Părintele Galeriu_Duminica mironosiţelor

Părintele Galeriu_Duminica mironosiţelor

 

Părintele Galeriu – Duminica mironosiţelor

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.  Amin.

Binecuvântaţi creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos!

Hristos a înviat!

– Adevărat a înviat!

Preaiubiţi martori ai învierii lui Hristos, aceste dumnezeieşti Evanghelii, deci duminicile până la Înălţare, toate vestesc învierea şi faptele pe care numai Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, Cel răstignit şi înviat, le putea săvârşi; mărturii ale dumnezeirii şi ale umanităţii Lui, mărturii ale învierii Lui.

Să ne împărtăşim din cuvintele Evangheliei de astăzi:

“În vremea aceea, venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus.  Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult.  Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul.  Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.

Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus.

Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă.  Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt.  Şi ziceau între ele: Cine ne va deschide nouă piatra de la uşa mormântului?  Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare.  Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat.  Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi!  Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit?  A înviat!  Nu este aici.  Iată locul unde l-au pus.  Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus.

Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”(Marcu 15, 43-47; 16, 1-8).

Aceasta este Evanghelia rânduită pentru astăzi.  Începe cu înmormântarea Domnului şi continuă cu învierea, precizând momentul când Pilat îl întreabă pe Iosif dacă a murit cu adevărat şi pentru convingere îşi cheamă şi sutaşul, care îi confirmă cele spuse de Iosif.  Evanghelia precizează cu stăruinţă acest act dumnezeiesc: că a murit cu adevărat şi a înviat.  Iosif era şi el ucenic de taină al Mântuitorului, şi spune Evanghelia că aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu.  Şi a fost învrednicit ca să primească el această dezlegare, unică, căci dar unic a fost pentru acest ucenic, ca el să coboare de pe cruce trupul Mântuitorului, să pregătească veşmântul, giulgiul de in, împreună cu miresmele, cum era rânduiala în vremea veche (pe care o mai păstrăm şi în zilele noastre, când miruim pe cei de care ne despărţim trupeşte).  A înfăşurat în giulgiu trupul Domnului şi cu mahrama capul Lui, şi L-a dus la mormântul pe care îl pregătise; mormânt nou, săpat în stâncă.  Este o taină a lui Dumnezeu.  Cei care au fost la Sfintele Locuri ştiu şi contemplă acel loc al mormântului unde este şi o capelă în ziua de astăzi, cu două încăperi: prima numită şi capela îngerului, acolo unde îngerul sta şi a vestit învierea, iar mai înlăuntru încăperea propriu-zisă a locului mormântului.  Fiecare cu câte doi metri pe lungime şi lăţime.

Şi aici un singur gând: De ce omul şi numai omul pregăteşte mormânt, unde să fie aşezat trupul lui?  Din cercetările mai vechi şi mai noi ale istoricilor se constată acest fapt de la începuturile omenirii.  Pentru că dintru început omul a fost menit vieţii, nu morţii.  Nu există altă explicaţie, pe care ar încerca sărmanii necredincioşi să o dea.  Şi de unde vine acest adânc fior de lumină, de credinţă în înviere, pentru care noi rostim că a adormit robul lui Dumnezeu în nădejdea învierii şi a vieţii de veci?  Şi a vieţii, nu numai a sufletului, ci şi a trupului, pentru că mormântul e pentru trup.  Dar este şi pentru suflet mormânt.  Care este mormântul sufletului?  – Nesimţirea duhovnicească.  Aceasta poate e cea mai gravă tragedie a omului.  Mormântul nesimţirii, pentru care Ioan Scărarul spune: “Nesimţirea e moartea sufletului înainte de moartea trupului”.  Cea mai gravă şi cea mai de luat în seamă.  În întreaga umanitate, în toate religiile lumii s-a pregătit actul de înmormântare; şi acest act deosebeşte pe om de celelalte vieţuitoare.

