NAÅžTEREA DOMNULUI II – Evanghelia despre Pâinea cea Cerească din Iesle

NAÅžTEREA DOMNULUI II – Evanghelia despre Pâinea cea Cerească din Iesle

3. NAÅžTEREA DOMNULUI II

Evanghelia despre Pâinea cea Cerească din Iesle

din PREDICI

(la Ajunul Crăciunului, Ceasul al Treilea)

Luca 2:1-20

 

 

În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Åži se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Åži s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit şi zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei. Åži în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Åži iată, îngerul Domnului a stat lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Åži acesta vă va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Åži deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând:  Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! Iar după ce îngerii au plecat de la ei la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: Să mergem, dar, până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut. Åži, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Åži văzându-L, au vestit cuvântul  vestit lor despre acest copil.  Åži toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa.

 

În zilele acelea, Cezarul August stăpânea pământul.  Atotstăpânirea sa peste întregul pământ este o închipuire a Atotstăpânirii  lui Dumnezeu asupra celor două lumi: sufletească şi materialnică. Balaurul puterii cu multe capete, care, de la începutul păcatului, adusese stricăciuea popoarelor pământului, a fost lăsat numai cu un  singur cap. Toate popoarele şi seminţiile cunoscute de pe pământ, se aflau în puterea lui August în chip nemijlocit ori mijlocit, fie numai prin trimiterea tributului lor către el, fie  prin recunoaşterea zeilor romani şi a puterilor romane. Lupta pentru putere se potolise pentru o vreme şi singura putere asupra întregii lumi se afla cu totul în mâinile lui Cezar August. Nu se afla nici un om sau zeu deasupra lui; el însuşi a fost numit zeu şi oamenii  aduceau jertfe chipului său: animale junghiate şi lucruri necurate. De la întemeierea lumii, nici un muritor nu ridicase putere mai mare decât Cezar August, care stăpânea peste lumea întreagă fără să aibă vreun alt râvnitor; şi cu adevărat, de la întemeierea lumii, omul, zidit de către Dumnezeul Cel viu, nu căzuse niciodată într-o nimicnicie şi scârbă atât de adâncă ca atunci, când împăratul roman a început să fie idolatrizat – şi el, fiind om cu toate slăbiciunile şi neputinţele omeneşti, cu lungimea de zile a vieţii sale ca a unei trestii, cu stomac, cu intestine, ficat şi rinichi, care după câteva zeci de ani se schimbau într-o duhoare năpădită de viermi şi ţărână lipsită de viaţă; un om ale cărui statui se ridicau în timpul stăpânirii sale şi ţineau atâta cât viaţa, puterea şi stăpânirea sa.

În această vreme de pace pe dinafară şi scârbă pe dinăuntru, S-a născut Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul oamenilor şi Înnoitorul întregii zidiri. De ce nu S-a născut El ca fiu al puternicului Cezar; care putea, cu o singură lege, să impună o nouă religie, fără nici o suferinţă sau umilire, fără sânge şi cunună de spini, fără Cruce şi mormânt întunecat? Cezarul, cu atoatăputerea sa, putea face orice şi astfel putea porunci ca, într-o anumită zi, toţi idolii din imperiu să fie sfărâmaţi, să înceteze slăvirea zeilor mincinoşi şi să fie înlocuiţi de credinţa întru Unul şi singurul Dumnezeul Cel viu, Făcătorul cerului şi al pământului. De ce a fost nevoie ca Hristos Domnul să se nască într-o seminţie necunoscută – israelitenii – şi într-un sat necunoscut – Betleem – şi dintr-o fecioară necunoscută – Maria? A fost drept pentru Mântuitorul lumii ca să se nască într-o asemenea smerenie, să trăiască, să sufere moarte şi înviere, şi la jumătate de veac de la venirea Lui în lume, să treacă înaintea impărăţiei romane, ca să se audă de numele Lui? Dacă nu ar fi avut biruinţă mai mare şi mai grabnică, S-ar fi născut în cetatea lumii, în cetatea bogată a Romei, la curtea Cezarului? Ce ar fi fost dacă steaua de la răsărit ar fi strălucit deasupra Romei? Ce ar fi fost dacă îngerii lui Dumnezeu ar fi cântat laude de pace şi bunăvoire deasupra acoperişului auriu al curţii împărăteşti, ca să le audă cei mai mari nobili ai acestei lumi şi, auzindu-le, să se întoarcă pe dată către Hristos ca Dumnezeu-Om şi Mântuitor? Åži dacă Hristos, pe când era copil, ar fi fost la Palatiniu ca să întoarcă pe toţi fiii nobilimi către Evanghelia Sa? Åži dacă, în forumul roman, El ar fi grăit vestita Sa predică despre Fericiri şi astfel ar fi înmuiat inimile celor două milioane de cetăţeni ai Romei? Åži astfel, cu lege după lege, noua Credinţă s-ar fi statornicit, Împărăţia cerurilor s-ar fi aşezat pe pământ, şi Hristos ar fi fost întronat, nu pe tronul unui împărat păstor numit David, ci pe tronul puternicului Cezar August.

