Evanghelia despre slujirea si patimile Fiului lui Dumnezeu – Sfantul Nicolae Velimirovici

Evanghelia despre slujirea si patimile Fiului lui Dumnezeu – Sfantul Nicolae Velimirovici

DUMINICA A V-A DIN POSTUL MARE

Smerenia Domnului nostru Iisus Hristos este un lucru de mare maretie, fiindca minunile Sale sunt o mare uimire, dimpreuna cu Învierea Sa – acea minune a minunilor. Luând trup împutinat si strâmt, de rob, El a ajuns slujitorul robilor Sai.

De ce încearca oamenii sa para mai mari si mai buni decât sunt? Iarba de pe câmp nu încearca aceasta, si nici pestii din apa sau pasarile din vazduh. Atunci, de ce oamenii fac aceasta? Pentru ca, odinioara, ei au fost cu adevarat mai mari si mai buni decât sunt acum, si umbra acestei amintiri îi îndeamna la exagerarea maretiei si bunatatii lor – pe o coarda întinsa prea tare si sa fie mânuiti de demoni.

Dintre toate lucrurile pe care trebuie sa le învete omul, smerenia este lucrul cel mai greu.

De aceea, Domnul Iisus Si-a facut cunoscuta învatatura Lui despre smerenie în termenii cei mai limpezi cu putinta, atât în cuvânt, cât si în fapta, asa încât nimeni sa nu poata pune la îndoiala însemnatatea de nemasurat si de neînlaturat a smereniei, în lucrarea de mântuire a omului. De aceea a venit El îmbracat în trup omenesc stricacios, întocmai asa cum se facuse cel al lui Adam, ca pedeapsa pentru caderea lui în pacat.

El, Domnul Cel fara de pacat si Facatorul heruvimilor minunati si stralucitori, S-a îmbracat în vesmânt gros, stricacios, de întemnitat vinovat. Nu este aceasta, în sine, o lectie destul de limpede, despre smerenia pe care trebuie sa o învete oamenii cei pacatosi? Domnul a repetat aceasta lectie prin nasterea Lui în pestera pastorilor, în locul unei curti împaratesti, aflându-Se în preajma pacatosilor si saracilor care erau batjocoriti, prin spalarea picioarelor ucenicilor Lui, luând de bunavoie Patima Lui asupra Lui si, în cele din urma, rastignindu-Se pe Cruce, prin înghitirea pâna la fund a paharului suferintei celei mai amare.

Cu toate acestea, oamenii au socotit ca  învatatura despre smerenie este cea mai grea de priceput, si la fel este sa o puna în lucrare.

Chiar si ucenicii lui Hristos, care fusesera dimpreuna cu bunul si smeritul lor Domn în fiecare zi, nu au fost în stare sa înteleaga bunatatea Lui si nici sa învete smerenia Lui. Preocuparea pe care o aveau pentru ei si situatia lor, slava si rasplata lor, s-a pus în priveliste chiar în clipele cele mai hotarâtoare, când ei ar fi trebuit sa se gândeasca cel mai putin la aceste lucruri. Dar aceste slabiciuni li s-au aratat în acele clipe cu îngaduinta lui Dumnezeu, astfel ca neamuri de-a rândul sa vada toate slabiciunile, caderea pacatoasa si nimicnicia firii omenesti.

De exemplu, când Domnul a rostit cuvinte grele despre bogati: “Mai lesne este sa treaca camila prin urechile acului, decât sa intre un bogat în împaratia lui Dumnezeu”, Petru L-a întrebat pe Domnul despre rasplata pentru fiecare ucenic: “Cu noi oare ce va fi?” (Matei 19:24, 27).

Cu un alt prilej, când Domnul a vorbit ucenicilor Lui despre vindere, chinuire si moartea Fiului lui Dumnezeu, ucenicii mergeau în urma Lui, vorbind între dânsii care era mai mare. Cunoscându-le gândurile si auzind vorbirea lor soptita, Hristos, luând un copil, l-a pus în mijlocul lor si, luându-l în brate, i-a mustrat pentru cearta lor despre întâietate, folosind copilul drept exemplu (Marcu 9:31-37).

Iarasi, în ultima Lui calatorie la Ierusalim, când Domnul vorbea mai amanuntit despre suferinta Lui, spunând dinainte ca Fiul Omului va fi dat în mâinile pagânilor: “Si-L vor batjocori si-L vor biciui si-L vor omorî, dar dupa trei zile va învia.”  In ceasul acela însemnat si îngrozitor, când Domnul Slavei vestea umilirea Lui de la urma, sarpele mândriei a mai ridicat o data capul si a îndemnat pe doi dintre ucenicii apropiati sa rosteasca  o întrebare lingusitoare, care parea mai mult o batjocura fata de marile si îngrozitoarele suferinte ale Domnului. Evanghelia de astazi vorbeste despre întâmplarea cea din urma.