Aşa îl pregătise dreptul Iosif, acest suflet curat şi credincios.  Şi a avut această mare mângâiere de la Dumnezeu, ca el să ofere lui Hristos mormântul lui nou, în care nu fusese nimeni pus.  De asemenea amintim ca informare că trupurile celor adormiţi în vechime erau colorate în ocru, roşu, culoarea sângelui, dar un sânge înviat, şi orientate spre răsărit, spre Soarele dreptăţii, spre lumină.  Toate împreună dezvăluie crezul şi dorul şi menirea către viaţă a omului.  Şi a aşezat trupul Mântuitorului acolo, în mormânt, cum adânc teologhiseşte, cugetă dumnezeieşte Biserica: “În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu coborând în iad, în rai cu tâlharul şi pe tron ai fost Hristoase” cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Tu care eşti necuprins, pretutindeni.  Şi în iad a coborât Dumnezeu, Hristos.  Ştiţi, unele icoane care înfăţişează pe Mântuitorul cu mâinile întinse în jos şi trăgând din iad pe Adam şi Eva cu tot neamul la înviere.  De aceea în zilele acestea până la Înălţare înroşim ouă şi fiecăruia dintre cei adormiţi le rostim, cu oul – purtător al vieţii: “Hristos a înviat”.  Aşa ne spune o istorie veche, că mergând un om al lui Dumnezeu, un preot, într-un loc unde erau oseminte multe, multe (am văzut asemenea oseminte la Betleem, ale pruncilor ucişi de Irod, sau la mânăstirea Sfântul Sava, unde năvălind păgânii au ucis la un moment dat ca la 4000 de suflete).  Într-un asemenea osuar pătrunzând el în ziua Învierii, preotul duhovnicesc a rostit: “Hristos a înviat!” Şi s-a auzit cu ecouri străfunde şi din depărtări, din partea tuturor osemintelor (asemenea celor contemplate de Iezechiel), răspunsul:“Adevărat a înviat!”.

Şi era atunci vineri, în ajunul Paştelui iudeilor.  Şi au plecat de la mormânt după ce au aşezat la uşa mormântului o piatră foarte mare.  Şi Iosif şi Nicodim şi Maica Domnului şi Ioan şi Maria Magdalena, Maria lui Iacov şi Salomeea şi celelalte.  Şi sâmbătă s-au odihnit după Lege.  E scris în Noul Testament acest fapt al păzirii Legii, ultimul înainte de Înviere, pentru că după aceea nicăieri în Noul Testament nu ne mai vorbeşte de păzirea sâmbetei.  Imediat după aceea alta este sărbătoarea, sărbătoarea Bisericii, şi sărbătoarea întregii făpturi, precum şi sărbătoarea eternă a Dumnezeirii: Paştele – Învierea lui Hristos-Dumnezeu.  Şi s-au odihnit.  Iar în ziua întâi – şi propriu-zis textul corect al Evangheliei nu este întâi sau prima zi, ci în ziua cea una a săptămânii, zi una pe care Sfântul Vasile cel Mare o identifică cu ziua una a creaţiei, când a fost adusă lumea de la nefiinţă la fiinţă.  Altfel spus, primul paşte – al creaţiei, căci Paştele, care înseamnă trecere, cuprinde o suită întreagă.

Şi îngăduiţi doar un minut să pătrundem şi să mărturisim cu Biserica întreagă Paştele, care înseamnă trecere.  Prăznuim pascal prima trecere, primul Paşte, aducerea creaţiei, universului, lumii, de la nefiinţă la fiinţă.  Acesta este primul Paşte.  Şi de fiecare dată trecerea de la o zi la alta a creaţiei era o trecere, era un paşte.  Un paşte a fost şi trecerea lui Adam de la trupul lui plămădit din pământ, biologicul lui, la viaţă, prin suflarea dumnezeiască de viaţă pe care a primit-o, cum citim în Scriptură: că a luat Dumnezeu ţărână din pământ şi l-a plămădit pe om şi apoi a suflat în el suflare de viaţă şi s-a făcut Adam cu suflet viu.  Acesta a fost un paşte, dar o arvună a Paştelui, pentru că dacă Adam ar fi păzit porunca lui Dumnezeu, suflarea divină, Duhul Sfânt, harul Duhului Sfânt pe care îl primise ar fi făcut trupul lui nu trup, ci un templu al Duhului Sfânt, şi n-ar mai fi ajuns să moară.  Dar a căzut.  Despre aceasta am mai grăit şi altă dată.