Ce ar spune cineva despre aceasta? Noi spunem că este o nebunie de râs. Să ne ierte Dumnezeu că am spus în cuvinte asemenea nebunie; dar facem aceasta cu gânduri bune – pentru învăţătura acelora, în ale căror inimi şi minţi ar putea veni asemenea nebunii, când se gândesc la naşterea Domnului Iisus. Pentru a arăta că aceasta este o nebunie (ceea ce nu este lucrare mai grea decât să sufli cenuşa de pe cărbunii aprinşi), vom reaminti îndată că Dumnezeu a făcut primul om din marea Lui dragoste, şi că fiinţa omenească se zideşte pe două principii: pe libertate şi pe ascultare smerită. Libertatea este putinţa omului de a stăpâni Raiul după voia lui, să mănânce din toate roadele care creşteau în Rai şi să stăpânească animalele cum dorea. Ascultarea smerită faţă de Dumnezeu trebuia să fie principiul călăuzitor al libertăţii omului. Dar numai Dumnezeu este desăvârşit în libertate şi nu are nevoie de nici un principiu călăuzitor, căci El nu o poate apuca pe căi greşite. Ascultarea smerită venea în locul judecăţii şi iubirii dragostei a omului, aşa încât el, cu libertatea dată lui de către Dumnezeu, şi dorind ascultare smerită înaintea lui Dumnezeu, era îmbunătăţit ca zidire. Adam s-a bucurat de libertatea sa în Rai asupra milioanelor de fiinţe şi lucruri făcute de Dumnezeu – nu este aceasta o dovadă a iubirii fără margini a lui Dumnezeu? Adam a trebuit să-şi încerce ascultarea smerită asupra unei singure porunci dată de către Dumnezeu şi asupra unui singur lucru din Rai – asupra pomului cunoaşterii binelui şi răului. Nu este aceasta o dovadă a dragostei  fără margini a lui Dumnezeu pentru omenire şi a bunăvoinţei Lui? Dar, de îndată ce Eva şi Adam s-au apropiat de pomul încercării, ei au căzut în păcat: smerenia lor s-a schimbat în mândrie, credinţa lor s-a schimbat în îndoială şi ascultarea în neascultare. Åži astfel zidirea desăvârşită a lui Dumnezeu şi-a pierdut dreapta socoteală a minţii, inimii şi voinţei, pentru că el gândea şi dorea rău; şi cu aceasta el s-a îndepărtat de mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu, căzând în îmbrăţişarea pierzătoare a lui Satan. Iată cheia şi desluşirea tuturor celor ce se întâmplă în lume; iată cheia şi desluşirea faptului că Domnul Iisus nu S-a născut în Roma ca fiu al lui Cezar August şi de ce El nu a impus învăţătura Sa mântuitoare lumii cu ajutorul puterii impărăteşti şi a legii. Când un copil alungă mâna mamei lui şi se duce în prăpastia primejdiei, care mamă se îmbracă în mătase şi face scări de marmură ca să coboare în prăpastie să-şi salveze copilul?

Dumnezeu ar fi putut îngrădi pomul din Rai cu foc de o asemenea tărie, încât Adam şi Eva să nu se poată apropia. Dar atunci unde ar fi fost libertatea acestei fiinţe minunate zidite de Dumnezeu, a omului ca un mic Dumneze? Unde ar fi fost deosebirea dintre el şi toate celelalte zidiri, cărora nu le fusese dată această libertare?

Dumnezeu L-ar fi putut naşte pe Mântuitorul în Roma, ca să se numească fiu al lui Cezar şi prin lege – prin foc şi sabie – ca şi cu Mahomed – să impună omenirii noua Credinţă. Dar unde ar fi fost libertatea acestei făpturi minunate zidite de Dumnezeu, a omului micul Dumnezeu?

Dumnezeu ar fi putut alege o cale şi mai iute. El n-ar fi avut nevoie să trimită în lume pe Unul-Născut Fiul Său, ci pur şi simplu să fi trimis jos o întreagă armată dintre sfinţii Săi îngeri ca să sufle din trâmbiţe în lungul şi în latul pământului; şi oamenii ar fi căzut în genunchi cu frică şi cu cutremur, recunoscând pe adevăratul Dumnezeu, lepădându-se de slăvirea idolilor. Dar iarăşi – unde ar fi fost frumuseţea şi libertatea omului şi frumuseţea ascultării smerite înaintea Făcătorului? Unde ar fi fost înţelegerea duhului omenesc? Unde ar fi fost dragoste şi unde calitatea de fiu?