Si luând la Sine, iarasi, pe cei doisprezece, a început sa le spuna cele ce aveau sa I se întâmple.

Nu era acum nici prima, nici a doua, nici ultima oara când Mântuitorul le vestea dinainte despre Patima Lui care urma sa vina. Urcând din Galileea la Ierusalim, ca sa nu Se mai întoarca pe calea aceea în haina cea trupeasca, Domnul a repetat ucenicilor Sai lucrurile pe care El le mai spusese lor de câteva ori.

De ce repeta El acelasi  lucru de atâtea ori? Pentru a scoate din radacina si ultima încoltire a mândriei pe care El o mai putea vedea înlauntrul lor si care se arata în clipa aceea. Mai mult, pentru ca ei sa nu fie luati, fara sa-si dea seama, de valul acestor întâmplari îngrozitoare si sa fie aruncati în deznadejde, naruindu-li-se toata nadejdea pe care o  aveau în inimile lor. În felul acesta, zicerea cu limpezime a vestirilor tuturor întâmplarilor care urmau sa se întâmple, le va aduce lumina ucenicilor Sai, ca o raza neobisnuita si tainica, luminându-le si încalzindu-le sufletele în vremea celor mai întunecate clipe ale scurtei biruinte a pacatosilor asupra Celui Singur Drept. În sfârsit, si pentru a-i pregati pentru propria lor suferinta si cruce, “Caci daca fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?” (Luca 25:31).

“Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni.” (Ioan 15:20).

El este primul care primeste suferinta, dând exemplu tuturor. În ultima Lui calatorie catre Ierusalim, Domnul a aratat aceasta ucenicilor Sai, nu numai prin cuvinte, ci si prin faptele Sale, caci Evanghelistul Marcu aduce aceasta lamurire uimitoare chiar înainte de începerea Evangheliei de astazi: si erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Si ei erau uimiti si cei ce mergeau dupa El se temeau. (Marcu10:32).

Se pare ca în chip cu totul deosebit fata de obiceiul Lui, El mergea înaintea lor, ca sa le arate grabirea de bunavoie catre patima Sa si supunerea Sa fata de Voia Tatalui Sau, si ca sa le mai arate exemplul Sau de a fi primul la suferinta. Si atunci, ucenicii trebuie sa-si urmeze Domnul lor Cel sfânt, care este primul în suferinta si, de bunavoie, îi îndeamna si pe ei catre sfârsitul lor mucenicesc. Dar ucenicii erau uimiti, pentru ca ei nu pricepeau umilirea si moartea Celui Unul care, de atâtea ori Se aratase în privelistea lor, ca fiind mai puternic decât oamenii, decât natura si decât legiuni întregi de draci. Si ei, urmându-L pe El, se temeau, pentru ca, desi nu întelegeau, totusi ei simteau ca toate lucrurile acelea cumplite si de neînchipuit despre care vorbise El de atâtea ori, urmau sa se întâmple.
“Ca iata, ne suim la Ierusalim si Fiul Omului va fi predat arhiereilor si carturarilor; si-L vor osândi la moarte si-L vor da pe mâna pagânilor. Si-L vor batjocori si-L vor biciui si-L vor omorî, dar dupa trei zile va învia.”

Acestea toate urmau sa se petreaca pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, numai dupa putine zile. Prevestirea data de El era atât de adevarata, cum numai El putea face, caci ochii Lui puteau vedea în acelasi timp prezentul si viitorul, El fiind Cel care vede la fel de limpede ceea ce trebuie sa se întâmple si ceea ce s-a întâmplat deja.

Înaltat deasupra tuturor celor ale firii, Domnul Iisus Se ridica si deasupra veacurilor. Întâmplarile tuturor vremurilor I se aratau în priveliste, la fel cum toate întâmplarile care au loc pe strada, sunt limpezi pentru ochii omului obisnuit care se afla de fata.

Cel care putea vedea întregul trecut al femeii samarinence si viitorul întregii lumi pâna la sfârsitul veacurilor, putea sa vada lesnicios si limpede, ceea ce urma sa I se întâmple Lui dupa ce urca dealurile Iudeii spre Ierusalim, pentru ultima oara.

În vreme ce ucenicii asteptau de la El, în felul lor omenesc, minuni tot mai mari si mai mari, si slava tot mai mare si mai mare, El Se vedea în mijlocul multimii de popor, legat, batjocorit, scuipat, sângerând si rastignit pe cruce.

Înainte de a ajunge la ultima si cea mai mare minune a Sa, El trebuia sa ajunga sa fie murdaria lumii, un fleac pe care sa-l scuipe cei mai murdari pacatosi, pe care i-a cunoscut lumea.