Alt paşte: Trecera poporului Israel din robia faraonului la libertate.  Atunci – şi vă rog să reţineţi acest moment revelator – cum citim în Ieşirea cap. 12, era ultima plagă a lui Dumnezeu împotriva lui Faraon, care ţinea în robie poporul chemat să vestească pe Mesia, poporul ales.  Plaga aceea consta în nimicirea primului născut din sânul sărmanilor necredincioşi ai lui Faraon.  Iar pentru poporul ales era porunca: Fiecare familie să ia un miel (mielul, simbolul Fiului lui Dumnezeu, pe care sfântul evanghelist Ioan Îl contemplă înjunghiat de la întemeierea lumii, pentru întemeierea lumii) şi să ungă cu sângele  lui pragul de sus şi uşorii, pentru ca îngerul nimicitor, trecând pe la toate uşile, pretutindeni unde vedea sânge să treacă pe deasupra, lăsând pruncii în viaţă.  Ce însemna aceasta: “La voi sângele va fi semn pe casele în care vă veţi afla şi vom vedea sângele, zice Dumnezeu, şi vă vom ocoli şi nu va fi între voi rană dăunătoare când voi lovi pământul Egiptului”?  Acolo unde vedea jertfa.  E uimitor, e revelator acest cuvânt; sângele jertfei, care îl proteja pe om.  Deci starea de jertfă e starea de viaţă, starea de deschidere, de ofrandă lui Dumnezeu; căci, cum spune Sfântul Chiril al Alexandriei: “La Dumnezeu se intră în stare de jertfă”.  Şi dimpotrivă, ruperea de Dumnezeu : împreună cu şarpele, Lucifer, care a infiltrat lui Adam acest gând demonic: Să fii tu dumnezeul tău; aceasta era ispita.  Şi te închizi în tine ca într-un mormânt.  E atât de limpede şi revelator acest cuvânt şi moment al Scripturii că aceasta era starea omului în comuniunea cu Dumnezeul cel viu: starea de jertfă; şi acolo unde nu era starea de jertfă, acolo era moartea.  Paştele e condiţia noastră fundamentală, adică continua trecere de la o treaptă la alta a vieţii, şi, dimpotrivă, închiderea aduce moartea.  Păcatul a transformat starea de jertfă în moarte, iar Hristos pe cruce transformă starea de moarte în jertfă, care duce la înviere, căci iată, a treia zi, după miezul nopţii are loc, se săvârşeşte marea taină în istoria lumii: o nouă creaţie.

Învierea este ziua cea una, cum o proclamăm noi în imnurile sărbătorii: “cea una, a praznicelor praznic, sărbătoare a sărbătorilor, împărăteasă şi doamnă”.  Dar odată cu învierea Domnului, începând de la Paşti şi până la Pogorârea Duhului Sfânt, săptâmâna altfel se numea: Ziua învierii e zi una, Duminica Tomei e a doua după Înviere, iar astăzi e duminica a treia, deşi ne aflăm la duminica a doua din punct de vedere cronologic, şi tot aşa până la Pogorârea Duhului Sfânt.  Iar după Pogorârea Duhului Sfânt se începe cu luni şi se termină cu duminică, tocmai din această cauză, că ziua Învierii e una şi unică.

Şi rogu-vă să luăm atât de adânc aminte, pentru că aici este vorba de viaţă sau de moarte.  A înviat Hristos şi L-au văzut şi taina s-a descoperit.  Dar iată cum s-a desfăşurat acest act dumnezeiesc după tâlcuitorii şi sfinţii, exegeţii luminaţi: Învierea s-a săvârşit în timp, dar pentru eternitate, umplând eternitatea; după miezul nopţii, a treia zi.  Şi îndată după înviere a coborât îngerul Domnului în veşmânt strălucitor şi a răsturnat piatra.  După înviere a răsturnat piatra, pentru că Mântuitorul nu avea nevoie, El putea ieşi.  În unele icoane (să nu vă luaţi după ele) este înfăţişat Mântuitorul înviind şi îngerul dând piatra la o parte.  Noi ortodocşii ştim prea bine cântarea: “Aşa precum Te-ai întrupat păstrând cheile fecioriei, aşa precum ai trecut prn uşile încuiate…”, la fel a ieşit din mormânt.  Trupul era altul după înviere, înduhovnicit; acelaşi dar altul.  Nu spune Sfântul Pavel: “Unul este trupul păsărilor, altul trupul altor vieţuitoare, altul e trupul omului”?  Dar trupul omului cunoaşte suiş; “Merge-vor din putere în putere, zice psalmistul.  Din plinătatea lui Hristos luăm har după har şi ne suim din slavă în slavă.  Acum trupul Mântuitorului era în slava învierii.  Şi înălţându-se la cer în această slavă, trupul Lui se umple de dumnezeire, de eternitatea şi infinitul Dumnezeirii, dincolo de stihii, eliberându-se de dependenţa stihiilor; pământul nu-L mai ţine (gravitaţia, cum am spune), sau focul, apa, aerul (văzduhul).  Aici e taina învierii şi taina chemării fiecărui om.  Dacă ar întreba cineva care e viitorul omului – aici se descoperă viitorul: în Hristos.  Aşa mă cunosc pe mine, cunoscându-L pe Hristos.  Până nu-L cunoaştem pe Hristos nu ne cunoaştem pe noi.  Altfel spus, să cunoaşteţi Evanghelia şi să o citiţi cu acest gând, că acolo este vorba despre noi toţi, e vorba de fiecare din noi în Evanghelie, dacă ştii să citeşti, pentru că Hristos e icoana noastră a tuturor.  Dacă Îl cunosc pe El mă cunosc pe mine, şi ncunoscându-L pe El nu mă cunosc pe mine.  Aşa ar trebui toţi să înţeleagă taina aceasta.

