Sari la conținut

Alexander Schmemann: Şi nu ne duce pe noi în ispită, Ci ne izbăveşte de cel rău

din „”Tatăl nostru”
de Alexander Schmemann
Editura Sophia

CAPITOLUL VII
Şi nu ne duce pe noi în ispită, Ci ne izbăveşte de cel rău

Şi nu ne duce pe noi în ispită, Ci ne izbăveşte de cel rău

Ultima cerere cuprinsă în Rugăciunea Domnească este: „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveÅŸte de cel rău” (Matei 6, 13). ÃŽncă din zorii creÅŸtinismului, această cerere a dus la neînÅ£elegeri ÅŸi a suferit numeroase interpretări. ÃŽn primul rând, care să fie sensul primei părÅ£i a acestei cereri, anume: „Şi nu ne duce pe noi în ispită”? Este oare posibil ca Dumnezeu să ne ispitească, să trimită asupra noastră suferinÅ£e, fel de fel de greutăţi, ademeniri ÅŸi incertitudini care se tot acumulează până ajung să ne facă viaÅ£a insuportabilă? Sau poate că Dumnezeu ne supune la chinuri de dragul nostru, pentru ca noi să atingem, în cele din urmă, stadiul iluminării ÅŸi al mântuirii?

ÃŽn plus, cine este acest „cel rău”, de care îi cerem noi lui Dumnezeu să ne izbăvească? Iar dacă Dumnezeu există cu adevărat, atunci de ce triumfă răul mereu ÅŸi de ce oamenii răi biruie mereu? Åži de ce prezenÅ£a puterii negative este mult mai evidentă decât prezenÅ£a ÅŸi puterea lui Dumnezeu? De ce îngăduie Dumnezeu aceasta? Iar dacă, să presupunem, Dumnezeu decide să mă scape pe mine de rele, de ce nu-i scapă ÅŸi pe ceilalÅ£i din jurul meu, pe cei care mor, unii dintre ei îndurând suferinÅ£e cumplite?

Să recunoaÅŸtem că nu se poate răspunde cu uÅŸurinţă la aceste întrebări. Mai exact, să recunoaÅŸtem că nu se poate răspunde deloc la astfel de întrebări, îndeosebi dacă dorim răspunsuri formulate în mod raÅ£ional, inteligent sau „obiectiv”. Nici unul dintre cei care au încercat să abordeze domeniul teodiceei, adică al explicării raÅ£ionale a existenÅ£ei răului în lume — în condiÅ£iile în care se ÅŸtie că Dumnezeu Atotputernicul este omniprezent – nu a reuÅŸit să rezolve enigma aceasta într-un mod convingător. Ivan Karamazov, unul dintre cele mai cunoscute personaje dostoievskiene, ne oferă o replică foarte categorică în acest sens: „Dacă fericirea viitoare [a omului] va fi construită pe lacrima unui singur copil* spune el, „eu cu respect vă anunÅ£ că voi renunÅ£a la o asemenea fericire”.

Atunci ce se poate spune, totuşi, despre acest subiect? Este necesar să desluşim înţelesul, sau mai precis puterea lăuntrică a acestei ultime cereri a Rugăciunii Domneşti: „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău”. În primul rând, răul vine spre noi mai ales ca ispită, ca îndoială, ca destrămare a credinţei; este un triumf al întunericului, al cinismului, al neputinţei sufletului nostru.

Cutremurătoarea putere a răului nu rezidă în răul în sine, ci în faptul că răul dis-truge credinÅ£a noastră în bine, distruge convingerea noastră că binele este mai pu-ternic decât el. Acesta este înÅ£elesul ispitei. Chiar ÅŸi încercarea de a explica răul pe calea argumentelor raÅ£ionale, pentru a-l „justifica” sau „îndreptăţi”, dacă pot spune astfel, este tot o ispită: este o cedare lăuntrică în faÅ£a răului. Atitudinea creÅŸtină faţă de rău constă cu precizie în a înÅ£elege că răul nu are nici o explicaÅ£ie, nici o justificare, nici o bază — el fiind rădăcina răzvrătirii: împotriva lui Dumnezeu, a desprinderii de El, a ruperii de plinătatea vieÅ£ii. De asemenea, e de dorit să înÅ£elegem că Dumnezeu nu ne dă nouă explicaÅ£ii despre rău, ci ne dă puterea de a rezista răului ÅŸi de a-l birui. Această biruinţă nu constă în capacitatea de a înÅ£elege ÅŸi explicita răul, ci mai degrabă în capacitatea de a ne confrunta cu el înarmaÅ£i cu deplina forţă a credinÅ£ei noastre, a nădejdii ÅŸi iubirii noastre. Prin credinţă, nădejde ÅŸi dragoste ispitele pot fi biruite. CredinÅ£a, nădejdea ÅŸi dragostea sunt răspunsuri la ispită, biruinÅ£e asupra ispitei ÅŸi, prin urmare, asupra răului.