Înainte de Înaltarea Sa la cer, El trebuia sa Se pogoare în adâncul cel mai de dedesubt al pamântului, mai adânc decât mormintele, chiar pâna în adâncurile iadului.

Înainte de a intra în slava cea cereasca si de a-Si lua locul pe tron ca Judecator al cerului si al pamântului, El trebuia sa îndure bataie si rusine.

“Daca grauntele de grâu, când cade în pamânt, nu va muri, ramâne singur; iar daca va muri, aduce multa roada.” (Ioan 12:24).

Fara suferinta, nu exista înviere; fara umilire nu exista preamarire. El deslusise aceasta ucenirilor Sai vreme de trei ani întregi si acum, chiar înainte de a Se desparti de ei, era limpede ca ei nu L-au înteles. Fiindca vedem acum doi dintre ucenicii Sai cei mai apropiati venind la El, cu o cerere de felul acesta:

Si au venit la El Iacov si Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învatatorule, voim sa ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiti sa  va fac? Iar ei i-au zis: Da-ne noua sa sedem unul de-a dreapta Ta, si altul de-a stânga Ta, întru slava Ta.

Acestea erau gândurile si doririle care îi urmareau pe acesti doi ucenici chiar în ajunul sfârsitului cumplit, pe care avea sa-l îndure Învatatorul lor! Aceasta este firea omului învârtosata, grosolana, pe care Domnul, Vindecatorul, cauta sa o înmoaie si sa o îndumnezeiasca! Dupa ce întarise si tot repetase ca “si multi dintre cei dintâi vor fi pe urma, si din cei de pe urma întâi”,  aceasta învatatura a fugii de marirea si de slava lumeasca, dupa ce daduse pilda supunerii fata de Voia lui Dumnezeu si, în cele din urma, dupa prevestirea cumplita a ultimei Sale umiliri si suferinte nedrepte – acesti doi ucenici ai Sai, care erau dintre cei mai apropiati, se osândesc pe ei, prin cautarea rasplatirii si slavei lor de la Domnul!

Gândurile lor zboara de la suferintele cumplite prevestite ale Domnului, ei se gândesc numai la slava Lui cea mai dinainte spusa. Ei cer partea leului din aceasta slava, numai pentru dânsii: sa stea unul de-a dreapta si celalalt de-a stânga Domnului când El va veni sa împarateasca! Cel fel de prieteni sunt acestia care nu sunt prinsi de suferinta, la gândul tuturor suferintelor prietenului lor, care aveau sa vina? “Voi sunteti prietenii Mei!” (Ioan 15:14), le-a spus Domnul. Iar ei se poarta cu atâta necugetare fata de suferintele Lui si îsi cer partea lor – si aceasta pare foarte îndestulatoare – a slavei care va fi a Lui, numai dupa umilirea, sudoarea, varsarea de sânge, suferinta si durerea prin care avea sa treaca.

Ei nu cer sa fie partasi la suferintele Lui, ci numai la slava Lui. Dar pe ce baza învinuim noi pe acesti doi frati? S-au întâmplat toate astea pentru a scoate la iveala stricaciunea adânca a firii omenesti. Cautarea slavei fara suferinta de catre Iacov si Ioan este cautata de catre toti urmasii lui Adam – întotdeauna slava fara suferinta. Ori de câte ori vorbea Domnul despre slava Lui viitoare, El vorbea întotdeauna si despre suferinta care va fi mai înainte. Dar Apostolii Lui, ca si ceilalti oameni, voiau sa sara peste suferinta în slava, în chip nemijlocit.

Oamenii de pâna în ziua de astazi, care nu cunosteau tainele suferintei lui Hristos, legatura dintre suferinta si viata, între durere si slava, nu puteau pricepe ce se întâmpla. Ei îsi doreau mereu sa vina o zi cînd se va desparti viata si slava de suferinta si durere, binecuvântând si însusindu-si cu tarie doar partea cea dintâi, dar hulind si neprimind cealalta parte. Aceasta au încercat sa faca Iacov si Ioan în aceasta împrejurare; si, facând asa, ei au dat la iveala nu numai propria lor slabiciune, ci slabiciunea întregii omeniri.

Si Domnul nostru dorea ca slabiciunile nici unuia dintre ucenicii Sai sa nu ramâna nescoase la iveala, pentru ca astfel sa poata primi ajutor întreaga omenire. El a venit ca Doctorul si Izvorul Tamaduirii. Slabiciunea omului a fost descoperita prin Apostoli si, în sfârsit, vindecarea si puterea lui Hristos se faceau vazute prin ei. Cu acest prilej, Domnul i-a pus înca o data pe Apostoli fata în fata cu chipul suferintei Lui si al slavei Lui. Pentru fiii lui Zevedeu, aceasta a fost o ispita la care nu s-au putut  împotrivi, si au cazut: ei au ales slava si nu au primit suferinta.

