Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor – Parintele Teofil Paraian

Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor – Parintele Teofil Paraian

Duminica a 23-a după Rusalii

(Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor)
Lc. 8,  26-39

Războiul nevăzut. Cum să trecem de la răutate la bunătate?

Cauzele şi temeliile păcatului

Iubiţi credincioşi,
În Filocalie, volumul I, Sfântului Marcu Ascetul spune că înaintea oricărui păcat merg trei uriaşi: neştiinţa, uitarea şi nepăsarea. Aceşti 3 uriaşi, fie toţi 3 deodată, fie unul dintre ei, merg înaintea oricărui păcat pe care îl face omul cu deplină ştiinţă şi cu deplină voinţă. Sunt unii dintre oameni care fac păcate pentru că nu ştiu că e păcat lucrul pe care îl fac. Alţii pentru că au ştiut, dar au uitat că ceea ce fac ei nu-i bine. Şi alţii care ştiu ce să facă şi n-au grijă să facă binele, pentru că sunt nepăsători, le este tot una că fac bine sau fac rău. Nu iau aminte la lucrurile cele bune.

Tot Sfântul Marcu Ascetul spune că, dintre cele opt gânduri ale răutăţii, dintre căpeteniile gândurilor rele şi a patimilor rele, trei sunt mai întărite şi pricină de alte păcate şi patimi, şi anume: iubirea de plăcere, iubirea de avere şi iubirea de slavă (de cinste, de putere). Din acestea îşi au pricina şi celelalte rele pe care le face omul.

Mai spune Sfântul Marcu Ascetul că pentru a scăpa de răutăţile de tot felul pe care le poate face omul, trebuie să ocolească şi pricina relelor, să ocolească toate împrejurările acelea care îl duc pe om la păcat. Pentru că omul care nu ocoleşte pricinile relelor, acela ajunge cu uşurinţă să facă rele. Mai ştim, tot de la Sfântul Marcu Ascetul, că diavolul nu dispreţuieşte păcatele mici, pentru că altfel nu-1 poate duce pe om să facă păcate mari. Omul care-i nepăsător la greşelile pe care el le socoteşte mici, acela desigur ajunge să facă şi păcate mari. Pentru că se întăreşte în nepăsare.

După cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „ Omul creşte în ce porneşte “. Dacă faci lucruri rele, faci şi mai uşor lucruri rele, şi dacă faci lucruri bune, faci şi mai uşor lucruri bune. De aceea ne este cunoscut şi cuvântul pe care-1 spun părinţii, că tot ce se naşte începe de la ceva mic şi pe măsură ce-i hrănit creşte, deci şi binele şi răul încep de la ceva, de la un fapt pe care noi îl socotim neînsemnat. De pildă, focul începe de la o scânteie, oricât ar fi de mare focul, nu-i dintr-o dată mare. Un stejar, oricât ar fi de mare, nu-i de la început mare. Te uiţi la el cât este de mare şi te gândeşti de la ce a început – de la o ghindă mică. Tot aşa şi răutăţile omului, încep de la cele mici şi apoi se întăresc şi ajunge de nu le mai poate scoate omul din sufletul său, pentru că îl stăpânesc.

Aceasta înseamnă să stăpânească diavolul peste sufletul omului, să ajungă omul îndrăcit, cum am auzit că s-a citit astăzi din Sfânta Evanghelie, despre un îndrăcit stăpânit de o mulţime de draci, de o mulţime de răutăţi, pentru că puterea diavolului este în răutatea pe care o purtăm noi în suflet – ne stăpâneşte cu răutatea pe care o purtăm în suflet. Fie că răutatea aceasta vine din neştiinţă, fie că vine din uitare, fie că vine din nepăsare, ea are la temelie:
– fie iubirea de plăcere, pentru că ne place ceea ce facem, chiar dacă nu-i după voia lui Dumnezeu şi plăcerea ne este mai la îndemână decât gândul la Dumnezeu;
– fie iubirea de avere; ca să adunăm mult ne străduim să facem tot ce ne stă în putinţă. Spunea cineva că averea se ţine cu minciună şi cu înşelătorie. Era o mărturisire a unei persoane care a avut avere;
– fie iubirea de slavă; ca să aibă omul cinste, caută să facă şi răul şi orice ar face numai să aibă cinste de la oameni. Şi cinstea pe care o caută omul prin înşelăciune, cu minciună şi cu răutate, nu e după voia lui Dumnezeu. Sigur că este şi o cinste bună, cinstea pe care ne-o dă Dumnezeu pentru strădania în bine.