Domnul Iisus trebuia să arate limpede ca lumina soarelui patru lucruri, că omul, căzut, şi cu o minte întunecată, aşternuse uitarea peste:

ascultarea smerită, de fiu a omului faţă de Dumnezeu;

dragostea părintească a lui Dumnezeu faţă de oameni;

libertatea pierdută, împărătească a omului şi, în sfârşit,

puterea împărătească a lui Dumnezeu.

Domnul Iisus a arătat ascultare smerită, de fiu, în hotărârea de a Se naşte ca om în trup. Pentru că trupul smerit al omului era, pentru El, o peşteră şi mai umilitoare decât aceea din Betleem. Mai mult, El Åži-a arătat ascultarea smerită născându-Se în sărăcie, fără nici una dintre nevoile vieţii: într-un popor puţin cunoscut şi dintr-o mamă cu totul necunoscută lumii. Noul Adam trebuia să-l vindece pe vechiul Adam de neascultare şi mândrie. Leacul era ascultarea şi smerenia. De aceea Domnul nu a venit în lume din mândra Romă, ci din Betleem, şi nu din casa socotită de August Dumnezeiască, ci din pocăita şi smerita casă a lui David.

Dragostea părintească a lui Dumnezeu a fost arătată prin Domnul Iisus în suferinţa Sa împreună cu oamenii şi pentru oameni. Cum ar fi fost cu putinţă ca Domnul să arate dragostea lui Dumnezeu printr-o suferinţă atât de mare dacă S-ar fi născut în Roma, la curtea lui Cezar? Cel care porunceşte şi cârmuieşte prin legi, socoteşte suferinţa ca fiind  stricăciune.

Libertatea desăvârşită a omului asupra firii, asupra firii sale trupeşti şi sufleteşti, ca şi asupra purtării sale în lumea sa, au fost arătate de către Domnul Iisus în lungile Sale postiri, neînfricoşarea Sa în faţa tuturor primejdiilor şi nevoinţelor vieţii, şi a sfintele Sale minuni, prin care s-a dezvăluit atotputernicia Sa asupra firii.

Domnul Iisus a arătat puterea desăvârşită a lui Dumnezeu asupra vieţii şi a morţii în chipul cel mai desluşit, prin minunata Sa Înviere din morţi.

Dacă S-ar fi născut în Roma, ca fiu al lui Cezar August, cine ar mai fi crezut în postirea Lui, în minunile Sale, ori în Învierea Sa? N-ar fi spus lumea că totul a fost hotărât, răspândit pretutindeni şi sporit prin trâmbiţare puternică şi aur împărătesc?

În cele din urmă, trebuie să se spună că smerenia Fiului lui Dumnezeu a avut strâmtorările sale şi acestea  au pornit din păcat. Printr-o asemenea necurăţie (atât sufletească, morală, cât şi trupească) ca a Romei şi a curţii împăratului din Roma, Dumnezeu nu S-ar fi putut coborî pe pământ. Cel a cărui menire era de a curăţi omenirea de murdăria păcatului, trebuia să se nască în curăţie, neprihănire şi sfinţenie.

Se lămureşte astfel înţelepciunea că Dumnezeu S-a dezvăluit prin naşterea Mântuitorului – cu alte cuvinte, prin alegerea unui popor, a unei seminţii, a unui loc şi a unei mame – ceea ce este negrăit de mare ca şi judecata Sa la vremea facerii lumii. Tot ceea ce face Dumnezeu nu face ca un vrăjitor, ci ca un gospodar. El zideşte încet, dar zideşte pe temelii trainice. El seamănă şi aşteaptă ca ceea ce a semănat să încolţească, să înflorească şi în cele din urmă să dea roadă. El îndură cu răbdare mii de înfrângeri de-a lungul vremii, pentru a primi o biruinţă veşnică.

În zilele acelea, Cezar August a dat poruncă pentru ca toată lumea să se înscrie. Åži fiecare trebuia să meargă în cetatea sa, ca să se înscrie acolo. Ce mândrie din partea Domnului lumii! Åži ce umilire pentru oameni! Tot ceea ce face Satan pentru a-L umili pe Dumnezeu se întoarce, prin judecata Celui Atotputernic, spre defăimarea lui şi slava lui Dumnezeu şi adună cele trebuincioase pentru mântuirea omului. Prin mijlocirea atotstăpânirii lui Cezar pe pământ, Satan a voit să-L umilească pe Dumnezeu, dar Dumnezeu S-a folosit de această atotstăpânire pentru a aduce pace pe pământ la vremea când Împăratul Păcii urma să Se arate oamenilor. Printr-o înscriere generală, Satan a vrut să întărească robia tuturor oamenilor faţă de un om făcut de Dumnezeu, dar Dumnezeu a folosit această înscriere pentru a împlini proorocirea naşterii Mântuitorului în Betleem.