Şi înviind Iisus, a coborât îngerul ca să arate că mormântul e gol şi să arate ce a rămas în mormânt (Mariei Magdalena i s-au arătat doi îngeri).  Străjerii s-au înspăimântat de toate acestea, că s-a produs şi cutremur mare şi au căzut ca nişte morţi.  După tradiţie El S-a arătat întâi Macii Sale şi apoi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni, şi astfel ea ajunsese din nou la curăţia inimii.  Un filosof spune: “Ce înseamnă puritatea?” Înseamnă iubire divină, iubire dumnezeiască.  Patria adevărată a omului, spune Isaac Sirul, e iubirea dumnezeiască.  Şi te hrăneşti atunci din iubirea divină, prin lumina divină.  Maria Magdalena avea patria aceasta a iubirii divine.  Ea fusese de faţă la crucea, la răstignirea, şi mai ales la punerea Lui în mormânt, încât vă daţi seama cât de uluită a fost ea când i s-a spus că Hristos a înviat.

Sfântul Isaac Sirul, vorbind despre iubirea divină şi patria iubirii divine, spune că porunca: “Să iubeşti pe Dumnezeu cu tot cugetul, cu tot sufletul, cu toată puterea ta” e mai mare decât lumea, decât firea şi decât toate ale ei.  Patria iubirii e patria vieţii de veci, dar trebuie să stărui în liniştirea ta.  Porunca ce vorbeşte despre iubirea aproapelui se află înlăuntrul tău, căci acolo iubeşti cu iubire dumnezeiască pe toţi.  Şi zice: “Voieşti să câştigi iubirea aproapelui după porunca Evangheliei?  Depărtează-te de rău şi atunci va arde în tine flacăra iubirii şi te vei bucura de vederea lui ca de un înger al luminii”.  Şi iarăşi: “Voieşti ca cei ce te iubesc să înseteze de tine?  Priveşte feţele lor în zilele rânduite, dar vederea luminii dumnezeieşti e dascălul tuturor”.