Domnul a dorit sa smulga ultima urma de trândavire din sufletele ucenicilor Sai, înainte de rastignirea Sa. Cuvintele Lui despre suferinta si slavire au apasat cu putere mare asupra sufletelor celor doi si, prin aceasta apasare, El a curatit din sufletele lor ultima ramasita puturoasa a mândriei. Domnul a savârsit aceasta lucrare duhovniceasca asupra sufletelor celor mai iubiti prieteni ai Sai, atât pentru sanatatea lor, cât si pentru a noastra.

Nimeni dintre noi sa nu creada ca este deja vindecat de slabiciunea sa pacatoasa, chiar daca acesta s-a tinut departe de rele vreme îndelungata si a postit si a facut milostenii, chemându-L pe Domnul Iisus în ajutor. Acesti doi Apostoli petrecusera trei ani în preajma Domnului întrupat; ei L-au vazut la fata, au primit învatatura din gura Lui, au fost de fata la minunile Lui, au mâncat si au baut dimpreuna cu El si apoi, dupa toate astea, si-au aratat ranile lor înca nevindecate ale desertaciunii, ale iubirii de sine, ale cunoasterii nelucratoare lumesti si ale neputintei duhovnicesti. Ei mai aveau înca gândirea de evrei, nu de Crestini: ei mai credeau într-o împaratie pamânteasca pentru Mesia, în biruinta Lui pamânteasca asupra vrajmasilor Lui si în puterea si slava Lui lumeasca, ca si puterea si slava purtata de catre David si Solomon.

O, crestinilor, gânditi-va si hotarâti: cum va veti vindeca de ranile voastre si cum veti ajunge la desavârsirea smereniei si ascultarii fata de Voia lui Dumnezeu, când acesti doi frati minunati nu au fost în stare sa dobândeasca aceasta în cei trei ani, pe care i-au petrecut în legatura neîntrerupta, nemijlocita, cu Dumnezeul Cel viu? Ei au dobândit aceasta mai târziu, când Duhul lui Dumnezeu a pogorât în chip de limbi de foc în inimile lor, aprinzându-i cu iubire pentru Hristos. Atunci, ei nu  au râvnit slava fara de suferinta, dar, rusinându-se de mândria lor de odinioara, au împartasit de bunavoie suferintele Domnului lor, pironindu-si inimile pe Crucea Prietenului lor.

Sa ascultam atunci raspunsul Domnului la cererea ucenicilor Sai acestia: Dar Iisus le-a raspuns: Nu stiti ce cereti! Puteti sa beti paharul pe care îl beau Eu sau sa va botezati cu botezul cu care Ma botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Si Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veti bea, si cu botezul cu care Ma botez va veti boteza, dar a sedea de-a dreapta mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregatit.

Ce bun si blând este Domnul! Oricare învatator obisnuit, muritor, s-ar fi mâniat pe asemenea ucenici si ar fi tipat la ei: “Plecati de la mine; nu sunteti vrednici sa va dau învatatura duhovniceasca! De trei ani de zile va tot spun si va explic, si voi mai vorbiti ca si cum nu întelegeti nici macar un lucru!” Totusi, Domnul le-a raspuns lor lamurit, dar tot cu blândete si cu bunatate: “Nu stiti ce cereti.”

Asta înseamna: voi va gânditi la Mine în chip materialnic, nu duhovnicesc; voi nu cautati slava lui Dumnezeu, ci pe a voastra. Voi înca nu ati înteles desavârsit cine sunt Eu si care este Împaratia Mea. Voi tot numai ca Mesia al poporului evreu Ma vedeti si credeti ca Împaratia Mea ar fi asupra acestui neam. De aceea voi cutezati sa cautati marire în aceasta împaratie. Dar Eu sunt Mesia tuturor neamurilor, Mântuitorul celor vii si al celor morti si Împaratul Împaratiei celei nevazute, în care toate neamurile si popoarele una sunt. Cete de îngeri fara de numar se bucura ca se pot numi slujitori în aceasta Împaratie. Serafimii si heruvimii, pe care se sprijina tronul lui Dumnezeu, nici nu viseaza sa caute marire în aceasta Împaratie. Cel mai mic în aceasta Împaratie a Mea este mai mare si mai slavit decât cel mai mare si cel mai maret dintre împaratii lumii acesteia. Voi nu stiti, atunci, ce cereti. Daca ati cunoaste Împaratia Mea, nu v-ati gândi ca în ea sa aveti vreo marire, ci numai la o cale ce duce spre aceasta: a suferintei si a durerii despre care v-am vorbit de fiecare data, când v-am vorbit despre Împaratie. De aceea, Eu va cer voua aceasta – ceea ce este de pret mai mare si de folos mai mare decât preocuparile si doririle voastre desarte:

“Puteti sa beti paharul pe care îl beau Eu sau sa va botezati cu botezul cu care Ma botez Eu?”