Åži s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David. Din Nazaret se merge cale de trei zile pe jos până în Betleem. Sfânta Fecioară, având rod în pântecele ei, este probabil ca Sfânta Familie să fi mers mai mult timp până să ajungă în cetatea lui David. Ce călătorie grea şi obositoare trebuie să fi fost! Mai întăi, călătoria peste câmpia lungă şi neschimbată a Galileii, apoi suind şi coborând peste muntele Samarinean şi o traversare atentă şi cu purtare de grijă peste pustiurile spinoase ale Iudeii. Dacă, în cursul unei asemenea călătorii lungi, nu le-a fost foame, atunci trebuie să le fi fost sete, căci erau numai trei izvoare tot drumul. Se pot închipui mulţimile, care aşteptau şi se îmbulzeau în jurul fiecăruia dintre aceste izvoare, când această înscriere era în curs de desfăşurare. Dar Domnul smerit şi ascultător a venit pe lume pe o cale spinoasă, şi aceasta fusese arătată din pântecele Maicii Sale. Cezar a dat poruncă să fie înregistraţi cu toţii, şi Cel Căruia I se supun serafimii a mers în ascultare, să Se înscrie ca cetăţean al muritorului şi pământeanului Cezar. Înainte, El a zis către Înaintemergătorul Său şi vărul Ioan: “…se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei 3:15). El arătase deja aceasta, din pântecele Maicii Sale. Åži, înainte, El a zis către ei: “Daţi cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului” (Luca 20:25), El împlinise întru totul aceasta, înainte de a ieşi din pântecele Maicii Sale.

Cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Slăvitul Evanghelist Luca, fiind învăţat atât de înţelepciunea lumii, cât şi de Duhul Sfânt, întăreşte cu grijă lucrarea zămislirii minunate a sfintei Fecioare. Evanghelistul Luca vine să ajute conştiinţele tuturor celor care şi-ar putea tulbura mintea. Sfântul Luca a fost doctor, mai întâi al trupului şi apoi al sufletului. Ca medic învăţat şi doctor de trup, el era în chip firesc priceput în ceea ce priveşte pricina şi urmarea în lumea materialnică.  Dar el a avut înţelepciunea şi curajul de a afirma şi de a făptui o lucrare privind o întâmplare nemaicunoscută, în care, puteri mai înalte au schimbat legile firii, şi în a apărut viaţă într-un chip cu totul minunat, împotriva legilor firii. O asemenea mărturie din partea unui doctor este cu adevărat de mare preţ. Dintre toţi Evangheliştii, Sfântul Luca se opreşte cel mai mult asupra zămislirii Fecioarei Maria. Mai întâi, el zăboveşte cel mai mult asupra vorbirii dintre Arhanghelul Gavriil şi sfânta Fecioară (Luca 1:26-38). El ne spune aici că Iosif a mers la Betleem, ca să se înscrie cu Maria, logodnica sa, care era însărcinată. Vorbind despre cartea neamului Domnului Iisus, el spune: Åži Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli (Luca 3:23). Aceasta era aşa cum gândea lumea, deşi El nu era, de fapt, Fiul lui Iosif, ci Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este cu adevărat voia cea mai minunată şi plină de dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni! Pentru mântuirea omului, El l-a schimbat pe Saul, cel mai mare prigonitor al Creştinilor, în Pavel, care a fost cel mai mare apărător al Creştinismului şi l-a schimbat pe Luca, vindecător de trupuri, în cel mai mare mărturisitor al unei întâmplări duhovniceşti nemaiauzite în lume.

Chiar dacă Iosif venea din casa lui David şi David era din cetatea Betleem, nici David şi nici Iosif, ultimul urmaş al său, nu avea nici o rudenie în Betleem. Iosif a venit în Betleem, care era cetatea sa din punct de vedere istoric şi duhovnicesc (în nici un alt fel). Nu avea nici o rudenie care să-l primească; nici un prieten care să-l întâmpine. Nu era nici un loc pentru ei la han. Casele oamenilor erau ale străinilor, în care străinii îşi aşteptau rudeniile de la ţară şi prietenii. El a căutat încoace şi-ncolo, dar nu a aflat nimic, decât un câmp unde păstorii îşi păşteau turmele lor.

