la fel, ar fi putut spune cineva ca ei au copiat unul de la altul.

De ce ar mai fi trebuit atunci sa fie patru Evanghelii si patru Evanghelişti ? In orice instanţă de pe pământ ajunge mărturia a doi oameni pentru ca lucrul să fie crezut. Dumnezeu ne dă însă, cu cei patru Evanghelisti, de două ori doi martori, pentru ca cei ce vor să se mântuiască să creadă fără împiedicare iar cei ce caută pierzania sa nu aiba nici o acoperire.

Inca ne-a mai dat Dumnezeu patru Evanghelişti, cu toate că ar fi putut revărsa toată înţelepciunea spre mântuire într-unul singur, pentru ca, văzând cum se întregesc între dânşii, să învăţăm a face şi noi aşa în viaţă, potrivit cu feluritele daruri pe care le primim fiecare de la Dumnezeu (I Corinteni 12).

Fiind mădulare ale aceluiaşi Trup, întrajutorându-se şi sprijinindu-se mădularele după rostul lor, Trupul „îşi săvârşeşte creşterea” (Efeseni 4,16).

Cu cele două istorisiri, avem în faţă o icoană limpede a celor petrecute. Sutaşul, auzind puterea si mărirea lui Hristos, şi simţindu-se pe sine păcătos si nevrednic, a trimis la Domnul pe nişte bătrâni ai iudeilor ca să-L roage să vină la dânsul. Nu era sigur că Domnul va binevoi să facă aceasta. Şi-o fi spus omul: „ Eu sunt un închinător la idoli, un păcătos; cum o să audă de mine, o să şi vadă, cu pătrunderea pe care o are, lucrul acesta. Cine ştie de se va învoi sau  nu să intre în casa mea ? Să trimit mai bine pe iudei şi dacă va spune nu, lor le spune, iar dacă va zice da, mai vedem noi…”

Dar când a văzut că Domnul vine, s-a tulburat adânc. Atunci şi-a trimis prietenii să-i spună lui Hristos să nu vină până la dânsul, căci este păcătos si nevrednic, ci doar să spună cu cuvântul, şi bolnavul are să e vindece. Dar numai ce-au sosit prietenii, că a ajuns în urma lor şi sutaşul. De răscolit ce era, nu putea să stea locului acasă. Cum, să vină El sub acoperişul lui ? Nu, cu nici un chip; prietenii lui nu ştiu încă cine-i El, deci n-o să fie în stare să-I spună ce se cuvine. Cât despre bătrânii iudei, sutaşul trebuie să fi ştiut că parte din ei erau potrivnici lui Hristos şi nu credeau în El. Aşadar s-a grăbit să-I iasă chiar el în întâmpinare, mai ales ştiind acum că Domnul n-are să-l respingă umilindu-l în faţa mulţimii, căci era ofiţer.

Iudeii îl vorbiseră de bine pe sutaş în faţa lui Hristos: „Vrednic este să-i faci lui aceasta; căci iubeşte neamul nostru şi sinagoga el ne-a zidit-o” (Luca 7,4-5). Dar toate cele spuse de ei nu atingeau miezul lucrului. Ei preţuiau vrednicia sutaşului după câştigul lor.

Indeobşte, ofiţerii şi oficialii romani se uitau de sus la iudei, pe când acesta nu. „Sinagoga el ne-a zidit-o…”

Cu alte cuvinte: „Cheltuie banii lui, noi îi economisim pe-ai noştri. Ne-a clădit pe banii lui un loc de rugăciune de care aveam nevoie, şi pe care altfel ar fi trebuit să-l plătim noi.”

Parcă ar fi vorbit cu Caiafa, nu cu Hristos ! Hristos însa nu le-a răspuns nimic la aceasta, ci „mergea cu ei”. Atunci I-au ieşit înainte prietenii sutasului si, în urmă, sutaşul însuşi.

Stând faţă în faţă cu Hristos, sutasul a trebuit, desigur, să-I spună si el cu gura lui totul (lucruri pe care Domnul le mai auzise o dată de la ceilalţi). „Si i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca”.

Vedeţi cum vorbeşte Unul care are putere ! Nu zice: „Să mai vedem !”

Si, de astă dată, nici nu întreabă, cum i-a întrebat pe alţii: „Crezi tu că pot face aceasta ?” Doar citise în inima acestui om, îi văzuse credinţa. Aşa că îi spune hotărât, cum nici un doctor nu îndrăzneşte să spună: „Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca”.

Anume a vorbit Domnul cu atâta limpezime şi hotărâre, ca să poată avea răspunsul sutasului de faţă cu iudeii, pentru că Dumnezeu lucrează în aşa fel încât lucrarea Lui atinge mai multe planuri deodată.

Hristos voia ca fapta să ajute mai multora: să vindece bolnavul, să arate credinţa cea mare a sutasului, să mustre necredinţa iudeilor şi să dea glas profeţiei despre împărăţie; despre cei ce aşteaptă să intre în împărăţie, dar nu vor intra, si despre cei ce nu aşteaptă nicidecum să intre, dar vor intra.

„Dar sutasul, răspunzând, i-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul si se va vindeca sluga mea”.