Iată, iubiţi credincioşi, diavolul stăpâneşte pe om prin răutăţile pe care i le aduce în suflet, începuturile sunt întotdeauna mici, neînsemnate, de multe ori nici nu le băgăm în seamă, în parabola cu semănătorul se spune că cei de lângă cale sunt aceia care primesc cuvântul, dar vine diavolul şi ia cuvântul din sufletul lor, ca nu cumva crezând, să se mântuiască. Aceasta este o lucrare a vrăjmaşului, să ne facă să pierdem cuvântul cel bun, cel sfanţ, prin lucrarea sa.

Să ne întărim în bunătate, înlăturând gândul rău cu gândul bun

Ce este această „mântuire”, iubiţi credincioşi? Este scăpare de ceva rău. De ce fel de rău? De păcat, de răutăţile de tot felul, că păcatele sunt o răutate a sufletului. Omul care are răutate în suflet, acela nu-i mântuit. Mântuit e numai atunci când scapă de răutate. Răutatea în sufletul omului o aduce diavolul. Cu trecerea vremii, omul se întăreşte în răutate şi scapă de răutate numai prin puterea credinţei în Dumnezeu, în măsura în care crede în Dumnezeu şi în măsura în care se întemeiază mai mult pe Dumnezeu decât pe pornirile sale. Când e omul în nepătare, atunci scapă de răutate, pentru că-i e ruşine de răutate şi cui nu-i e ruşine de răutate, nu scapă de răutate şi diavolul îl stăpâneşte.

Aceasta e învăţătura părinţilor bisericeşti şi a sfintei noastre biserici. Deci, să ne fie ruşine de răutate, de tot ce lucrează diavolul în noi. Am spus că diavolul, de obicei, începe cu ceva subţire. Mai întâi te face să nu fii cu luare aminte, să ţi se pară că nu-i cine ştie ce dacă zici un cuvânt nepotrivit şi după ce 1-ai zis îţi mai aduci alt gând dinainte şi iarăşi te face să fii cu neluare aminte, că nici asta nu-i cine ştie ce şi te întăreşti cu vremea în lucruri potrivnice lui Dumnezeu. Iar dacă eşti cu luare aminte de la început, cu voinţă, poţi să scoţi gândurile cele mici, de nu mai vin lucrurile cele mari şi întărite. Cu un gând bun poţi să înlături din suflet un gând rău şi-i aşa de uşor ca şi când ai stinge o scânteie mică, iar dacă laşi ca scânteia să facă foc mare, apoi cu greu îl mai poţi stinge şi poate că trebuie să vină şi alţii să-ţi ajute ca să poţi stinge focul cel mare.

Diavolul este înfăţişat în învăţăturile părinţilor ca o furnică leneşă, pentru că întâi vine către sufletul omului ca o furnică, ca ceva neînsemnat, apoi, dacă îl laşi să-şi facă ale lui în suflet, cu vremea se face ca un leu şi nu mai poţi să-1 scoţi din suflet. Deci, diavolul ia cuvântul lui Dumnezeu din sufletul omului, ca nu cumva crezând, omul să se mântuiască, pentru că el ştie că la temelia vieţii duhovniceşti este credinţa în Dumnezeu. Dar cel care are grijă şi credinţă în Dumnezeu, acela merge pe calea mântuirii, scapă de orice fel de răutate, pentru că nu vrea ca în sufletul său să se întemeieze răutatea, ci se întăreşte în bunătate.

Când a fost dus la Domnul Hristos, un tânăr stăpânit de un duh rău, de către tatăl său, tatăl 1-a rugat pe Domnul Hristos să-1 ajute, iar Domnul Hristos i-a spus: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă pentru cel credincios”. Iată că temelia vieţii celei bune este credinţa. Poţi crede, ai pe Dumnezeu în ajutor şi cine are pe Dumnezeu în ajutor, scapă de orice fel de răutate. Cine n-are însă pe Dumnezeu într-ajutor, acela e lăsat de Dumnezeu să se întărească în răutate şi răutatea „pe cel rău îl ucide “, cum zice Psalmistul: „ Pe cel rău, răutatea îl ucide şi-l chinuie “.

Nu-i nimeni mai chinuit decât omul rău, omul nemulţumit. Nouă trebuie să ne fie milă de astfel de oameni, să ne pară rău că sunt în răutate, să ne rugăm pentru ei, aşa cum s-au rugat cei din jurul îndrăciţilor, când i-au dus la Domnul Hristos să scoată răutatea din ei.
Şi ne lasă Dumnezeu să pătimim în propria noastră răutate, ca să simţim ce înseamnă răutatea pentru sufletul nostru, că dacă ne-ar spune cineva poate nu 1-am crede, însă răutatea pe care o purtăm în noi ne arată gustul amar al ei şi ne face să fim nemulţumiţi, neliniştiţi.