Să gândim atunci la starea inimii Mariei Magdalena, despărţită pentru eternitate din moarte prin recăpătarea curăţiei inimii.  În dimineaţa aceea ea aleargă la mormânt şi vede mormântul descoperit, cu lespezile deoparte.  Se gândeşte: “L-au furat”.  Aleargă în cetate şi vorbeşte lui Petru şi lui Ioan.  Petru şi Ioan aleargă la mormânt, Petru mai încet, fiind mai vârstnic, Ioan, mai iute, aleargă şi priveşte.  Soseşte şi Petru şi intră în mormânt.  Vă spuneam de cele două încăperi.  Şi găsesc giulgiurile, dar nu aruncate, sau sfâşiate, rupte, cum ar fi trebuit să fie dacă trupul Domnului ar fi fost furat.  Gândiţi-vă: fusese uns cu acele mirodenii sacre, care unesc giulgiurile cu trupul, încât acestea nu mai pot fi smulse, decât doar rupând şi bucăţi din pielea trupului.  Şi aceasta era dovada sfântă a învierii, că giulgiurile erau adunate la un loc, mahrama învăluită în alt loc, rânduite de pronia divină.  Vedeţi, se dau aceste amănunte din partea celor care au văzut.  Şi spune Evanghelia: “Şi au văzut şi au crezut”.  Şi-au dat seama de tot actul acesta divin.  Şi a plecat de acolo Petru mirându-se întru sine de cele ce s-au săvârşit.  Dar după ei era Maria Magdalena, care-i vestise; vine şi ea din nou la mormânt.  Petru şi Ioan plecaseră.  Încă nu răsărise soarele.  Şi contemplând mormântul, apar doi îngeri şi îi vorbesc: “Femeie, de ce plângi?”  Şi ea rosteşte: “Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus”.  Şi atunci deodată ea îşi întoarce privirea înapoi.  De ce?  Cum tâlcuieşte Sfântul Grigorie Palama, cei doi îngeri se înclină, salută pe cineva.  Apăruse Mântuitorul.  Şi ea întorcându-se (întorcându-se în inima ei, tâlcuiesc exegeţii) Îl vede pe Hristos, acum în lumina învierii, şi totuşi crede că este grădinarul, paznicul grădinii.  Şi Mântuitorul îi vorbeşte: “Femeie, de ce plângi?  Pe cine cauţi?”  Ea, părându-i-se că este grădinarul, Îi zice: Doamne, dacă tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi Îl voi ridica.  Şi atunci Mântuitorul îi rosteşte numele.  Şi o cheamă: “Maria!”  Ea recunoaşte glasul şi zice: “Rabuni, Învăţătorul meu!”.  Şi cade la picioarele Lui să le cuprindă.  Dar Mântuitorul îi spune: “Nu te atinge de Mine căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu.  Mergi la fraţii Mei (îi numeşte acum prima oară pe ucenici fraţi, după Înviere.  Înainte îi numea ucenici, prieteni – în noaptea Cinei celei de Taină; acum fraţi.  Dar ce fel de fraţi?  Adoptivi; observaţi?) şi le spune că merg la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”.  Este El Fiul lui Dumnezeu cel viu şi din veci.  Dacă Adam, sărmanul, s-a îndepărtat de înfiere, nu putem spune că a pierdut-o total, pentru că a trimis Tatăl pe Fiul să ne înfieze.  De aceea spune: “Fraţii mei”, “Tatăl meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”, al celor zidiţi.  Căci asta e distincţia radicală între Dumnezeu şi noi.  El e eternitatea, fără început şi fără sfârşit, fără un înainte şi fără un după, iar noi – părtaşi la eternitatea Lui, dar zidiţi (părtaşi suntem dacă spunem: Da, Doamne, Tu ai trimis pe Fiul Tău să se întrupeze de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, să Se jertfească pentru noi şi să învieze).

Şi se ridică Mântuitorul şi Se face nevăzut.  Şi ea fuge să spună ucenicilor, să spună tot ce i s-a arătat ei.  După ea au venit şi celelalte mironosiţe, când răsărea soarele, mironosiţe pe care le numeşte Evanghelia ascultată.  Şi au văzut mormântul gol şi îngerul care le-a spus: “De ce căutaţi pe Cel viu printre cei morţi?  Nu este aici.  A înviat.  Mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru, că va merge în Galileea, aşa cum a făgăduit”.  Şi ele pleacă.  Şi nu mărturisesc nimănui nimic.  Se temeau.  Se temeau de cei care Îl răstigniseră, să nu audă o asemenea veste.  Au fost sfâşiate şi ele.  Dar în uimirea lor, în teama lor, Mântuitorul le dă această unică mângâiere: le întâmpină şi ele rămân în faţa Lui, contemplându-L uimite, iar El le rosteşte: “Bucuraţi-vă!” – acest cuvânt unic.  În Evanghelie nu e folosit decât ca grai şi glas al cerului.  Atunci când fiul rătăcit se întoarce, ca şi atunci când orice păcătos se întoarce, “bucurie se face în cer pentru un păcătos ce se pocăieşte”.  E bucuria Părintelui luminilor şi a Fiului şi a Duhului Sfânt.  Ce uimitor este să ştii că se bucură Dumnezeu de tine când tu te întorci la El cu credinţă, cu căinţă, cu smerenie şi curăţie!  Tot Isaac Sirul spune: “Smerenia şi neprihănirea sunt hainele prin care se pot deschide porţile împărăţiei”.  Acestor femei care-L însoţiseră pe Mântuitorul fără frică, cu curajul muceniciei chiar, până la cruce, lor li S-a arătat înainte de toate, lor, purtătoarelor vieţii, vestitoarelor vieţii.  Fiecare să se roage, să plângă şi să se roage să le ierte pe ele purtătoarele vieţii, că au ajuns să ucidă viaţa.  Să ne străpungem în adâncul inimii şi să ne întrebăm cum mai putem primi cuvântul Bucuraţi-vă.  Unde e iubire însă, e şi iertare.  Să se trezească iubirea noastră pentru Domnul vieţii, pentru viaţă!