Ce deosebire uriaşă între credinţa arzătoare a acestui om si crezările îngheţate, de formă, ale fariseilor ! Deosebire nu mai mică decât între un foc care arde şi un foc zugrăvit.

Când unul din farisei a poftit odată pe Hristos la o cină în casa sa, socotea că-I face Domnului o mare cinste, şi nicidecum că Domnul, venind, l-ar onora cu ceva pe el si casa lui. Obraznic şi mândru cum era, si-a uitat până şi de legile ospeţiei: n-a adus musafirului său nici apă să-Si spele picioarele, nici nu L-a îmbrăţişat de bun-venit, nici nu I-a uns capul cu miresme (Luca 7, 44-6).

Uitaţi-vă acum la acest păgân căruia nu i-a fost dat să audă de Moise şi de profeţi; spre a deosebi lumina de întuneric, adevărul de minciună, el are drept singură făclie doar fireasca minte.

Cum se smereşte, cum se căleşte înaintea Domnului! Orice om din Capernaum ar fi fost onorat să intre în casa lui, si el ştie preabine lucrul acesta; dar pe Hristos nu-L socoteşte om obişnuit ci Dumnezeu.

De aceea şi spune: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu”.

Ce credinţă tare în Hristos şi în puterea Lui! „Numai zi cu cuvântul” şi boala va fi învinsă, se va ridica sluga mea ! Apostolului Petru i-a trebuit multă vreme ca să ajungă la o asemenea credinţă.

Sutasul a simţit în Hristos cerul: foc din cer si lumină din cer. De ce să intre sub acoperişul sau atata foc când este de-ajuns doar o scânteie ? De ce tot soarele când e destul o rază ?

Dacă sutasul ar fi cunoscut Scripturile aşa cum le cunoastem noi astăzi, i-ar fi putut spune Domnului: Tu, care prin cuvântul Tău ai zidit lumea şi pe om, poţi să-l tămăduieşti pe bolnav cu doar un cuvânt! Ajunge un cuvânt al Tău, pentru că e mai tare ca focul şi mai strălucitor ca raza soarelui; „numai zi cu cuvântul”!

O, cât de tare ar trebui să ne ruşineze pe noi cei de astăzi marea credinţă a acestui păgân ! Noi cunoaştem Scripturile, dar cât de puţină credinţă avem !

Dar sutasul nu se opreşte aici; el explică acum lui Hristos cum anume crede el: „Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora si am sub mine ostaşi si-i spun acestuia: Du-te, si se duce; si celuilalt: Vino, si vine; si slugii mele: Fă aceasta, si face”.

Ce-i un sutaş ? Are sub ascultarea lui o sută de soldaţi, în vreme ce el însuşi e la ordinele altor o sută ! Cei de sub comanda lui trebuie să facă ce spune el. Ori dacă el, om aflat sub o autoritate mult mai mare decât a sa, si căruia i s-a dat putere puţină, poate porunci soldaţilor si slugilor sale, cu cât mai mult Hristos, care nu e în puterea nimănui, care e Insuşi puterea de deasupra firii şi oamenilor !

Si dacă atâţia oameni se supun cuvântului unui sutas, cum să nu se supună toate lucrurile cuvântului lui Dumnezeu care este puternic ca viaţa, ascuţit ca sabia, groaznic ca biciul (cf. Deuteronom 32-46; Pilde 2, 2-6); Ioan 12, 50; Efeseni 6, 17) ?

Care sunt soldaţii si slugile lui Hristos ?

Oare nu orice făptură e înrolată în oştirea Lui ?

Ingerii, sfinţii si toţi oamenii cu frica lui Dumnezeu nu sunt soldaţii lui Hristos ?

Stihiile, boala, moartea, nu-s slugile Lui ?

Domnul porunceşte vieţii: „Intră în făptura aceasta”, şi intră; „Vino înapoi”, şi vine.

El trimite viaţa; El îngăduie boala şi moartea; El vindecă şi El învie morţii.

La cuvântul Său ostile îngereşti se pleacă precum la suflarea unui vânt puternic.

„El a zis si s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Psalm 32, 9).

Nimeni nu poate sta înaintea puterii Lui, nimeni nu se poate împotrivi cuvântului Lui. „Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte acest Om” (Ioan 7, 46).

El nu vorbeşte ca unul de sub porunca altuia, ci ca un Stăpân, „ca unul care are putere” (Matei 7, 29).

Iată cum este Cel pe care L-a rugai sutasul: Să scoţi boala dintr-un om paralizat nu-i o lucrare pe care s-o poată săvârşi un muritor; dar pentru Hristos e puţin lucru; El nici nu are nevoie sa-l vadă pe bolnav; nu are de ce să-l apuce de mână si să-l ridice.

La El fapta se împlineşte numai „cu cuvântul”.

„Auzind acestea, Iisus s-a minunat si a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă”.

Dar de ce se minunează Hristos dacă ştie dinainte ce va spune sutasul ?

Doar El a chemat acest răspuns când a spus: „Venind, îl voi vindeca”.

De ce se mai miră acum ?

Se minunează spre învăţătura celor ce sunt cu dânsul.