Iudeea este plină de astfel de câmpuri. Aici se aflau proorocii, Manase, Sfântul Sava cel Sfinţit şi Sfântul Hariton cel Mare şi sfinţii fraţi hozeviţi; peşterile de deasupra Mării Moarte, în care s-a ascuns David de Saul, peşterile de pe Muntele Ispitirii. Ca şi acestea şi alte peşteri, care, din slava peşterii Betleemului, au strălucit cu lumina sfinţilor, se află mai multe peşteri, în care păstorii beduini îşi pasc turmele lor până astăzi, după cum poate să mărturisească oricare călător la Locurile Sfinte.

Åži a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle. Iată, ca şi Evanghelia lui Matei, trebuie să se facă deosebirea între cuvântul “Unul-Născut” şi cuvântul de dinaintea “lui”, căci nu este întâiul fiu născut al Sfintei Fecioare despre care se vorbeşte aici, ci Unul-Născut Dumnezeiesc, singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, care, în noua zidire, este Întâi-Născut între mulţi fraţi (Romani 8:29), Întâiul-Născut mistic în Împărăţia Treimii din veşnicie şi Întâiul-Născut istoric în Biserica lui Dumnezeu, în Împărăţia lui Dumnezeu cea văzută şi cea nevăzută.

Ea L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle. Paiele curate sunt mai bune decât mătasea murdară. Cu mult mai neîntinată este ieslea decât curtea lui Cezar şi peştera oilor decât Roma, cetatea stăpânitorului lumii întregi! Să stea Pruncul în peşteră şi în iesle! Oile şi boii nu cunosc păcatul şi păstorii ştiu mai puţin despre păcat decât alţii. Pentru Domnul Iisus, lumină este acolo unde sălăşluieşte neîntinarea; şi căldură este acolo unde păcatul nu îngheaţă pieptul. Cine ştie de câte ori David, fiul lui Iesei, a mers la această peşteră? Este posibil ca el să fi ieşit ca să lupte împotriva lui Goliat, ucigându-şi împotrivitorul cu o piatră din praştia sa, deşi Goliat era înarmat până în dinţi. Acum Pruncul şade în această peşteră, după legile oamenilor fiind urmaş al aceluiaşi păstor David; şi El se va porni asupra lui Goliat cel cumplit, asupra lui Satan, care împărăţeşte în Ierusalim, sub înfăţişarea lui Goliat-Irod şi în Roma sub înfăţişarea lui Goliat-August şi pretutindeni în lume, sub înfăţişarea lui Goliat-Păcat şi cel mai mare dintre toţi Goliaţii – Moartea. Întreaga armată a lui Satan este înarmată până în dinţi şi va râde să-L vadă pe Iisus pornind împotriva lui cu o armă neputincioasă în aparenţă, aşa cum primul Goliat a râs de David şi de praştia lui. Arma biruitoare a lui Iisus va fi ceva mai moale decât piatra. Ea va fi din lemn – o cruce din lemn.

Era noapte şi liniştea nopţii stăpânea. Călătorii osteniţi, supuşii lui Cezar, s-au odihnit şi somnul le-a reînnoit puterea. Doar păstorii nu dormeau, făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Peştera din Betleem trebuie să fi fost în afara oraşului, sau trebuie să fi fost foarte greu de crezut că păstorii din partea locului să se fi folosit de ea. Dar mai târziu, când această peşteră vestită a devenit locul cel mai important din Betleem, oraşul se mărise deja foarte mult şi au împrejmuit-o. La o jumătate de oră de mers de la Betleem spre vârful dealului, se află cătunul cunoscut drept al “Păstorilor”. Prin tradiţie, păstorii îşi ţineau oile lor aici. Din grăirea care a avut loc între ei, după ce le-a apărut îngerul, vedem că păstorii se aflau la o oarecare depărtare de peşteră şi de Betleem: “Să mergem, dar, până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut.”