Tot în ziua aceea s-a arătat lui Petru, apoi lui Luca şi Cleopa în drum spre Emaus, cu care a rămas în seara aceea şi i-a binecuvântat; frângând pâinea i-a împărtăşit şi S-a făcut nevăzut de la ochii lor.  Când ne împărtăşim, El e de faţă, dar e nevăzut ochilor noştri; însă Îl putem simţi şi vedea cu ochii duhului.  S-a arătat apoi ucenicilor, dintre care lipsea Toma, tot în seara aceea, când, intrând prin uşile încuiate le-a dat pacea: “Pace vouă”.  Le-a arătat mâinile şi coasta Lui, care fuseseră străpunse, ca un semn al identităţii.  Adică Cel răstignit, Cel Care a purtat piroane în mâinile şi în coasta Lui, acum a înviat şi este acelaşi.  Şi s-au bucurat ucenicii văzând că este Domnul şi apoi zicându-le iarăşi Pace, a suflat asupra lor şi a zis: “Luaţi Duh Sfânt!  Cărora veţi ierta păcatele se vor ierta… (păcatul – el te desparte de Dumnezeu, de vederea şi de simţirea lui Dumnezeu).  Şi îi trimite pe ucenici: “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi eu vă trimit pe voi”.

Deci taina tainelor, din adâncul Dumnezeirii, din sânurile iubirii dumnezeieşti: Fiul coboară în lume, se face Om şi trece prin cruce, prin jertfă la înviere şi împărtăşeşte ucenicilor Duhul Sfânt al înfierii; căci zice Sfântul Petru despre Hristos (I Petru 3,18): “… omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul” (cu Duhul Sfânt).  Şi El împărtăşeşte Duhul Sfânt, Duhul înfierii, sămânţa învierii în ucenici şi prin ucenici, prin apostoli, în Biserică, la ziua Cincizecimii.  Atunci Duhul Sfânt coboară, şi ei se îmbracă cu putere de sus, după ce Îl primiseră şi în ziua Învierii în adâncul inimii – sămânţa, dacă vreţi, a Duhului Sfânt.  Iar acum, în ziua Cincizecimii, îmbrăcaţi cu putere de sus, vestesc cu limbile de foc ale Duhului.  Şi ce vesteau ei?  Esenţial vesteau crucea şi învierea.  Şi când au ales al doisprezecelea apostol în locul lui Iuda, de ce l-au ales?  Ca să fie martor al Învierii.  Învierea, acesta este faptul capital, noua zidire şi rezidire a lumii, începută de Hristos, cum spune Sfântul Pavel: “El e şi cel primul născut din toată zidirea, e şi primul născut din morţi, începător al învierii”.  Şi tot Sfântul Pavel spune: “El a gustat moartea cu fiecare din noi”; cu fiecare!  Jertfa Lui trebuie să fie jertfa fiecăruia din noi, deschiderea către Dumnezeu, starea de jertfă, şi atunci El înviază cu fiecare din noi.  Atunci a început învierea lumii, şi noi toţi, după apostoli, trebuie să fim martori ai învierii Lui.  Noi, toţi cei botezaţi, cum spune Apostolul: “Ne-am scufundat întru moarte (când m-am băgat în apa botezului) ca să înviem împreună cu El.  Ne-am făcut morţi faţă de păcat şi vii întru Domnul nostru”.  Dacă eşti mort faţă de păcat începi să simţi învierea.  Şi o simţi în botezul tău, în mirul care ţi-a deschis simţurile duhovniceşti, ca să vezi duhovniceşte, să auzi duhovniceşte şi să simţi mireasma duhovnicească a mirului sfânt, să simţi gustul duhovnicesc al împărtăşaniei, căci El trimite Duhul Său cel Sfânt peste noi, peste aceste daruri.  Şi trăirea noastră aşa trebuie să fie: în Duhul
Sfânt, în curăţie, în asceză, în rugăciune şi în cuvântul Evangheliei, în toate acestea.  Dar Duhul Sfânt este mai ales în biserică, în timpul Sfintei Liturghii (“În Biserica slavei Tale în cer ni se pare a fi”); în timpul sfintei Liturghii, care începe cu: “Binecuvântă este împărăţia…”  – împărăţia lui Dumnezeu.  Aţi văzut din Evanghelie că şi Iosif (din Arimateea) aştepta împărăţia lui Dumnezeu.  Iar împărăţia lui Dumnezeu e în Hristos.  N-a zis El: “Dacă Eu cu degetul lui Dumnezeu (cu Duhul Sfânt) scot demonii, înseamnă că împărăţia lui Dumnezeu a venit la voi”?  Iar altă dată spune: “Împărăţia lui Dumnezeu e înlăuntrul vostru”; deci Hristos este Împăratul veacurilor, şi unindu-ne cu El, El ne împărtăşeşte împărăţia lui Dumnezeu, care este învierea.  Trebuie să simţi atunci, dacă Îl ai împărat pe Hristos, că ai împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul tău, tu eşti frate cu El şi fiu al învierii.  Citind din rugăciunile pe care Biserica le-a rânduit de dimineaţă: “Luminează ochii gândurilor noastre cu pecetea Sfântului Tău Duh!  Arată-ne fii ai luminii, fii ai zilei, moştenitori ai bunătăţilor Tale celor veşnice”.