Cuvântul Sfântului Ioan care a scris „Scara”, este că pomenirea de rău e rugină a sufletului şi vierme şi cui înfipt în suflet şi răutate de orice clipă şi păcat neîncetat şi fărădelege neadormită. Gândiţi-vă, iubiţi credincioşi, cuvintele acestea când le auziţi, ţi se pare că n-au puterea care o au de fapt. Au întrebat ucenicii Domnului Hristos „ de ce noi n-am putut să scoatem pe diavolul din demonizat? ” Şi Domnul Hristos le-a spus: „pentru necredinţa voastră ” (Mt. 17,20). Iată, deci, că cine n-are credinţă în Dumnezeu, nu se poate angaja la bine, trăieşte o viaţă cum îi firea lui.

Privegherea şi smerenia – arme împotriva diavolului

Iubiţi credincioşi,
A mai spus Domnul Hristos că: „Acest soi de diavoli nu pot fi scoşi decât cu rugăciune şi cu post” (Mt. 17, 21) şi aceasta ne aduce aminte şi de cuvintele: „ Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită “. Domnul Hristos ne-a arătat calea prin care omul poate să scape de sub stăpânirea vrăjmaşului, ca să nu-1 stăpânească sau dacă 1-a stăpânit să nu-1 mai stăpânească, şi anume ne arată calea rugăciunii şi a luării aminte.

„Privegheaţi” ce înseamnă? Fiţi cu luare aminte, fiţi ca omul treaz, că dacă nu eşti ca omul treaz, atunci te stăpâneşte. Se spune în Sfânta Evanghelie de la Matei parabola cu sămânţa şi cu neghina, când au mers slujitorii şi au spus că a apărut şi neghină şi au întrebat de unde-i neghina, că ei au semănat sămânţă bună, stăpânul a spus: „ Un om vrăjmaş, pe când noi dormeam, a venit şi a semănat neghină “. Deci diavolul îşi seamănă semănătura când noi dormim, când dormim sufleteşte, când nu suntem cu gândul la Dumnezeu. Ne minte diavolul, iubiţi credincioşi, ne spune că mai avem vreme de pocăinţă, ne minte că adevărurile din Sfânta Scriptură nu-s adevăruri, cum i-a spus şi lui Adam, a minţit de-a lungul veacurilor, ne minte şi pe noi de atâtea ori, pentru că nu credem în puterea lui Dumnezeu, nu credem în adevărul găsit în dumnezeiasca Scriptură şi nu ne este ruşine să facem rău.

Iubiţi credincioşi,
„Privegheaţi” înseamnă „fiţi cu luare aminte”, ca omul care-i treaz şi ştie ce se întâmplă în jurul lui. Fiţi şi voi cu luare aminte, să nu vină diavolul să vă spună că binele-i rău şi răul e bine. Foarte mare ajutor, împotriva stăpânirii diavoleşti, a gândurilor celor diavoleşti, avem în smerenie. Dintre faptele cele bune pe care le face omul, parte din ele s-ar zice că s-ar putea să le aibă şi diavolul.

Se spune în Pateric, că s-a întâlnit odată Cuviosul Macarie cel Mare cu diavolul, care i-a spus: „ Macarie, tu posteşti, eu nu mănânc niciodată, tu priveghezi, eu niciodată nu dorm, dar este una cu care mă biruieşti”. L-a întrebat sfântul: „ Care ? ” Şi i-a răspuns diavolul: „ Smerenia “. Omul smerit n-ajunge niciodată să facă rău, pentru că el se mulţumeşte cu întrebarea şi el nu caută mărirea lui, ci mărirea lui Dumnezeu, şi cine caută mărirea lui Dumnezeu, îl are pe Dumnezeu în ajutor. Se spune că smerenia îi arde pe draci.
Ce este smerenia ? Este acea stare sufletească pe care având-o cineva, se pleacă cu mintea, nu se ţine că el ştie şi el poate, ci se pleacă cu mintea.

Iubiţi credincioşi,
După ce omul, despre care am auzit astăzi în Sfânta Evanghelie, a fost izbăvit de puterea drăcească, a dorit să fie cu Domnul. Dar Domnul i-a spus: „Du-te la casa ta si spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu ” (Lc. 8, 39). Deci, acolo unde-i casa ta, unde-i rostul tău, fii pildă bună, arată-le că eşti în legătură cu Dumnezeu şi atunci Mă urmezi pe Mine.
Rostul nostru e să-1 mărturisim pe Dumnezeu prin ceea ce vorbim, prin ceea ce facem, prin ceea ce gândim şi să arătăm aceasta. Să se simtă că avem credinţa în Dumnezeu, că avem nădejde şi iubire clocotitoare în sufletul nostru şi că am scos ura din sufletul nostru. Şi atunci, într-adevăr, suntem mântuiţi de puterea cea drăcească. Să avem pildă pe Maica Domnului care a Spus îngerului păzitor: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău “, să ne fie şi nouă exemplu de viaţă. Amin!

Din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Pârâian