Se minunează spre a le arăta ce este de minune în lumea aceasta.

Se minunează de credinţa cea mare a acestui om ca să-i înveţe pe următorii Săi să se minuneze si ei de credinţa lui cea mare.

Intr-adevăr, nimic pe lume nu-i mai de mirare decât credinţa tare a unui om.

Nu s-a minunat Hristos cât de frumoasă e marea Galileii, căci ce-i acea frumuseţe pe lângă frumuseţea cerurilor deschise înaintea ochilor Săi ?

Nici nu s-a minunat de înţelepciunea, de averea sau de puterea cuiva; pentru că toate sunt nimic pe lângă înţelepciunea, bogăţia si puterea din împărăţia lui Dumnezeu.

Nu s-a minunat nici de marea adunare naţională la praznicul din Ierusalim, pentru că e sărăcăcioasă şi puţină pe lângă slăvită adunare a îngerilor din cer, care a stat înaintea Lui de la întemeierea lumii.

Când lumea admiră frumuseţea şi măreţia Templului lui Solomon, El vorbeşte de nimicirea lui din temelii.

Singură credinţa acestui om e vrednică de minunare.

E cel mai mare şi mai frumos lucru de pe pământ.

Prin credinţă robul e liber, năimitul se face fiu al lui Dumnezeu si muritorul are viaţa veşnică.

Când dreptul Iov zăcea plin de răni pe maldărul de cenuşă rămas din casa si din copiii săi, credinţa i-a rămas nevătămată. Din mijlocul plăgilor şi durerilor a strigat: „Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Il voi vedea si ochii mei Il vor privi” (Iov, 19, 26-7).

Faţă de cine Si-a arătat Domnul uimirea ?

Faţă de cei „ce veneau după El”. Aceştia erau apostolii Săi.

S-a minunat ca să le fie spre învăţătură. Desigur că şi ceilalţi iudei care mergeau cu El la casa sutaşului au auzit cuvântul cu care s-a minunat Domnul: „Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă”.

Nici în Israel, unde credinţa ar fi trebuit să fie mai mare decât la oricare alt popor, pentru că Domnul Si-a arătat acolo încă de la început puterea, dragostea şi purtarea de grijă, făcând înaintea lor semne si minuni mari si grăindu-le cuvinte de foc prin profeţi. Dar în Israel credinţa se uscase aproape cu totul, iar fiii aleşi se răzvrătiseră împotriva Tatălui lor, plecaseră cu inima şi cu mintea de lângă Tatăl lor, orbind la minte şi împietrind la inimă.

Nici chiar apostolii, la început (Petru, ca să nu mai vorbim de Iuda) nu au avut atâta cre-dinţă în Hristos ca acest ofiţer roman; nici surorile lui Lazăr, în casa cărora intra adesea Hristos; nici neamurile şi prietenii Săi din Nazaret, printre care crescuse.

Acum Hristos, văzător în Duh până la sfârşitul veacurilor, face o profeţie amară pentru iudei dar spre bucurie neamurilor: „Mulţi de la răsărit si de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâsnirea dinţilor”.

Profeţia aceasta s-a împlinit si se împlineşte până astăzi.

La răsărit si la apus de iudei trăiau popoare păgâne.

[Teofilact zice: „Domnul nu a spus: ‘mulţi păgâni’ ci: „Mulţi de la răsărit si de la apus”, cu toate că fără îndoială îi are în vedere pe păgâni. De ce nu a spus ‘păgâni’ ? Ca să nu-i smintească pe iudei, de aceea a spus: „Mulţi de la răsărit si de la apus”.]

Mulţi au venit la credinţă cu neamul întreg: armenii si abisinienii, grecii si romanii, şi toate popoarele Europei; în alte ţări, doar unii au ajuns creştini: dintre arabi si egipteni, indieni şi persiani, chinezi şi japonezi, negri şi malaiezi, pe „când fiii împărăţiei” (adică iudeii)au rămas neclintiţi în necredinţă până astăzi; şi de aceea sunt împrăştiaţi peste tot pământul, alungaţi de la vetrele lor, urâţi şi dispreţuiţi de popoarele între care se pripăşesc.

Şi viaţa lor pe pământ s-a făcut întuneric, plâns şi scrâsnirea dinţilor.

Dar în lumea cealaltă, la masa fără de moarte a părinţilor lor, Avraam, Isaac si Iacov, vor fi mai multe neamuri din toate colţurile lumii decât iudei. Şi în acea lume pentru „fiii împărăţiei „va fi iarăşi întuneric, plâns si scrâsnirea dinţilor.

Gospodarul smulge vita uscată si o aruncă în foc şi în locul ei sădeşte mlădiţe de vie sălbatică. Domnul va despărţi pe fiii răzvrătiţi ai Tatălui lor de Sine în veci, şi în locul lor va înfia pe străini. Si aşa cel ales va fi lepădat iar cel lepădat va fi ales. Si cei de pe urmă vor fi cei dintâi, iar cei dintâi vor fi cei de pe urmă. Iar sutasului i-a spus Iisus: „Du-te în drumul tău, şi facă-se după credinţa ta”.