Iubiţilor, astăzi toţi cercetătorii adânci constată că dincolo de trup e adâncul din noi al sufletului nostru nemuritor; aceasta şi din experienţele duhovniceşti de astăzi reiese, potrivit mărturiei unui om cu adevărat duhovnicesc, un mitropolit, căruia i-a fost dat un pacient în ultimele lui săptămâni de viaţă.  Şi i-a spus aşa: Ia aminte că existenţa noastră şi viaţa nu ţin doar de microbi, de agenţi patogeni, ci de adâncul din tine.  Fă pacea cu Dumnezeu în adâncul tău.  Pătrunde şi-ţi adu aminte de tot trecutul tău, şi-ţi adu pacea, liniştea.  Şi aşa a început, zi de zi, şi a făcut pace în adâncul sufletului lui, cu toate gândurile lui, cu toţi semenii lui.  Şi în ultimele clipe, când nici nu se mai putea ridica din pat (trebuia să-l hrănească altcineva, cu linguriţa), mărturisea: Niciodată nu am simţit viaţa mai vie în adâncul meu ca acum.  Şi atunci şi-a dat seama deodată că viaţa lui nu depinde de trup, care era al lui, dar de care nu mai depindea; căci era o realitate dincolo de trupul lui, mai adâncă: era acea moştenire dumnezeiască.  Sau, cum spune un om învăţat de astăzi: Organizarea şi proiectul nostru, din adânc şi dincolo de fundamentul trupului.  Ei bine, în aest adânc, când pătrunzi, în rugăciune şi în comunicare cu Dumnezeul cel viu, cum spune Acatistul Învierii, pe care noi îl rostim neîncetat în aceste zile, simţi că Dumnezeu te-a ridicat din mormântul nesimţirii, din sufletul tău mort din pricina păcatelor.  Şi a devenit viu sufletul tău şi acela este începutul învierii.  Ridicat acum din mormântul sufletului tău, al nesimţirii, şi simţindu-ţi sufletul viu, înţelegi că viitorul lumii e învierea, e viaţa, că istoria nu are alt sens decât împărăţia lui Dumnezeu, împărăţia luminii şi a învierii.  Şi fără împărăţia lui Dumnezeu istoria nu are sens.

Şi să fie fericiţi creştinii care mărturisesc Învierea şi cred în Înviere şi simt de aici sufletele lor vii şi sunt fii ai în învierii în Iisus Hristos Domnul nostru, pentru care mărturisim: Hristos a înviat!

– Adevărat a înviat!