Domnul se gândeste acum la paharul mortii si la botezul cu sânge – prin mucenicie. Acesta este cel de-al treilea botez; primul a fost botezul lui Ioan cu apa, cel de-al doilea este botezul lui Hristos, cu apa si cu Duh – si numai unora le este dat botezul cu sânge: cununa muceniciei. Este de netagaduit faptul ca botezul cu sânge este legat de jertfa cea mai mare, dar este legat si de slava cea mai mare. Apostolii lui Hristos trebuie sa se boteze cu acest botez si de aceea Domnul a dat cea mai mare grija pregatirii ucenicilor Sai pentru viitoarea mucenicie, fiindca nu este nimic mai cumplit sau ucigator de suflet decât sa slabeasca sub chinuire si sa se lepede de Hristos. De îndata ce Iuda a simtit apropiata umilire si suferinta a Învatatorului sau, acesta s-a lepadat de El si, facând asa, s-a dat pierzarii pentru vesnicie. El era unul dintre cei care asteptau în desert sa-L vada pe Hristos împaratind în Ierusalim si sa-si primeasca propria  sa slava pentru partea sa, în aceasta. Cu toate acestea, când el a vazut ca, în locul cununei împaratesti, Hristos va purta cununa de spini, el s-a întors de la el si s-a dat de partea celor care dadeau impresia ca sunt mai bogati si mai slaviti în lumea aceasta decât Mântuitorul.

Iacov si Ioan au raspuns la întrebarea lui Hristos fara sovaire: “Putem.” Totusi, acest raspuns arata cât de mult Îl iubeau ei pe Domnul lor. Este limpede faptul ca întrebarea cumplita a lui Hristos despre pahar si despre botez, a facut o mare impresie asupra fratilor, precum doctoria amara asupra omului bolnav, pentru ca ei si-au venit în sine degraba, si s-au rusinat de gândurile lor de marire, tocmai atunci când gândurile lor trebuiau sa se adânceasca asupra suferintei.

Având o pricepere fara de asemanare în calauzirea sufletului omenesc, Domnul, într-o clipa a îndreptat sufletele lui Iacov si Ioan, întorcându-le de la dorirea de marire la primirea de îndata a suferintei si a mortii.

Ce învatatura minunata, desavârsita, este aceasta pentru noi toti, crestinii! Ori de câte ori ne închipuim în Împaratia fara de moarte a lui Hristos si umblam pe acolo, cautându-ne locul nostru si marirea noastra, Domnul ne pune aceeasi întrebare pe care a pus-o fiilor lui Zevedeu: puteti sa beti paharul pe care îl beau Eu sau sa va botezati cu botezul cu care Ma botez Eu?

El ne calauzeste întotdeauna catre dreapta socoteala, nu a cetatii ceresti unde noi nu am ajuns înca, ci a caii pe care noi înca nu am calatorit ca sa ajungem acolo.

Trebuie sa rabdam suferinta înainte de a ajunge la slava. Visele noastre de slava sunt desarte, daca suferinta vine asupra noastra si ne gaseste nepregatiti, si ne lepadam de Domnul. Atunci ne va astepta rusinea în locul slavei si pieirea vesnica în locul vietii.

Binecuvântati sunt aceia dintre noi care, la întrebarea lui Hristos daca putem bea paharul  suferintei pentru El, sunt pregatiti oricând cu raspunsul: “Doamne, putem!” Dar cine va sta la dreapta sa si la stânga Sa nu este important sa cunoastem. Domnul, în smerenia Lui, raspunde: “Nu este al Meu a da.” Numai dupa ce El a înviat si S-a înaltat, El va fi ca Dumnezeu, Judecatorul celor vii si al celor morti.

Acum, El înca Se afla în trup, muritor si fara slava, în starea umila de rob pentru întreaga lume; si acum, când Îl asteapta cea mai mare încercare de smerenie si desavârsire a ascultarii Lui, fata de Voia Tatalui Sau, înainte de venirea chinurilor de umilire si suferinta, El nu va lua hotarâri despre felul locului si al  cinstirii din viitoarea Lui Împaratie.

Ca om, El nu va primi ceea ce este a Lui, ca Dumnezeu. Numai dupa ce va fi baut paharul Sau cel amar si Se va fi botezat cu botezul sângelui, chiar la rastignirea Sa pe Cruce, El va cuteza sa fagaduiasca raiul tâlharului pocait – pentru ca, prin asemenea lucrare, sa-i învete pe oameni smerenia, smerenia singura, fara de care întreaga zidire a mântuirii se va fi ridicat fara temelie.