Şi s-a tămăduit sluga lui chiar în ceasul acela. După profeţie a săvârşit minunea, nu numai ca răsplată a credinţei ci si ca întăririre a marii profeţii. A spus cuvântul, si s-a vindecat sluga.

Dupa cum la zidirea dintai  „Dumnezeu a zis, si a fost aşa”, acum la zidirea cea nouă, Domnul spune si se face.

Paraliticul pe care nu-l putea ridica toată împărăţia Romei, s-a sculat la dumnezeiescul cuvânt al Mântuitorului si s-a vindecat.

Boala e sluga lui Dumnezeu şi când Dumnezeu spune: „Pleacă”, se duce, iar când spune: „Vino”, vine.

Bolnavul s-a făcut sănătos fără leacuri si unsori, pentru că slujitorul a auzit porunca Stăpânului şi s-a dus.

Nu doctoriile şi unsorile vindecă: ci Dumnezeu. Dumnezeu vindecă, fie nemijlocit prin cuvântul Său, fie mijlocit prin leacuri — după credinţa omului. Nici un leac din lume nu poate stârpi boala fără puterea, prezenţa si cuvântul lui Dumnezeu.

Slavă Dumnezeului Celui Viu pentru fără de număr tămăduirile Sale asupra credincioşilor Săi prin cuvântul Său cel puternic, din vremurile trecute si din ziua de astăzi.

Ne închinăm sfântului şi puternicului Său cuvânt, cu care zideşte iarăşi, vindecă bolnavii, ridică pe cei căzuţi — toate în Iisus Hristos Fiul Său cel Unul-născut, Domnul si Mântuitorul nostru şi în puterea Sfântului Duh.

Cu ostile îngerilor şi ale sfinţilor ne închinăm Tatălui, şi Fiului, si Sfântului Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Din „Predici”
Sfantul Nicolae Velimirovici
Editura Ileana – 2006

DUMINICA A DOUA DUPĂ RUSALII
Evanghelia Chemării Apostolilor
Matei 4,18-23

Iar Iisus, umblând pe lângă marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. De acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.

De ce se grăbesc atât de mult oamenii în zilele noastre ? Ca să-şi vadă cât mai repede strădaniile încununate de succes! Iar succesul vine, şi se duce, şi lasă în urmă o umbră de tristeţe.

De ce se grăbesc atât de mult fiii oamenilor în zilele noastre ? Ca să culeagă cât mai repede roadele muncii lor. Iar roadele vin, trec, şi în urma lor rămâne o umbră de amărăciune.

Vine moartea, şi oamenii noştri mor cu ochii la trecut: la succesul lor pe care lumea 1-a uitat, la recolta de roade care au putrezit. Mor, şi odată cu ei moare şi ultima urmă a strădaniilor şi a împlinirilor lor. Vin alţii care, la fel, seamănă şi ei în mare grabă; la fel strâng roadele şi le mănâncă, şi ies cu mâinile goale din acesta lume.

Aşa stau lucrurile cu oamenii. Dar la Dumnezeu e altfel. Văzând ce deosebire este între lucrul lor şi al lui Dumnezeu, oamenii spun: „Lamoara lui Dumnezeu macini încet, dar bine”. Dar poate că Dumnezeu lucrează încet într-o generaţie, în întregul istoriei însă nu lucrează încet. Adesea seamănă într-o generaţie şi culege în alta; generaţia în care Dumnezeu seamănă zice că Dumnezeu lucrează foarte încet, pe când cea în care Dumnezeu culege zice că Dumnezeu lucrează foarte repede. La noi oamenii, recolta se strânge repede, mult mai repede decât ţine anevoioasa arare, semănare,  plivire, aşteptare, îngrijorare.

Dar la Dumnezeu nu este nici repede, nici încet. El Îşi are pasul Lui, şi nu se abate de la el. Furnica se uită şi nu vede decât numai muşuroiul său; gospodarul se uită şi vede tot câmpul.

Dacă Hristos ar fi lucrat în felul oamenilor, n-ar fi ales drept ^apostoli doisprezece pescari; Şi-ar fi luat doisprezece regi. Să fi vrut să-Şi vadă la repezeală efortul încununat de succes, ar fi convertit doisprezece puternici ai acestei lumi ca să-i facă apostoli şi următori ai Săi.

Gândiţi-vă numai, cum s-ar fi dus vestea despre Hristos pe toată faţa pământului, cum ar fi fost răsturnaţi toţi idolii prin decret imperial, cât de repede s-ar fi răspândit învăţătura Lui! Templele păgâneşti la iuţeală s-ar fi preschimbat în biserici ale creştinilor, jertfele sângeroase de animale aduse zeilor ar fi încetat, în loc de fum de carne arsă am fi avut doar fum de tămâie!

Uşor şi cu spor ar fi fost să se aşeze Biserica între toţi oamenii deopotrivă. Fără-să mai trebuiască să sufere, Hristos ar fi fost luat şi pus pe un singur tron împărătesc de unde ar fi stăpânit glorios prin doisprezece regi vasali, reprezentanţii Săi, peste toate popoarele pământului, de la răsărit la apus şi de la miazănoapte la miazăzi! încăpăţânaţii evrei L-ar fi recunoscut şi ei drept Mesia cel aşteptat, şi fără să-L mai răstignească I-ar fi făcut plecăciune până la pământ.