Apoi, în locul acesta, potrivit predaniei celei adevărate, îngerul Domnului s-a arătat lângă păstorii care stăteau de strajă şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Slava lui Dumnezeu care luminează îngerii şi pe cei drepţi este minunată! În trupul lor muritor, unii s-au făcut vrednici în trecut să vadă lumina slavei lui Dumnezeu! Proorocul Iezechiel vorbeşte astfel despre ceea ce a văzut el însuşi: “Şi am mai văzut ceva, ca un fel de foc, un fel de lumină strălucitoare care-l împresura de jur împrejur. Cum este curcubeul ce se află pe cer la vreme de ploaie, aşa era înfăţişarea acelei lumini strălucitoare care-l înconjura. Astfel era chipul slavei Domnului. Åži când am văzut eu aceasta, am căzut cu faţa la pământ.” (Iezechiel 1:27-28). Dar îngerul, din strălucirea cea cerească, linişteşte păstorii cu cuvintele: “Nu vă temeţi. Căci iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi S-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Åži acesta vă va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle.” În Noua Zidire, îngerii lucrează ca vestitori ai Ziditorului. S-a arătat mai întâi un înger înaintea Sfintei Fecioare Maria, apoi înaintea dreptului Iosif şi acum înaintea păstorilor şi apoi se vor arăta înaintea crailor de la răsărit, toate potrivit cu nevoile hotărârii lui Dumnezeu. Arhanghelul s-a închinat Sfintei Fecioare cu cuvântul: “Bucură-te.”. La fel zice şi păstorilor: “Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare.” Când craii au văzut steaua deasupra peşterii, ei s-au bucurat cu bucurie foarte mare. Hristos este miezul unei bucurii de nepovestit. El vine la închisoare ca să-i slobozească – poate fi o bucurie mai mare pentru cei care Îl recunosc? Åži pentru cei care vestesc venirea Lui, venirea Prietenului şi Răscumpărătorului, ce pot spune ei mai adevărat despre acest rar vizitator al închisorii, decât faptul că El este bucurie, că vine bucurie şi bucuria a venit?

Abia vorbise îngerul că s-a şi arătat în jurul lui mulţime de oaste cerească lăudând pe Dumnezeu. Numai Domnul Dumnezeu este mai desăvârşit în frumuseţe decât îngerii. Numai glasul Lui este mai dulce şi mai dătător de viaţă decât acela al îngerilor. Marele Isaia a auzit glasul dulce al îngerilor, pe când cântau “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui” (Isaia 6:3). Åži marele prooroc al tainelor din Noul Testament, Sfântul Ioan Evanghelistul scrie în viziunea sa despre îngeri: “Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi, de jur împrejurul tronului… şi era numărul lor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii” (Apocalipsa 5:11).

Asemenea frumuseţe de slavă cerească s-a arătat păstorilor simpli din Betleem. Până atunci, asemenea slavă putea fi văzută numai de către persoane alese şi aceasta este prima oară când aflăm în Sfânta Scriptură despre o mulţime întreagă de muritori de rând care vedeau şi auzeau limpede mulţimea de îngeri nemuritori.  Acesta este un semn că, o dată cu venirea pe pământ a lui Hristos, cerul este larg deschis celor ce îl caută în curăţia inimii.

Această arătare a îngerului aduce şi alte vestiri, necunoscute oamenilor până atunci, şi nescrise în Sfânta Scriptură. Aceasta este lauda cea nouă, pe care o cântă îngerii. Marele Isaia i-a auzit cântând: “Sfânt, sfânt, sfânt Domnul…”. Aceasta este o laudă numai pentru slava lui Dumnezeu. Dar acum, îngerii cântă o laudă nouă înaintea păstorilor, care ar putea fi numită laudă de mântuire:

“Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu

şi pe pământ pace,

între oameni bunăvoire.” (Luca 2:14)

Când oamenii, în bucuria inimii, pun pe primul loc slăvirea lui Dumnezeu din cele mai înalte suişuri (şi nu a vreunui zeu făcut de om pe pământ pe treapta cea mai de jos), atunci aceasta aduce pace pe pământ – şi atât unul cât şi celălalt aduc pace şi bunăvoire printre oameni. Domnul Iisus a venit pe pământ pentru ca întreg pământul să ridice laudă Dumnezeului Celui de sus şi astfel să aducă pace pe pământ şi bunăvoire printre oameni. “Eu sunt Domnul… Eu sălăşluiesc pacea…” (Isaia 45:6-7). În timp ce strămoşul nostru Adam, cu inima şi cu mintea cânta neîncetat laude Dumnezeului Celui de sus, pământul existenţei sale era în pace, trupul său nu era sfâşiat de nici un fel de pofte ori patimi, aflându-se în armonie desăvârşită atât cu sufletul cât şi cu duhul; şi era plin de bunăvoire, de dragoste atât pentru Ziditorul său, cât şi pentru zidirile lui Dumnezeu din jurul său. Când a păcătuit, inima lui s-a umplut de frică, buzele lui au amuţit de groază şi neodihna i-a cuprins întreaga fiinţă, poftele drăceşti crescând în el iute ca un vis – pofte drăceşti faţă de Dumnezeu, de femeia lui, de toate fiinţele din Rai şi faţă  de el însuşi. El s-a simţit gol şi a început să se ascundă de la faţa lui Dumnezeu. Aşadar, de la păcatul lui Adam până la Hristos, numai cei drepţi ca Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac şi Iacov erau în stare să aducă slavă lui Dumnezeu Cel din cer,  să aibă pace pe pământ în trupurile lor şi bunăvoire faţă de oameni. Alţi oameni s-au înstrăinat slăvind felurite închipuiri şi idoli sau pe ei înşişi, zidirile lui Dumnezeu. Åži s-a iscat ceartă între oameni cu privire la dumnezeul pe care să-l slăvească. Pentru neslăvirea Dumnezeului Celui adevărat şi slăvirea zeilor mincinoşi, închipuiţi, a venit  neodihnă asupra pământului, asupra întregului pământ şi din aceste două lucruri a venit reaua voire printre oameni care a schimbat viaţa omului într-un Turn Babel şi în foc al iadului.