Ceea ce Domnul spune: “Nu este al Meu a da” nicidecum nu se poate talmaci sa însemne ca Fiul lui Dumnezeu este mai putin Dumnezeiesc decât Tatal în Împaratia cerurilor, cum au înteles unii eretici. Pentru ca Cel care a spus: “Eu si Tatal Meu una suntem” (Ioan 10:30) nu s-ar putea lepada de Sine. Cuvintele “nu este al Meu a da” se pot întelege corect numai atunci când se socoteste în termeni vremelnici, nu vesnici – într-o vreme trecatoare, în starea Sa de umilire ca om în trup.

Mai mult, în clipa dinaintea celei mai mari umiliri, Domnul Iisus, din voia Sa libera si pentru învatatura si mântuirea noastra, nu Si-a facut cunoscute toata dreptatea si puterea întreaga, pe care urma sa le aiba Domnul Cel biruitor mai târziu, dupa înviere si slavire. Numai dupa Învierea Sa si dupa ce a fost slavit în trup si dupa ce a fost biruitor asupra lui Satan, asupra lumii si a mortii, Domnul a spus catre ucenicii Sai: “Datu-Mi-s-a toata puterea în cer si pe pamânt.” (Matei 28:18). Dar la toata aceasta lamurire, noi trebuie sa mai adaugam ceva, ceva ce arata grija cea mai înteleapta si atotvazatoare a Domnului, în rânduiala mântuirii omului. El doreste sa arate ca nu se afla aici nici o paguba, nici o partinire, caci nu este partinire la Dumnezeu (Romani 2:11).

Domnul vrea sa spuna ca Apostolii nu trebuie sa fie încrezatori în mântuirea si slavirea lor doar pentru ca au fost chemati la apostolat. Caci, chiar si printre Apostoli se afla unul care va pieri. Împaratia este pregatita pentru toti cei care, în viata aceasta, se arata vrednici de ea, fara sa socoteasca în vreun fel chemarea sau apropierea de la suprafata fata de Hristos, sau vreo legatura de sânge cu El, asa cum era situatia cu acesti doi frati – Iacov si Ioan.

Umilirea pâna la batjocura de sine si dragostea pâna la moarte – acestea sunt cele doua pilde pe care Domnul a cautat sa le sadeasca în inimile ucenicilor Sai, scotându-le din radacina buruienile mândriei, ale parerii bune despre sine si desertaciunea înfumurarii.

Si auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacov si pe Ioan.

Mânia celorlalti zece împotriva celor doi nu s-a ivit din întelegerea lor mai duhovniceasca si mai desavârsita a Împaratiei lui Hristos, decât întelegerea lui Iacov si Ioan, ci din curata pizma omeneasca.

Ne va face aceasta întrebare sa socotim ca întelegerea vinderii lui Hristos si a Împaratiei Sale este mai desavârsita decât întelegerea lui Iacov si Ioan? “De ce sa se socoteasca Iacov si Ioan pe o treapta mai ridicata decât noi ceilalti?” – aceasta era întrebarea cea ascunsa, principalul izvor al mâniei si razvratirii lor împotriva celor doi. Prin mânia lor pizmuitoare, cei zece Apostoli au dat la iveala pe nestiute, faptul ca ei pricepeau la fel de putin ca Iacov si Ioan sau, mai degraba, ca nu întelegeau Împaratia duhovniceasca a lui Hristos si slava Lui cea cereasca.

Dar noi stim ca Domnul Iisus nu a ales pe cei mai întelepti dintre înteleptii lumii acesteia ca sa-I fie ucenici, ci, dimpotriva, cu adevarat erau cei mai simpli dintre cei simpli.

El i-a ales pe cei mai împutinati ca sa-i faca cei mai mari: El i-a ales pe cei mai simpli ca sa-i faca cei mai întelepti; El i-a ales pe cei mai slabi ca sa-i faca cei mai tari; El i-a ales pe cei mai nesocotiti ca sa-i faca cei mai slaviti.

Si Domnul a izbutit în aceasta treaba anevoioasa în chip la fel de minunat, ca în toate celelalte. Puterea Lui facatoare de minuni nu s-a aratat aici mai putin, decât în potolirea furtunii sau înmultirea pâinilor. Aratându-se slabiciunile ucenicilor, Evanghelistii insuflati de Dumnezeu, ai lui Hristos, savârsesc un scop îndoit: mai întâi, ei ne arata în felul acesta propria noastra slabiciune; si în al doilea rând, ei arata maretia puterii lui Dumnezeu si întelepciunea mijloacelor Sale de tamaduire si mântuirea oamenilor.