Acum gândiţi-vă ce s-ar fi ales, până la urmă, de un asemenea rege, înălţat în pripă de puterea şi mintea omenească. S-ar fi ales ce s-a ales de toate împărăţiile pământului, de dinainte şi de după Hristos. S-ar fi risipit aşa cum s-au risipit acestea, cu-întemeietorii lor cu tot, şi lumea ar fi rămas în urmă cum a fost şi înainte. Daca vreţi o pildă, e ca şi cum un gigant ar smulge din munţi un stejar falnic şi l-ar planta în vale.

Câtă vreme uriaşul stă lângă el şi-1 propteşte cu mâna sa cea tare, stă şi stejarul. Dar când se îndepărtează sprijinitorul, la prima suflare de vânt se prăbuşeşte ca o sur-cică. Vin oamenii, se uită şi se minunează cum de a căzut asemenea mândreţe de copac, pe când în jur tufele pipernicite n-au păţit nimic. Clatină din cap şi zic. „Cu adevărat tufele crescând încet din sămânţa lor, se ţin mai bine decât cel mai straşnic stejar scos din rădăcină. Cu cât mai bine îi sunt rădăcinile înfipte în pământ, cu atât mai bine se ţine pomul şi e greu să-l dobori”.

Ce înţelept a fost Hristos, pornind de jos, şi nu din vârf! Ce înţelept a fost să purceadă la clădirea împărăţiei, nu cu prinţi, ci cu pescari! Şi ce bine de noi, care trăim după două mii de ani de la viaţa Sa pământească, că nu Şi-a văzut în vremea vieţii Sale pământeşti desăvârşita încoronare a lucrului Său, că n-a cules atunci toate roadele muncii Sale! Nu a vrut Hristos să mute, ca un gigant, un copac uriaş îndată pe pământ ci a vrut, ca un gospodar chibzuit, să îngroape sămânţa adânc în întunecimea pământului şi să meargă liniştit acasă. Şi aşa a şi făcut.

A îngropat Domnul sămânţa pomului vieţii, nu doar în întunecimea unor simpli pescari, ci în chiar bezna iadului — şi S-a dus în drumul Său. Şi copacul a crescut încet, foarte încet. Vânturi sălbatice l-au zguduit căutând să-1 frângă, dar nimic nu au izbândit. Duşmanii l-au retezat, dar rădăcina a dat noi şi noi vlăstare; cu cât mai mult a fost lovit, cu atât mai hotărât şi mai drept a crescut. Armatele vrăjmaşului au săpat adânc, adânc, mai adânc decât în catacombe, căutând să pătrundă la rădăcină; dar cu cât au vrut s-o smintească din loc, cu atât ea s-a întărit şi a scos mai puternice mlădiţe.

Deci pomul lui Hristos — sădit în felul lui Dumnezeu, nu al omului — înfloreşte şi e verde şi astăzi, după trecerea a două mii de ani, şi dă roade dulci oamenilor şi îngerilor, şi străluceşte viu şi preafrumos de parcă de-abia generaţia dinainte l-a plantat.

Dacă Iisus Domnul ar fi lucrat în felul oamenilor, S-ar fi slăvit, adevărat este, mult mai repede între oameni, dar noi nu ne-am fi mântuit. Dar El nu umbla după slavă de la oameni, nu umbla după sunetul fluierelor păstoreşti care astăzi îţi cântă, iar mâine se aruncă în foc.

Nu slavă căuta El la oameni, ci mântuirea lor.

N-a venit între oameni ca un cogeamite uriaş de la circ care-şi arată muşchii şi iscusinţa, ca să culeagă aplauzele lui gură-cască, ci a venit ca un prieten şi ca un doctor în bolniţa noastră, ca să ne cerceteze, să stea de vorbă cu noi, cu fiecare, de la suflet la suflet, să ne întrebe ce ne doare şi să ne vindece. Bine este pentru oameni, pentru oamenii de la începutul şi până la sfârşitul veacurilor, că Domnul a lucrat în felul lui Dumnezeu, alegându-Şi apostolii, nu doisprezece prinţi mari, ci doisprezece pescari mici.

Iar Iisus, umblând pe lângă marea Galileii, a văzut doi fraţi, -pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Cum a venit Domnul la Marea Galileii ne spun versetele precedente ale Evangheliei. Auzind că Ioan Botezătorul e în temniţă, a plecat din Iudeea şi a venit în Galileea, în ţinutul cel dispreţuit al lui Israel. înaintevăzând sângerosul sfârşit al marelui Său înaintemergător şi ostaş, Hristos, părând că se retrage dinaintea duşmanului, îşi pregătea de fapt biruinţa.

Fiind în Galileea, n-ar fi fost mai potrivit să rămână în Nazaret, unde petrecuse cea mai mare parte din viaţa-I pământească ? Dar ce prooroc e iubit în ţara lui ? In Nazaret mai fusese, şi cei de acolo voiseră să-L arunce din vârful muntelui (Luca 4,29). întorcându-se încă o dată de către răutatea omenească, Domnul S-a oprit în cele din urmă lângă marea Galileii, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, printre oamenii cei mai dispreţuiţi, printre cei aflaţi în întuneric şi în umbra morţii (Isaia 9,2). În acest mare întuneric avea să semene sămânţa arborelui cel rodnic al Evangheliei.