Împreună cu Noua Zidire, trebuie să rânduim cele trei lucruri care l-au făcut pe Adam fericit în Rai. De aceea, la vremea naşterii Noului Adam, Domnul Iisus, mulţimile îngerilor au cântat lauda de mântuire:

“Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu,

şi pe pământ pace,

între oameni bunăvoire.” (Luca 2:14).

Åži astfel toţi Apostolii, în epistolele lor,  aduc slavă şi laudă lui Dumnezeu Cel din cer şi Apostolul Pavel spune: “El este pacea noastră…!” (Efeseni 2:14). Toţi sfinţii lui Dumnezeu, de la cel dintâi, ne-au învăţat că faptele bune nu sunt acelea care arată cât de mult dai cuiva, ci  bunăvoirea cu care dai. Sfântul Grigorie spune în predicile sale despre Evanghelie (Cartea 1, Omilia 5), “pentru Dumnezeu nu există dar mai bogat decât bunăvoirea”.

După această întâmplare fără de asemănare în istoria omenirii, şi singura vrednică de Domnul şi Mântuitorul nostru, îngerii s-au retras din priveliştea oamenilor, lăsând păstorii într-o stare de minunare bucuroasă.

“Să mergem, dar, până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut.” De ce nu au spus “îngerul”, mai degrabă decât să spună “Domnul”? Pentru că îngerii lui Dumnezeu s-au arătat într-o frumuseţe atât de mare şi de strălucitoare, cum mintea omenească nu şi-L putea închipui pe Dumnezeu, Atotputernicul, El Însuşi într-o frumuseţe mai mare şi mai strălucitoare. Åži în afară de aceasta, în Sfânta Scriptură, îngerii lui Dumnezeu sunt adesea numiţi “Domnul”. Aceasta vine din faptul că adevăraţii iudei erau foarte neschimbaţi  în credinţa lor în Dumnezeu şi tot ceea ce aflau prin mijlocirea unui înger, socoteau că vine de la Dumnezeu Însuşi.

“Să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut.” Păstorii nu spun: să vedem dacă aceasta s-a făcut acolo. Ei nu au nici cea mai mică îndoială că ceea ce le spusese Domnul într-o asemenea descoperire minunată, trebuia să se întâmple cu adevărat. Inimile lor simple nu cunoşteau şovăiala. Îndoiala se sălăşluieşte adesea în inimile care sunt întunecate de păcat şi de patimi.

Åži grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Vă puteţi închipui cât de grabnic au alergat păstorii până în dealul Betleemului! Bucuria le-a dat aripi şi s-au aflat îndată lângă Sfânta Familie. În peştera în care îşi păşteau turmele, Cel Căruia I se închină lumea întreagă , Åži-a aflat adăpost; în ieslea în care ei puneau hrană pentru turmele lor, stătea înfăşată în scutece Pâinea cea Cerească, care dă viaţă tuturor lucrurilor celor vii. Paiele pe care le lăsaseră oile slujiseră drept pat pentru Cel Care, de la începutul lumii, stătuse pe heruvimi de foc. Betleem înseamnă “Casa Pâinii”. Înţelesul ascuns al acestui nume a fost scos la lumină prin naşterea Dmnului nostru Iisus, Pâinea cea Cerească, în locul acela. “Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer.” (Ioan 6:51). Evanghelistul spune că ei i-au aflat pe Maria şi pe Iosif. În chip firesc, tatăl se pomeneşte mai întâi şi apoi mama. Acesta este obiceiul în zilele noastre şi tot aşa era şi pe vremea ceea, când femeia era pusă pe planul al doilea faţă de bărbat. Evanghelistul o pomeneşte pe Maria mai întâi, potrivnic obiceiului străvechi. El face aceasta dinadins, pentru a întări faptul că Maica Domnului este numai părintele pământesc al Mântuitorului, Iosif nefiind bărbatul ei, ci numai ajutorul şi ocrotitorul ei.

Åži, văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Åži toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Desigur că păstorii aveau multe de spus! Ochii lor văzuseră ceea ce la puţini ochi le fuseseră dat să vadă; urechile lor auziseră ceea ce la puţine urechi le fuseseră dat să audă. Åži toţi câţi auzeau se mirau… Este lămurit că aceasta nu este doar pentru Maria şi Iosif, altfel nu ar fi spus “toţi”. Trebuie să fie şi pentru  alţii din preajma peşterii din Betleem, cărora (prin voia lui Dumnezeu) păstorii le-au dezvăluit această taină cerească minunată.