Acum, când ceilalti zece ucenici au dat la iveala faptul ca ei nu pricepeau slava lui Hristos, si au mai aratat în acelasi timp ca sufereau de pizma omeneasca obisnuita, Domnul a folosit prilejul pentru a le mai da o pilda de smerenie:

Si Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Stiti ca cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele si cei mai mari ai lor le stapânesc. Dar între voi nu trebuie sa fie asa, ci care va vrea sa fie mai mare între voi sa fie slujitor al vostru, si care va vrea sa fie întâi între voi sa fie tuturor sluga.

Aici este o noua stare de lucruri!

Aici este o noua rânduiala a oamenilor, nestiuta si neauzita în lumea pagâna, înainte de Hristos.

Între pagâni, capeteniile si-au pus în lucrare puterea prin silire si cârmuitorii au stapânit prin taria puterii lor, prin mostenire sau bogatie. Ei au cârmuit si au stapânit, si toti ceilalti le stiau de frica si le slujeau cu înfricosare. Ei se socoteau cei dintâi, cei mai mari, mai preamariti si mai buni, numai pentru ca erau ridicati deasupra celorlalti prin locul ocupat între oameni, puterea si cinstea lor. Locul dintre oameni, puterea si bogatiile erau masura de masurare a preamaririi printre oameni.

Domnul Iisus nu primeste aceasta socotinta, si statorniceste slujirea ca mijloc de marire între cei care cred în El. Ochii oamenilor nu-l vad ca fiind cel mai înaltat, pe cel care este cel dintâi, ci pe cel pe care inimile oamenilor îl simt ca este bun.

Într-un popor crestin, cununa nu aduce locul cel dintâi prin dreptul pe care îl are în sine, si cu bogatiile este acelasi lucru, si puterea nu da pretuire persoanei. Chemarea si locul ramân chipuri goale daca nu sunt întregite cu adevarata slujire a celorlalti, în numele lui Hristos.

Toate semnele si simbolurile de suprafata ale preamaririi sunt numai o aparenta fara continut, daca preamarirea nu a fost câstigata si îndreptatita prin slujire.

Cel care se aseaza în vârf prin putere, se afla într-un loc foarte primejdios; si atunci când cade, el ajunge în locul cel mai de jos.

Cel care îsi cumpara un loc de vaza îsi va primi rasplata de pe buzele oamenilor si din mâinile oamenilor, dar va fi batjocorit în inimile oamenilor.

Cel care prin putere s-a ridicat în fruntea oamenilor, va sedea pe un vulcan de ura si pizmuire – pâna când vulcanul erupe si acesta piere în lava.

“Dar între voi nu trebuie sa fie asa” este porunca Domnului.

O asemenea rânduiala sociala vine de la diavol, nu de la Dumnezeu. Fiii întunericului vietuiesc asa, nu fiii luminii.

Si voi sunteti fii ai luminii. Între voi sa domneasca întâietatea dragostei si taria dragostei sa-si arate puterea. Acela dintre voi, care îi va sluji cel mai mult pe fratii sai, din dragoste, acela va fi cel dintâi în ochii lui Dumnezeu si întâietatea lui va dainui atât în lumea aceasta, cât si în cea viitoare.  Moartea nu are nici o putere asupra dragostei, nici asupra a ceea ce a zidit dragostea. Cel care ajunge la întâietate prin dragoste în viata aceasta, asemenea o va pastra si în viata cea viitoare: aceasta nu i se va lua de la el, ci va spori si se va întari cu tarie care nu trece.

Cel care stie cât de mult rau s-a adus în lume si înca se aduce prin lupta de marire, va pricepe ca aceasta învatatura a lui Hristos aduce pace.

Prin aceasta s-a pus început celei mai mari si mai binecuvântate revolutii din societatea omeneasca –  începând de la cea dintâi societate omeneasca.

Gânditi-va ce-ar însemna pentru oameni daca asemuirea si rangul lor ar depinde de slujire si de dragoste, în locul puterii, bogatiei, îndestularii sau învataturii înselatoare.

O, câti dintre cei care se socotesc ca sunt cei dintâi, se vor afla dintr-o data cei de pe urma; si câti care se socotesc cei de pe urma, vor fi cei dintâi!

O, ce bucurie ar umple inimile oamenior – si câta rânduiala, pace si armonie ar fi!

Cu totii s-ar întrece în slujirea celorlalti, decât sa stapâneasca peste ei. Cu totii s-ar grabi sa daruiasca si sa ajute, decât sa ia si sa zideasca împiedicari. Fiecare inima va fi plina de bucurie si lumina în locul rautatii si întunecimii. Atunci diavolul ar lua o lumânare si ar cauta un necredincios în toata lumea – dar nu ar gasi nici unul; acolo unde domneste dragostea, Dumnezeu este lesne de înteles si de vazut, pentru toti.