Aceasta a fost suprema biruinţă a lui Hristos, Cel a cărui viaţă a fost o ispită neîntreruptă. El a fost permanent în mijlocul răului sub toate formele acestuia, începând cu uciderea pruncilor nevinovaţi, care a avut loc imediat după naşterea Sa, şi sfârşind cu acea cumplită izolare, când, trădat de toţi, torturat fizic şi batjocorit, a fost supus unei teribile morţi pe cruce. Din acest unghi privind lucrurile, Sfânta Scriptură este relatarea puterii răului şi a biruinţei lui Iisus asupra răului — relatare a ispitelor îndurate de Hristos Domnul.

Hristos Domnul nu a explicat pricina răului, nu l-a „justificat”, nu l-a „îndreptăţit” în vreun fel, ci l-a înfruntat cu credinţă, cu nădejde ÅŸi cu dragoste. El nu a distrus răul, ci a demonstrat puterea luptei împotriva răului ÅŸi ne-a dat ÅŸi nouă această putere; aceasta este puterea pentru care ne rugăm atunci când spunem: „Şi nu ne duce pe noi în ispită””.

Citim în Sfintele Evanghelii că atunci când Domnul ÅŸi Mântuitorul nostru suferea singur, în inima nopÅ£ii, în Grădina Ghetsimani, când, părăsit de toÅ£i, El „a început a Se întrista ÅŸi a Se mâhni” (Matei 26, 37), când ispita s-a năpustit asupra Lui cu toată înverÅŸunarea, a venit un înger din cer, s-a arătat Lui ÅŸi-L întărea (Luca 22, 43).

Asemenea şi noi, cerem acelaşi ajutor ceresc în rugăciunea noastră — astfel încât, aflându-ne în faţa răului, a suferinţelor, a ispitelor, credinţa noastră să nu se clatine, nădejdea să nu slăbească, iubirea să nu se usuce, iar întunericul răului să nu pună stăpânire pe inimile noastre şi să nu se cuibărească acolo.

Ne rugăm să avem încrederea în Dumnezeu pe care o avea Iisus, pentru ca toate ispitele să fíe biruite de tăria credinţei noastre. Ne rugăm, în acelaşi timp, ca Dumnezeu să ne izbăvească de cel rău — iar în legătură cu această parte a rugăciunii nu ni se dă nici o explicaţie, ci ni se oferă încă o descoperire, de data aceasta despre natura personală a răului, despre persoana umană ca purtătoare a răului şi sursă a răului.

Nu există nici o realitate concretă pe care am putea-o numi „ură”, dar ura apare în toată forÅ£a ei cutremurătoare atunci când un om urăşte un alt om. Nu există suferinţă ca atare, există oameni care suferă. Totul în această lume a noastră, totul în această viaţă a noastră, este personal. AÅŸadar în Rugăciunea Domnească noi nu cerem să fim izbăviÅ£i de vreun rău impersonal, ci de cel rău. Sursa răului se află în persoana cea rea care se hrăneÅŸte cu răul, adică în persoana în care, într-un mod paradoxal ÅŸi teribil de dureros, binele a fost înlocuit de rău. Singura explicaÅ£ie posibilă despre cel rău este faptul că am descoperit că nu este vorba despre o forţă impersonală împrăştiată în lume, ci despre tragedia unei opÅ£iuni personale, a unei răspunderi personale, a unei decizii personale.

ÃŽn concluzie, numai la nivelul persoanei umane poate fi biruit răul ÅŸi poate triumfa binele, nu la nivelul unor teorii abstracte. Drept aceea, de fiecare dată când spunem Rugăciunea Domnească ÅŸi cerem biruinţă asupra ispitei, optăm implicit pentru lumina credinÅ£ei, a nădejdii ÅŸi a dragostei – nu pentru întunericul răului.

Astfel, se poate înstăpâni în lume o nouă ordine a cauzalităţii, o nouă posibilitate de biruinţă a binelui asupra răului, prefigurată de această cerere a Rugăciunii DomneÅŸti: „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveÅŸte de cel rău”.

Lasă un răspuns