Evanghelistul Luca spune despre sfânta Maria: Iar Maria păstra toate aceste cuvine, punându-le în inima sa. Evanghelistul are o grijă nemărginită faţă de fericita Fecioară. El veghează mereu asupra inimii ei, cercetează simţirile care vin spre inima cea mai curată, a aceleia care poartă cununa logodnei cu Duhul Sfânt. Ea asculta tot ceea ce se spunea, tot ceea ce trebuia să spună cerul şi pământul despre Fiul ei şi păstra toate aceste cuvinte în inima sa. Venea vremea ca ea să-şi deschidă gura, să rodească bogăţiile din comoara inimii ei, să vorbească despre toate tainele, pentru ca Apostolii şi Evangheliştii să afle despre ea. Venea vremea ca ea să fie Apostolul apostolilor şi Evanghelistul Evangheliştilor – şi această vreme urma să vină după slăvirea Fiului ei. Când cel Unul-Născut a ieşit din mormânt şi a înviat din morţi, Apostolii s-au întrebat între dânşii din nou: cine este acesta? Pe cine trebuiau ei să întrebe? Pe ea, numai pe ea, pe pământ. Åži ea le spunea atunci tuturor că ea ţinuse în inima ei – cuvintele arhanghelului de la Nazaret şi cele ale păstorilor de la Betleem şi multe, multe alte cuvinte şi taine pe care singură ea le putea şti, din apropierea ei faţă de Învăţătorul Apostolilor.

Åži astfel, Domnul Iisus nu S-a născut în Roma, la curtea lui Cezar, pentru a fi domnul lumii prin tăria armelor, ci printre păstori, pentru a dezvălui în felul acesta caracterul minunat al venirii Sale în lume ca iubitor de pace. Aşa cum un păstor îngrijeşte şi îşi hrăneşte turmele sale, tot aşa El îi îngrijeşte şi îi hrăneşte pe toţi oamenii. Åži tot aşa cum un păstor se îngrijeşte de oaia cea bolnavă sau rătăcită mai mult decât de nouăzeci şi nouă de oi sănătoase, tot aşa şi El Se îngrijeşte mai mult de cei păcătoşi decât de cei drepţi – mai mult de oameni decât de îngeri. Åži tot aşa cum un păstor îşi cunoaşte fiecare oaie în parte, şi fiecare oaie îşi cunoaşte păstorul, aşa va fi şi cu El, marele Păstor şi turma Sa gânditoare, de oameni. Åži tot aşa cum păstorul îşi veghează turma noaptea, când toată lumea doarme fără griji, aşa va petrece şi El, Păstorul cel Bun, multe nopţi, pline de groază şi ispite, veghind asupra turmei Sale de oameni şi rugându-se pentru ei, în ascultare smerită faţă de Tatăl Său Cel ceresc.

Fiecare întâmplare din viaţa Sa este o Evanghelie întreagă în sine. Åži astfel, atunci când El tocmai S-a născut, şi încă nu putea să deschidă gura şi să rostească nici măcar un singur cuvânt, El dăruieşte lumii o întreagă Evanghelie în chipul, locul şi împrejurările naşterii Sale.

El nu Se putea naşte la o curte împărătească, pentru că menirea Sa nu este de a fi cârmuitor pământesc. Împărăţia Lui nu este din lumea aceasta, care este întunecată ca norii de furtună şi trecătoare ca un vis. El nu se putea naşte ca fiu al unui împărat pământesc, întrucât calea Lui nu este aceea a focului şi a sabiei, a legilor şi a silniciei, ci a vindecării blânde a celor bolnavi şi întoarcerea lor treptată la sănătate. Faptele vieţii Sale nu se împotrivesc vorbelor Sale, ci le întăreşte. Învăţătura Sa se află în viaţa Sa şi în cuvintele Sale – Evanghelia Sa mântuitoare.

Tot ceea ce s-a făcut în venirea Lui pe pământ, s-a lucrat cu o atât de mare înţelepciune, pe care limba omului nu o poate grăi. De aceea slăvim înţelepciunea lui Dumnezeu în smerenie şi ascultare, căci El nu numai că ne lămureşte minţile noastre omeneşti, dar ne şi umple inimile cu bucurie – şi noi, plini de bucurie, repetăm lauda îngerilor:

“Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire.”

Slavă Fiului Celui Unul-Născut, în cer şi pe pământ, de pe tronul heruvimilor din cer şi în paiele Betleemului de pe pământ, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

 

 

Lasă un răspuns