Si faptul ca aceasta învatatura nu este o utopie – un vis de nepriceput  – se arata prin ultimele cuvinte ale lui Hristos din pericopa Evanghelica de astazi: “Fiul Omului n-a venit ca sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-Si dea sufletul rascumparare pentru multi.”

Domnul nostru nu a dat nici macar o singura porunca oamenilor, pe care chiar El sa nu o împlineasca cu desavârsire; si în aceasta El ne-a lasat tuturor o pilda. Domnul a împlinit porunca despre slujirea oamenilor de-a lungul întregii Sale existente pamântesti – si chiar în felul în care a venit pe pamânt – în moartea Lui si, în sfârsit, în lucrarea Lui neîncetata, plina de dragoste pentru oameni, prin Duhul Sfânt, dupa moartea Sa si Învierea Sa cea slavita.

Prin moartea Lui, El Si-a dat sufletul Sau “rascumparare pentru multi”. El nu spune “pentru toti”, ci “pentru multi”, ceea ce înseamna ca exista unii care nu vor primi dragostea Lui sau nu vor pretui jertfa Lui.

Slujirea Lui cu dragoste L-a dus la suferinta si moarte, caci cine slujeste din dragoste, iar nu doar dintr-un simt al datoriei, nu se va împutina prin moarte. De asemenea, pentru ca slujirea lui Hristos pentru oameni nu este marginita de vremelnicie, suferinta sau moarte, are, prin urmare, toate semnele unei jertfe desavârsite, izbavitoare.

Prin aceasta slujire, Domnul a scos omenirea de sub puterea diavolului, a pacatului si a mortii. Dar Domnul nu ar fi putut nici sa savârseasca nici sa desavârseasca asemenea slujire fara umilirea Lui cea mare si de neîntrecut. Fiind Cel Dintâi în toata vesnicia, El S-a facut cel de pe urma, venind în lume ca rob si sluga, pentru ca, prin slujirea oamenilor, sa ajunga înca o data la preamarirea de neîntrecut si, prin aceasta, sa arate oamenilor calea catre marirea cea adevarata, catre întelepciunea preamarita si dainuitoare.

Unii barbati au pus în inima lor aceasta pilda data de Fiul lui Dumnezeu si, urmându-L pe El, si în numele Lui, s-au dat cu totul slujirii oamenilor cu dragoste, dar altii au nesocotit pilda Lui si învatatura Lui. Ce s-a întâmplat cu cei dintâi si ce s-a întâmplat cu cei din urma? Vedem raspunsul în grairea Apostolilor lui Hristos:

Iuda nu a primit nici pilda, nici învatatura Lui si a sfârsit viata sa pamânteasca în chip josnic si rusinos: spânzurându-se; dar ceilalti unsprezece Apostoli, care au pus în inima lor cuvintele despre smerenie din pericopa Evanghelica de astazi si au pornit sa urmeze pilda Învatatorului lor de slujire cu dragoste, sunt slaviti pe pamânt si în cer, vremelnic si vesnic.

Toti cei care nu au primit învatatura si pilda lui Hristos, au mers pe urmele lui Iuda, dar toti cei care au primit aceasta învatatura mântuitoare si au urmat aceasta pilda de neîntrecut, au mers pe urmele celor unsprezece Apostoli.

Istoria lumii a consemnat mii de Iuda, dar si mii de mii de ucenici adevarati si credinciosi si urmatori ai Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Asa cum Domnul a fost biruitor la sfârsitul scurtei Sale vieti pamântesti, tot asa El va fi Biruitorul la sfârsitul întregii si îndelungatei istorii a lumii. Armata urmatorilor mântuiti si slaviti ai Sai va fi neasemuit mai mare, decât aceea a vrajmasilor Sai – prietenii diavolului si vrajmasii lui Dumnezeu.

O, sa dea Dumnezeu sa ne aflam în acea armata a mântuitilor si slavitilor!

O, Domnul Iisus sa ne milostiveasca pe noi în Ziua cea de Apoi, când soarele pamântesc se va întuneca, fara sa mai straluceasca vreodata!

O, Doamne Dumnezeule preadulce si de viata datator, iarta-ne noua pacatele noastre, înainte de venirea Zilei aceleia! Îndeparteaza toate lucrarile noastre cele necurate si fara de folos si ne mântuieste pe noi în nemasurata Ta milostivire, prin care Tu ai venit pe pamânt ca sa ne mântuiesti, desi noi suntem nevrednici. Slava Tie, o, Doamne Dumnezeule, care esti mare si minunat, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

Din “Predici” , Sfantul Nicolae Velimirovici