Evanghelistul Ioan ne spune că cel dintâi venit la Domnul a fost Andrei. Andrei fusese întâi ucenic al lui Ioan Botezătorul, dar când Ioan L-a arătat pe Hristos drept Unul mai mare decât el, a lăsat pe învăţătorul cel mai dinainte şi L-a urmat pe Hristos. îndată după aceea, Andrei l-a găsit pe Simon, fratele său, şi i-a spus: Am aflat pe Mesia, ce se tâlcuieşte Hristos; şi l-a adus la Iisus. Atunci i-a dat Hristos lui Simon numele „Petru”, „Piatră”, de la piatra cea tare a credinţei (Ioan 1, 35-42).

Să fie o nepotrivire între ce scrie Ioan Evanghelistul aici, şi ce spune Matei în Evanghelia de astăzi, anume că Hristos i-a chemat pe aceşti doi fraţi lângă marea Galileii ? După Ioan, Andrei cel dintâi a venit după Hristos, şi apoi Petru, pe când din Evanghelia de la Matei se pare că Hristos i-a găsit şi i-a chemat pe amândoi împreună, iar Petru e pomenit înaintea lui j Andrei. Cum se poate ? Nu, nu-i nici o contradicţie. E limpede însă | că, aşa cum arată Sfântul Ioan Gură-de-Aur, sunt descrise două în- ţ tâmplari deosebite: una s-a petrecut în Iudeea pe când Ioan Botezătorul nu fusese încă închis, iar alta mai târziu, în Galileea, când Botezătorul era în temniţă şi Iisus stătea în Capernaum, pe ţărmul Mării Galileii.

Ioan povesteşte prima întâlnire a lui Hristos cu Petru şi cu Andrei, iar Matei pe cea de mai târziu. Acest lucru se vede din faptul că Matei zice: „Simon numit Petru”, ceea ce înseamnă că Simon îşi şi primise numele „Petru” de la Domnul. întâlnirea mai veche, prima dintre Petru şi Hristos, avusese loc în Iudeea, când Andrei l-a adus pe fratele său la Hristos. Iată cum descrie Evanghelistul Ioan această întâlnire: şi l-a adus la Iisus. Iisus, privind la el, i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa, ce se tâlcuieşte: Petru (Ioan 1, 42).

Cunoscând aceasta, Evanghelistul Matei descrie acum o întâlnire între fiii lui lona şi Domnul ce a avut loc după aceea, pentru care şi spune: Simon numit Petru. îl pomeneşte întâi pe Petru deoarece acesta, cu firea lui însufleţită, făcea o impresie puternică. Oricine care citeşte Evanghelia vede că e vorba de două întâmplări deosebite. în vreme ce Matei înfăţişează chemarea hotărâtoare a apostolilor: Veniţi după Mine!, Ioan descrie altă întâlnire a celor doi fraţi cu Hristos, din vremea când înainte-mergătorul a spus: Iată Mielul lui Dumnezeu!

Se vede că, după această întâlnire, ei s-au despărţit de Hristos, şi au venit mai târziu în Galileea, unde i-a aflat Domnul îndeletnicindu-se cu lucrul lor pescăresc.

Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, în-dată lăsând mrejele, au mers după El. Hristos le cunoştea inima; pes-carii aceştia credeau în Dumnezeu ca nişte copii şi ascultau poruncilor Lui. Nu erau obişnuiţi să aibă putere peste alţii şi să poruncească, ci să muncească şi să asculte.

Inima le era plină de smerenie. Erau nişte simpli pescari, dar sufletele lor însetau de adevăr şi dreptate. Iată-1 pe Andrei, cel care şi-a şi lăsat odată mrejele ca să-1 urmeze pe Ioan Botezătorul. Când Ioan l-a arătat pe Hristos, Andrei l-a lăsat pe Ioan şi a mers după Hristos. Erau suflete arzătoare, care căutau dreptatea lui Dumnezeu şi împărăţia Lui. De aceea le-a spus Hristos atât de hotărât: Veniţi după Mine!

Aşa Se poartă Dumnezeu cu noi. Nu ne constrânge să mergem pe calea mântuirii, ci ne lasă să alegem de bunăvoie între calea mântuirii şi cea a pierzaniei. Dar când Dumnezeu, cunoscătorul de inimi, S-a îngrijit de aşezarea mimii nostre pe calea cea dreaptă, ne atrage cu putere pe această cale a mântuirii. Dar dacă vede că neam întors cu totul inima pe calea pierzării şi a răului, Dumnezeu ne lasă şi ajunge stăpân peste noi Satana. Aşa a fost cu Iuda vânzătorul.

Când inima i s-a întors cu totul şi cu totul spre rău şi a ales calea întunecată a pierzaniei, Hristos n-a mai căutat să-1 abată ci, văzând că în Iuda şi intrase Satana, Domnul i-a spus: Ceea ce faci, fă mai curând (Ioan 13, 27). Nici pe Petru şi pe Andrei, nici pe Iuda nu-i constrânge Domnul, ci El vorbeşte unor inimi care au şi ales.

Lui Petru îi spune: Veniţi după Mine , iar lui Iuda: Ceea ce faci, fă mai curând.

Vă voi face pescari de oameni. Adică: întrucât până acum aţi prins peşte din adâncurile întunecate ale mării, de acum înainte veţi prinde, cu Mine şi cu Evanghelia mea, oameni din adâncurile întunecate ale răutăţii lumii acesteia.

La chemarea lui Hristos, Petru şi Andrei îndată lăsând mrejele, au mers după EL Vedeţi cum inimile acestor doi fraţi au şi ales binele ? Ei n-au întrebat: „Dar de ce ne chemi ? Din ce-o să trăim ? Cine are să-i hrănească pe ai noştri ?” Parcă toată viaţa lor nu făcuseră decât să aştepte această chemare! Ca nişte copii au lăsat toată grija în seama lui Hristos. Au lăsat totul şi au răspuns chemării Lui.

De acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Iarăşi doi pescari! Nu purtau pe frunte coroane împărăteşti, dar în pieptul lor băteau inimi împărăteşti.

Aşa îşi strânge Domnul perle în întuneric.

El alege pe cei mărunţi şi neînvăţaţi, ca să ruşineze printrînşii pe cei mari şi înţelepţi.

Alege pe săraci, ca să ruşineze pe bogaţi. Iacov şi Ioan erau foarte săraci. îşi dregeau cu mâinile lor mrejele rupte, împreună cu tatăl lor. Dar sufletele le erau bogate, pline de foame şi sete de Dumnezeu; ini-mile le erau întoarse spre bine. Şi ei erau în aşteptare. De aceea, îndată ce i-a chemat Hristos, şi-au lăsat lucrul, corabia, năvoadele şi pe tatăl lor, şi au mers după EL.

Înţelesul ascuns acesta este: pescari înseamnă aceia care caută binecuvântări duhovniceşti, mreaja înseamnă sufletul, marea este lumea, corabia este trupul. Că aceşti pescari aruncau mreaja în mare înseamnă că ei căutau binecuvântări duhovniceşti, hrană a duhului, împărăţia lui Dumnezeu, cufundându-şi sufletele în adâncimile lumii ca să prindă în orice chip aceste binecuvântări.

Dregându-şi mrejele înseamnă strădania lor de a-şi păstra sufletul întreg. Lăsând mrejele, au mers după El înseamnă că ei au părăsit sufletele lor vechi păcătoase, şi au pornit să fie înnoiţi de Hristos, să primească un suflet nou şi un duh nou. Şi mai înseamnă că, de acum încolo, ei nu vor mai căuta să prindă haruri duhovniceşti pe seama lor, ci în Hristos; nu cu puterea lor ci cu puterea lui Dumnezeu; nu cu rninr tea lor ci cu descoperirea lui Dumnezeu. Iar ceilalţi doi lăsând corabia şi pe tatăl lor înseamnă că şi-au părăsit trupurile păcătoase şi pe tatăl lor pământesc ca să se îngrijească de mântuirea sufletelor lor, mergând să întâlnească pe Tatăl ceresc, înfiaţi fiind de harul lui Dumnezeu.

Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propo-văduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor. După ce a vieţuit ascuns vreme de treizeci de ani. Mântuitorul începe acum cu putere lucrul Său dumnezeiesc. A străbătut Iisus toată Galileea. El tâlcuieşte cele vechi, propovăduieşte cele noi, şi pe amândouă, şi vechi şi noi, le întăreşte prin minunile tămăduirilor.

Legea a fost dată prin Moise şi prin profeţi, şi a fost adeverită prin multe minuni, pentru ca oamenii să creadă că Legea aceasta este de la Dumnezeu. Dar învăţătorii Legii, cei cu sufletele negre de păcate, au întunecat cu totul înţelesul Legii. De aceea Legea veche era moartă, şi era ca şi când n-ar fi fost niciodată. Iar Iisus Domnul Cel prea curat şi fără de pată vine ca Singurul care înţelege şi poate să tâlcuiască această Lege dintâi. El îi arată înţelesul, descuie duhul ei cel zăvorât minţii păcătoşilor. El este acum tălmaciul Duhului, aşa cum mai târziu Duhul Ii va fi tălmaci Lui. El nu leapădă Legea veche a lui Dumnezeu.

Cum să o lepede Cel ce a I dat-o ? Dar, pe temeiul înţelesului adevărat şi profetic al acestei Legi vechi, Dumnezeu dă acum o Lege nouă a mântuirii, propovăduind Evanghelia împărăţiei. Legea veche este asemenea unul pământ bun şi roditor lăsat de izbelişte, năpădit de spini şi de buruieni aruncate de oameni, adică de învăţători rătăciţi. Deci ochii tuturor se întorc de la acest pământ părăsit. Iar Domnul îl ară şi seamănă sămânţă nouă, iar oamenii se uită la El cu teamă şi uimire. Şi precum Legea cea veche a fost întărită cu multe minuni dumnezeieşti, şi Iisus Domnul, dătătorul Legii, întăreşte Legea cea nouă cu multe minuni. Iar minunile acestea nu sunt lucrate ca să ia ochii cu strălucirea puterii, ci numai spre binele oamenilor. Sunt minuni de tămăduire a trupului şi a minţii, şi a slăbiciunii omeneşti. Pentru că Domnul a venit la noi nu ca un vrăjitor, ci ca un prieten şi ca un Doctor al nostru.

Toţi care flămânzim şi însetăm după dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu şi care pescuim zadarnic în marea acestei lumi, arun-cându-ne în ea sufletele ca nişte mreje, să auzim glasul Mântuito-rului, pentru că iată, şi pe noi ne cheamă aşa cum i-a chemat odinioară pe pescarii de lângă marea Galileii: Veniţi după Mine!

Auzind acest glas, să nu şovăim nici o clipă, ci îndată să lăsăm toate lucrurile noastre şi iubirile noastre vechi, şi să mergem după El.

El este singurul nostru prieten, singurul nostru vindecător.

Toţi ceilalţi, care stau departe de El, sunt fie nebuni fie şarlatani. Şi nu ne cheamă ca pe nişte prinţi sau păstori, bogaţi sau săraci, învăţaţi sau de carte neştiutori, ci ca pe nişte bolnavi şi slăbănogiţi ce suntem. Iar boala şi neputinţa noastră vin din păcat. De aceea să cădem înaintea Domnului, şi să plângem cum plângeau bolnavii şi nefericiţii acelor zile:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!

O, Doamne, iartă mulţimea cea fără de număr a păcatelor mele, curăţeşte-mă cu puterea Ta, hrăneşte-mă cu pâinea Ta, pătrunde cu suflarea Ta cea vie cămara înăbuşitoare a inimii mele, şi mă voi vindeca, mă voi vindeca şi voi fi viu!”

Fie Domnul slăvit întru tăria sufletelor noastre şi întru curăţia trupu-rilor noastre, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Duminica I dupa Rusalii

a Tuturor Sfintilor

Apostol

Evrei XI, 33-40; XII, 1-2
33    care prin credinţă au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţe, au astupat gurile leilor,

34    au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s’au întărit din propria lor slăbiciune, s’au făcut puternici în războaie, năvălirile vrăjmaşilor le-au preschimbat în fugă,

35    femei care şi-au luat morţii înviaţi; iar alţii au fost chinuiţi, nevrând să primească eliberarea, pentru a-şi dobândi una mai bună, învierea m;

36    iar alţii au suferit batjocoriri şi bice, şi chiar lanţuri şi’nchisoare,

37    au fost ucişi cu pietre, sfârtecaţi, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi’n piei de capră, strâmtoraţi, necăjiţi, înjosiţi,

38    - ei, de care lumea nu era vrednică! - rătăcind în pustiuri, în munţi, în peşteri şi’n crăpăturile pământului.

39    Şi toţi aceştia, deşi primiseră bună mărturie pe temeiul credinţei lor, n’au primit roadele făgăduinţei n;

40    pentru că Dumnezeu prevăzuse pentru noi ceva mai bun, aşa ca ei să nu ajungă fără noi la desăvârşire o.

1    Astfel că şi noi, având împrejuru-ne atâta nor de martori a, să lepădăm tot ceea ce îngreuiază şi tot păcatul ce cu uşurinţă ne’mpresoară, şi cu stăruinţă să alergăm la întrecerea ce ne stă’nainte,

2    cu ochii ţintă la Cel ce începe credinţa şi o desăvârşeşte, la Iisus, Cel ce’n locul bucuriei care-I stătea’nainte a îndurat crucea, în dispreţul ruşinii, şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu.

Evanghelie

Matei X, 32-35; 37-38; XIX, 27-30

32    Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri;

33    dar de cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri.

34    Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n’am venit să aduc pace, ci sabie.

35    Căci am venit să-l despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra ei.

37    Cel ce-şi iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce-şi iubeşte pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.

38    Şi cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine.

27    Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: „Iată, noi pe toate le-am lăsat şi #i-am urmat #ie. Deci, nouă ce ne va fi?“

28    Iar Iisus le-a zis: „Adevăr vă spun că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la naşterea din nou a lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând b pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.

29    Şi oricine a lăsat fraţi sau surori sau tată sau mamă sau femeie sau ţarini sau case pentru numele Meu, însutit va primi şi viaţa veşnică va moşteni.

30    Şi mulţi dintre cei dintâi vor fi la urmă, şi cei de la urmă vor fi întâi“.

PREDICI SI OMILII

SFANTUL IOAN GURA DE AUR - La Dumineca Tuturor Sfintilor

NICOLAE STEINHARDT -  LEPADAREA DE HRISTOS

NICOLAE STEINHARDT - SFINTI SI OAMNEI IUBITI

SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI -  Evanghelia urmării lui Hristos

SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL - Duminica Tuturor Sfintilor

ARHIM. TEOFIL PARAIAN -   Sfinţenia - credinţă mărturisitoare şi cruce